Așa o fi, că de n-o fi, nici că s-ar povesti. A fost pe vremea când Baba Rada şi Baba Dochia erau două surori după mamă ca de tați numai de bine nu se poate vorbi. Așa se face că Baba este numele lor de fată, de la mama lor rămas. Se spune că pe vremea când s-ar fi dat liber la transhromanţă, un fel de transhumanta a mioarelor, intr-un sens unic, spre Vest. Baba Rada a luat urma, a urmat turma, şi a juns până în pânzele albe, pe tărâmul libertăţilor de tot felul. Aici, ca prin farmec, altfel nu se explică, cineva i-a luat minţile, şi dacă nici Baba Rada n-ar avea grijă de minţile ei, atunci cine să mai aibă! O slăbiciune a ei de a se vedea o zână plecată în căutarea unui Boy din Lacrima City.
Aici la capătul lumii, numai cine nu caută nu găseşte. Nici ea nu ştie cum de ajunse pe camp-ul universităţii Yale, la un picnic, dar nu cu mici la grătar, ci numai cu pepsi şi ice cream. Aici asculta vrăjită cum un băiat chipeş, avea ochi albaștri și părul blond le vorbea la microfon de pe o scenă improvizată din lăzi de Pepsi. Auzise ea bine, tânărul era pastor ( ea înțelese păstor). Acesta o uimise cum vorbea liber despre drepturile omului în general şi ale îndrăgostiţilor în particular.
În altă zi, Baba Rada avea să-l cunoască pe pastor, la un pahar din carton colorat plin cu Pepsi. Era mișto tipul, dezinvolt, fără prejudecăţi, uns şi la propriu cu toate alifiile. Baba Rada, mai reţinută de felul ei, după ce a deprins limba lui de mamă yankee, a devenit vorbăreaţă, slobodă la gură, abordând diverse probleme chiar cu lejeritate. Era spre seară când bărbatul cu părul ondulat, gros la trup şi înalt la stat, se prezintă :
– Pe mine mă cheamă Valentine, și apoi după o pauză pentru o înghițitură de Pepsi, o întrebă cu o voce caldă și moale:
– Pe tine, darling, cum te cheamă şi de unde vii?
Ei îi plăcuse cum îi vorbise deşi ea ştia din interiorul ei că tipul se dădea mare. În zadar, ea nu se putea controla, simțea cum în pieptul ei inima pulsa în ritm alert.
– Baba Rada mă cheamă şi vin dintr-o ţară îndepărtată, o țară frumoasă şi cu oameni bogaţi,… sufleteşte vreau sa zic.
– Yes! Spiritually speaking!
– Oameni ce vor să înveţe ce este şi cu ce se mănâncă libertatea.
– Wow, Baby Rada!
– Eu nu sunt be-bi sunt ba-ba, Baba Rada.
– Ba-ba! Ok! Baby Rada. Hai, vino cu mine să-ţi arăt cum stăm noi cu libertatea spiritului.
Baba Rada fu mai mai greu de pornit. Cunoscu pe Valentine şi lumea lui, sub toate aspectele, sub toate faţetele ei. Nu se mai ştie cine avusese iniţiativa, se știe doar că Baby Rada îşi făcuse mendrele cu Valentine. Cei doi trăiră împreună, cum poate să trăiască un boy şi-o baby zână, multe zile şi nopţi, unele de un adevărat desfrâu căci hainele ei nu mai stăteau strânse cu brâul. Mai ţine-o pe Baba Rada în frâu dacă mai poţi!
Dar din păcate sau poate nu, orice început are şi un sfârşit. După zile însorite vin zile înnorate. Pastorul din campul universitar Yale îi dădu papucii, asta după ce băgase de seamă că baby a sa, Baba Rada, rămăsese grea. Ea, cu lacrimi în ochi, îşi amintise de vorbele mumă-sii: „fie mămăliga cât de amară, tot mai bine-i în a ta ţară”.
Întorcându-se acasă, Baba Rada stătu se retrasă în coliba ei de la poalele muntelui sacru, lângă cascada Ursitoarea. Aici, când îi venise sorocul Baba Rada născuse un copil, nu prea zdravăn, dar frumos, aducea cu tată-su, yanke-ul. Moaşă şi naşă copilului îi fuse Baba Dochia, soră-sa după mamă. De unde ştiuse Baba Dochia când îi vine sorocul soră-sei? Prin telepatie. Telefon avea doar Baba Rada. Yanke-ul îi dăduse un mobile, înainte de a se despărţi. Aşa se explică cum de Baba Rada îl anuţă pe yankeeu să vină să-şi vadă copilul cu numele de Valentin, nume dat de ea, nu de soră-sa, Dochia.
Veni yankee-ul cu avionul iar de la aeroport cu elicopterul şi ateriză tocmai pe muntele sacru. De aici, condus de Baba Dochia, coborî la bordeiul de lângă cascada Ursitoarea.
De cum îl văzu nu îi plăcu cum arăta copilul, era slăbuț, strănuta des, îi curgea întruna nasul, nu se călise acolo cu aerul rece de la poalele muntelui. Hotârî să-l ia acasă, peste ocean, convenind pe cale amiabilă cu Baba Rada, ca în fiecare an după ce va împlini vârsta majoratului, de ziua lui, Valentine să vină s-o vadă pe mumă-sa.
Şi aşa, Valentine, an de an, vine pe la noi. Dar de la o vreme, fie că nu mai are timp, fie că îi este ruşine cu mumă-sa, Valentine nu mai trece pe la bordeiul de lângă vcascada Ursitoarea. Vai de copilul care nu-şi respectă mama! În fine. Pe unde călătoreşte prin ţară, el trage numai la hoteluri cu multe stele sau pensiuni cu multe margarete. De ziua lui, Valentine’s Day pentru cei emancipaţi, îndrăgostiţii autohtoni, perechi, perechi, aşteaptă la uşa lui pentru a primi binecuvântarea unei cununii pentru o noapte. Valentine nu oboseşte niciodată, el este tot timpul tânăr şi ferice! An de an cucereşte tot mai multe oraşe din ţară. El petrece laolaltă cu tinerii îndrăgostiţi. Când e aici, când e dincolo! Ce petreceri, ce baluri, ce mese, ce cadouri, ce desfrâuri! Mai poate cineva să-i mai ţină în frâu? Numai Baba Rada stă scunsă în bordeiul ei de la poalele muntelui sacru, pierdut undeva sub cascada Ursitoarea.
Baba Rada an de an îl așteaptă pe Valentine, deşi ştie că nu va veni. Pentru băiatul ei rătăcitor, ea coace, în cuptorul de piatră, turte din mălai, iar ca băutură suc din afine şi apă de la cascada Ursitoarea, aşa ca să semene a pepsi. Toate astea şi altele le pune pe masa de ziua băiatului ei. „O mai veni el pe la mine, vreodată? Sau o trece soru-mea, Dochia. O mai trăi, ea?”
Baba Dochia, umblă pe cărările muntelui sacru, mai sus de cascada Ursitoarea, şi e cu gândul numai la băiatul ei, Dragobete.
Ca în fiecare an, şi anul acesta ea va găti un cocoș de munte împănat cu usturoi, gatit în ceaunul de tuci, aşa ca pe gustul băiatului ei. Ca de fiecare dată, Baba Dochia nu-şi va putea stăpâni lacrimile. Nu l-a mai văzut de anul trecut. „Pe unde o mai umbla el? Şi-o fi găsit, oare, o fată tânără și frumoasă? La naștere a avut mai multe ursitoare, una a fost Primavara, aceasta i-a dat frumusețe și tinerețe fără bătrânețe. Dragul de el îl aștept să-mi aducă o mână de ghiocei. de aișori. Băiatul meu a fost crescut cu dragoste de mamă, asta ştie o lume întreagă. O mai trăi, băiatul meu cel frumos și drăgăstos?”
Epilog
Baba Rada l-a făcut pe Valentine (nu ea a pus pe „e” in coadă, ci ta-su). Baba Dochia îl are pe Dragobete de fiu. Nu mai încape nicio discuţie. Valentine e şi nu e de aceeaşi părere cu cei care îi şoptesc că Dragobete îi este văr după mamă. Între ei există o distanţă în timp de zece zile lumină, Valentine îşi ţine ziua pe 14 februarie, iar Dragobete pe 24 februarie. N-au cum să se întâlnească. Şi mai este ceva de adăugat. Nu trebuie să faci studiu de caz, ca să observi că de la o vreme de când Baba Rada ni l-a adus pe Valentine, îndrăgostiţii nici nu vor să mai audă de Dragobete, îndeosebi cei de pe la oraş iar dintre aceştia cu precădere cei cosmopoliţi, un cuvânt perimat. Cum de s-a ajuns la această insolită situaţie? De unde şi cum a apăut pe meleagurile noastre, Valentine, acest cavaler al iubirii deşarte? O întrebare ce mi-o pun și eu, doar o dată pe an.
Foi de viță 