In Patagonia cu Ilinca

Vrei, nu vrei, cu Toamna de braț  te iei.  Cu Vara de mai vrei, doar dacă  ai pe cineva cunoscut prin Australia, or  Brazilia, și de ce nu și Patagonia!                                                                                                                              Patagonia? Dacă stau bine și scormonesc  trecutul, ceva, ca prin vis,  îmi amintește de Patagonia.  Odinioară, pe când eram copil, mama mă trimisese la Alimentara după gaz pentru lampă. Ce mi-a spus mama când  m-am întors acasă, târziu, pe înserat?

Era o zi splendidă de toamnă. Pe drumul spre Alimentara, o întâlnisem pe Ilinca, colega mea de clasă, o fată bună, bună la matematică, găsea soluții superbe. Dacă nu m-ar fi lăsat să copiez din caietul ei, rămâneam corigent.

Deci, ea era, Ilinca! Stătea acolo lângă gard, de parcă  mă aștepta pe mine.  Știam că îi sunt dator. Trebuia să o răsplătesc, cumva.  ”Ce faci, Ilinca, aici?” ”Așteptam să treacă un coleg. Dacă ai venit tu, e foarte bine”. Eram doar noi doi, pitiți lângă gard. Ilinca s-a uitat la mine cu o privire lacomă, apoi mi-a făcut cu ochiul, spre stânga, undeva dincolo de  gard, și dacă nu-mi zicea cu subiect și predicat ce-și dorea inimioara, poate găseam o altă cale de am plăti datoria. ”Hai, nu mai sta și te uita așa la mine, sări gardul și adu-mi  pere din livada lui moș Nohai, din acelea mari și zemoase! Mi-e o poftă de pere, ție, nu?”

Întra-adevăr,  dincolo de gard era o livadă.  O casa cu prispă se zărea undeva mai în spate. Deși nu mai fusesem niciodată la furat, nu puteam să o refuz, tocmai pe ea, pe Ilinca. Însă treaba asta mi-a părut că a durat o veșnicie. Prima parte a acelei veșnicii s-a scurs  până am sărit dincolo de gard. Am covenit amândoi că este mai bine să merg la furat după ce se lasă înserarea,  ca să nu fiu zărit de moș Nohai.

Cum am petrecut  împreună cu Ilinca  acel timp, asta este o altă poveste. Ce știu, este  că atunci am deslușit  misterul înmulțirii pătratelor numerelor naturale. Și a durat aproape o veșnicie, fiindcă Ilinca nu avea hârtie și creion. Ea  a apelat la imaginația mea, atâta cât o aveam eu pe atunci, și apoi cum să nu fi înțeles acea înmulțire,  când ea se uita în ochii mei și eu mă uitam în ochii ei? Ilinca m-a învățat din aproape în aproape. Mai întâi a luat două puteri și mi-a explicat pe îndelete  cum se înmulțesc, și ce simplu era când ea îmi explica că  pur și simplu se adună exponenții puterilor, și îmi spunea: ”Uite, tu ești unu, primul exponent, eu sunt doi, al doilea exponent. Bazele sunt aceleași, deci se copiază baza și se adună exponenții. Tu, unu, și eu doi, dacă ne adunăm facem trei. Vezi ce simplu e?”  Am zis da, doar așa, de dragul ei.  Apoi a trecut la înmulțirea a  trei puteri, și așa mai departe, și când ea  s-a convins că eu stăpânesc procedeul,  a trecut la înmulțirea  unui număr  infinit de puteri. A notat exponentul puterii  de la infinit cu un număr, ”n”. A venit momentul marii încercări, cum se adună  unu cu doi, cu trei și așa mai departe până la ”n”. Dar ne-am oprit aici, fiindcă între timp se lăsase înserarea peste sat.

Atunci a început a doua parte a veșniciei: trebuia să sar gardul, să merg tiptil până la primul păr,  să mă cațăr în el,  să culeg pere, să le ascund una câte una în sân, să sar din păr, să mă întorc de unde am venit fără să fiu zărit de moș Nohai. N-ar fi durat o veșnicie dacă moș Nohai n-ar fi ieșit din casă:  De fapt îl scosese afară din casă, lătratul răgușit a unui dulău. L-am auzit  cu urechele mele cum  striga  în gura mare: ”No, hoții, măi! Așa vă învață la școală, să furați? Hoții, măi!”  Aceste cuvinte îmi răsunau în cap ca dangănete de  clopot.  Nu mai știu cum am sărit din păr, cum și cât a durat până am ajuns la gard, și nici cum am sărit gardul de m-am trezit în brațe cu Ilinca. Însă,  Ilinca nu s-a eliberat din brațele mele cu una cu două. M-a pipăit cămașa până a dat de o pară, apoi iarăși, până a mai găsit una.  Aș fi dorit eu să mai cotrobăie, dar din nefericire doar două mai rămăsese din cele ”n” pere  pe care reușisem să le ascund  în sân. Așa am plătit, eu, Ilincăi, datoria pe care o aveam, cu două pere furate din livada lui moș Nohai! Se putea plăti și altfel?!

Într-un târziu am ajuns acasă, cu litrul de gaz în sacoșă.   Avea dreptate mama când m-a certat și mi-a zis așa: ”Credeam că  ai plecat  în Patagonia!”

Acum când văd cum respectabila Toamnă este hărțuită de  nefericita Iarnă, mă încearcă un gând ascuns  de emigrare, aș pleca într-o țară din partea de jos a Pământului, chiar și în Patagonia dacă că m-aș mai întâlni  cu Ilinca.

Nicu Scutaru, 30 oct. 2017

Anunțuri

Bucuria tristeții

Tristetea si bucuria in medicina chineza

După acel accident scaunul cu rotile este o parte a corpului ei.  Ea se bucură pentru fiecare nouă zi din viața ei.  Trăiește! Se ridică din pat, pivotează pe un singur picior, se așază-n cărucior, chiar dacă aceste mișcări îi răspândește dureri în tot corpul.  După ce își pregătește cafeaua așa cum îi place ei, ea reia lucrul pe pânza de goblen, o face  cu multă, multă răbdare și cu mare drag. Are tot timpul din lume. Când simte nevoia de a-și odihni privirea, fie merge la fereastra  mare din sufragerie, fie udă florile. Când le udă, urmărește cum dispare apa în pământul din vază, așteaptă un timp cât crede ea că-i trebuie apei  să invingă gravitația, să urce prin vasele capilare, apoi le vorbește în timp ce le mângâie frunzele, le  cercetează cu atenție,  și dacă cumva sunt invadate de  de musculițe, le stropește cu o soluție specială.  A renunțat la telefonul mobil,  vrea să  facă mișcare, să se deplaseze până în hol la măsuța cu telefonul fix. Îl așteaptă cu nerăbdare pe soțul ei. Seara ies împreună în oraș, au locul lor preferat, pe terasa de lângă parc. Acolo visează împreună.   Un copil este tot ce-și mai dorește,  nimic altceva.  Bucuria tristeții.

În microbuzul care se răsturnase trebuia să se afle colegul ei. Acesta  refuzase să meargă în delegație, deși șeful  îl  amenințase că îi va desface contractul de muncă.  Prima lui reacție când a auzit de accident, accident din care  colega sa a fost la un pas să-și piardă viața, a fost să-i mulțumească proniei. Cum altfel! Nu? Bucuros că trăiește.   Însă după o vreme a intrat într-o stare de  reală confuzie și chiar de teamă. Coșmar. A doua oară nu va mai putea să refuze să plece în delegație! Bucuria tristeții!

Bucuria și tristețea sunt două simțăminte ce par a fi plasate la antipozii ființei umane,  în realitate sunt așa de aproape încât  se întrepătrund. Bucuria tristeții.