Lică și Tică, amici de-o viață, s-au trezit dis-de-dimineață ca s-ajungă pe baltă cu mult înainte de a se arăta soarele la față. Au luat cu ei scule fel de fel, lansete, mulinete, undițe, cârlige și momeli bine meșteșugite ca să ademenească crapul, somnul și bibanul, chiar știuca și cleanul, aceștia, fără discriminare, vor avea locuri rezervate în mincioguri și juvelnice, închisori vremelnice.
Cei doi bravi pescari au stat ore bune pe baltă, doar a fost a lor plăcere. Tică, ba stând pe scăunel cu ochii pe plutele firelor întinse ale undițelor înșirate ca la paradă, ba în picioare, gata să tragă cu mulineta prada prinsă în firul smucit de peștii curioși sau chiar flămânzi de pe fundul bălții. Lică, ferindu-și ochii de fumul stârnit de vreascurile pesemne insuficient de uscate din vatra amenajată din bolovani, se chinuia să rumenească fâșii de slană și fleici prinse în țepuse din lemn de alun, frigărui ce răspândeau un miros îmbietor, numai bune pentru astâmpărarea foamei, amândurora.
Pe la vremea când soarele a ajuns cam de-o prăjină sus pe cer, cei doi pescari s-au hotărât să se-ntoarcă la casele lor, căci au prins destul cât să poată găti o ciorbă de pește, și ce pește: caras și plătică, crap și stiucă, biban și somn!
Când Lică a ajuns cu mașina sa de teren în apropierea casei, a început a claxona, a dat claxoane după claxoane de a stârnit câinii și orătăniile, de s-a făcut o hărmălaie de toată frumusețe, dar și de toată spaima.
– Omule, tu chiar ai bolunzit? Trebuie să știe tot satul că te-ntorci acasă? îl luă in focuri Lia, nevastă-sa, ea ieșise la poartă speriată de sunetele stridente și de hărmălaia câinilor si găinilor din curțile vecinilor. Tita, nevasta lui Tică, ar fi ieșit și ea daca ar fi fost acasă, se pare că de dimineață, după ce bărbații lor au plecat la baltă, ea s-a sfătuit cu Lia ca de data asta să meargă ea la piață să cumpere legume, zarzavaturi, ingrediente și condimente numai bune pentru o ciorbă de pește.
Lică, după ce a glisat geamul, cu o voce deloc arțăgoasă – doar atât cât să transmită ușoare accente de autoritate, pesemne că n-a auzit destul de clar ce i-a spus pe un ton ridicat nevastă-sa din poarta casei-, îi vorbi:
– Dragă, hai deschide poarta, mai repede te rog, să intru în ogradă cu-ntreaga pradă de la baltă. În timp ce nevastă-sa mânioasă fără motiv întârzia să deschidă poarta, Lică îi spuse lui Tică, acesta stătea tolănit pe scaunul din dreapata:
– Amice, de data asta gătim peștele la mine-n ogradă…, stai liniștit, o să împărțim totul frățește.
– Cum să nu, bătrâne, întru-totul de acord, îi răspunse el de-ndată.
– Cred că-ți convine! Da, ia fă bine și coboară și du-te fuguța de adă de la tine din cramă vinul și țuica, căci vom avea treaba multă, îi porunci pe un ton amical Lică, cine nu l-ar cunoaște ar crede că el n-ar avea destulă băutură în pivnița casei.
…
În ograda casei lui Lia și Lică , era zor mare, aerul vibra de sunetele melodioase ale cântecelor izvorâte din difuzoare, bărbații curățau peștele iar nevestele, cu ochii în lacrimi, tăiau felii-felii ceapa, curățau cartofii, tăiau mărunt ardeii și roșiile, îndeletniciri și mai plăcute când erau întrerupte pentru a se cinsti, băieții cu țuică, fetele cu vișinată.
În ceaunul pe jumătate umplut cu apă de izvor, ceaun proptit pe vatra improvizată dintr-o jantă de tractor, Lică a răsturnat din oval peștele curățat și tranșat.
Fetele, Tita și Lia, șușoteau, oare ce discutau?, de fapt ele așteptau momentul când va trebui să adauge în ceaun, cartofii, ceapa, ardeii și roșiile.
…
– Ia să vedem cine e cel mai mare bucătar, peștele a fiert, zarzavatul la fel! Ce facem acum, fetelor? Oare e gata ciorba de pește? îi luă la intrebari pe un ton de pedagog, nimeni altul decât bravul bucătar Lică.
– Cum să fie gata? Cine a mai văzut ciorbă de pește neacrit cu oțet, nesărat și necondimentat din belșug cu leuștean! interveni repede Lia, ca să nu i-o ia înainte Tita.
– Răspunsul ar fi fost de toată lauda dacă draga de ea mi-ar fi spus că e musai să scot din ceaun tot peștele fiert și sa-l pun pe platoul de lemn de pe masă, o corectă cu un tot de superioritate, nimeni altul decât atotștiutorul Lică.
– Hai, nu te mai da mare, cumnate, ai uitat ce-i mai important! Unde e mujdeiul? Mujdeiul, unde e? Mujdeiuuul! se făloși Tică, strigând cât îl ținea gura, de se duseră vorbele peste văi, peste dealuri, stârnind lătratul câinilor, o hărmălaie ce se răspândi până la ultima casă din sat.
…
Povestitorul Nică nu mai apucă să le spună „pofta bună!”, căci el văzuse pe Lică, apoi pe Tică dar și pe Lia și Tita cu fețele întoase spre drumul din fața casei, unde un musafir nepoftit bătea de zor în poartă. Când acesta primi permisiunea; ” Dapăi intră, poarta-i descuiată!”, ei se treziră că le intră în ogradă nimeni altul decât organul statului, șeful de post. Nici n-apucă gazda să răspundă la „bună ziua!” organului, căci acesta de îndată le grăi așa:
– Am primit o reclamație nesemnată (pauză) cum că în această dimineață (pauză), doi tipi îmbrăcați in haine de camuflaj (pauza mai lungă) așa cum de fapt eu văd acum că și voi purtați, au pescuit pe o baltă care e proprietate privată!
Se lăsă o liniște de se auzea doar musca, doar albina, prima atrasă de mirosul puternic de pește, a doua atrasă de strălucirea polenului florilor din iarbă.
…