Limba noastră-i limbă sfântă

Prin versurile poeziei „Limba noastră”, versuri dulci ca mierea, creație a geniului său, versuri zamislite în vara anului 1917 -, poetul basarabean Alexei Mateevici, vestea, precum îngerul Gabriel, Unirea Basarabiei cu România!

Visul său avea să se împlinească în anul următor, când la 27 Martie 1918 în Sfatul Țării s-a votat unirea cu patria mamă, un vis împlinit nu numai al poetului ci al tuturor românilor din dreapta și stânga Prutului!

[…]

Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.
Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.

[…]

Zilele Babei Dochia

Sunt 9 zile, fiindcă tot 9 a fost numărul cojoacelor Babei Dochia. Cred că dacă ar mai fi îmbrăcat încă 3 atunci am fi avut 12 zile ale Babei. Cum Babei nu i-au trebuit mai multe decât a putut ea duce, iată că la început de lună Martie, de pe întâi până pe nouă, ne alegem una dintre Babei, ne testam norocul, daca ziua aleasă e frumoasa, adică cu mult soare, cică așa ne va fi viața tot restul anului.

Se spune că Baba s-a certat cu noră-sa, nimeni alta decât una dintre fetele care nu i-a fost ei pe plac ci fiului acesteia, nimeni altul decât faimosul și frumosul Dragobete.

De supărare, Baba Dochia și-a luat lumea în cap în plină iarnă, ținta ei fiind muntele Ceahlău. Cum s-a întâmplat că exact pe 1 martie Baba a ajuns la poalele muntelui nu ne putem explica, însă ce se știe e că fără să stea prea mult pe gânduri Baba a început urcușul muntelui. În timp ce urca, Baba se incălzea, erau zile călduroase cu mult soarere. Așa se face că Baba și-a scos cojoc după cojoc din cele nouă pe care le îmbrăcase când în plină iarnă plecase de acasă. Cum Baba nu credea că mai e posibil ca vremea să se întoarcă, taman când a ajuns sus pe munte a trebuit să facă față vremii capricioase cu frig, îngheț și zăpadă. Așa că nu a durat prea mult până ce Baba mai întâi a înghețat apoi s-a transformat în stană de piatră. Nici oile care urcase împreună cu ea nu au ajutat-o, în sensul să o înconjoare, să se adune ca un ghem de lână, s-o încălzească, pesemne că așa frig se făcuse încât și oile că și Baba Dochia au devenit nemuritoare, ele au rămas pe veci pe loc sub forma unor stânci, care se văd și astăzi sus pe muntele Ceahlău.

Morala este că în zile ale lui Martie nu aruncați toate cojoacele de pe voi, măcar unul păstrați-l pentru vreme rea!

Soacră, soacră poamă… dulce!

Vine mama în vizită la fiică-sa, Mirela,  și își găsi ginerele furios, tunând și fulgerând, ce mai încolo-ncoace, parcă era întors pe dos.
– Ce s-a întamplat, Costele? Nu trebuia să fii în delegație? Ți s-au înecat corăbiile? Și de ce îți faci valiza?  Unde mai pleci iară? îl bombardă ea cu acest șir de întrebări.

– Ce s-a întamplat?, rabufni ginerele, aruncând  valiza pe covor. Îți spun eu ce s-a intâmplat!

Apoi, de furios ce era se opri, nu mai vorbi câteva clipe,  și după ce își lărgi cămașă la gât, simțea că se sufocă, continuă:

–  I-am trimis un e-mail neveste-mii în care i-am spus că astăzi mă întorc acasă, mai repede cu o zi. Când am ajuns acasă, ce crezi că am găsit? Ghici! Nevasta-mea, da, ea, Mirela, fiică-ta, se tăvălea cu un bărbat în patul nostru matrimonial! Gata! Până aici! Nu se mai poate! Mă ia de fraier! Aici și acum  este sfârșitul! Voi pleca pentru totdeauna!

Soacră-sa  nu se pierdu cu firea, nu-i dădu apă la moară, ci imediat îi vorbi așa:
– Calmează-te, omule! Ceva nu-i în regulă în toată povestea ta.  Fata mea nu ar face niciodată așa ceva! Ia stai numai o clipă, să mă duc să vorbesc și eu cu ea, să-mi spună ce s-a întâmplat.

După câteva momente, soacra revine  în cameră,  unde ginerele său  continua să tune  și să fulgere, de fapt vorbea de unul singur la pereți.  Soacră-sa, afișând un zâmbet larg pe față, îi spuse: 

– Vezi, ți-am zis eu că trebuie să existe o explicație, și chiar e una simplă ca bună-ziua:
Mirela, nevastă-ta,  mi-a spus, printre sughițuri, că se jură pe ce are ea mai sfânt că n-a primit niciun e-mail de la tine!

„Uite-l pe Eminescu!”

La fiecare început de an după sfintirea apelor de Bobotează ne întoarcem la izvorul de simțire românească, la poetul Eminescu. O singură poezie de am am reciti-o, ea ne va ajuta să ne ridicăm cu sufletul deasupra păcatelor și suferințelor lumești!

  • Tudor Arghezi, autorul Psalmilor,  vorbește despre Eminescu cu smerenia unui monarh: „Eminescu este Sfântul prea curat al versului românesc.” „Slovele de față sunt că o laudă de seară, că un acatist”, că mai spoi să îl coboară pe Eminescu printre pământeni:”Mă numesc unul din oamenii în viață care l-am văzut pe Eminescu în carne și oase.[…]L-am întâlnit pe calea Victoriei. Uite-l pe Eminescu!…”