Despre bărbați… numai de bine (8)

Pentru unii sau mai degrabă pentru unele, pare ceva de nedigerat să vezi doi bărbați în toată firea că dezleagă cuvinte încrucișate în timp ce beau bere la halbă, chiar dacă e nefiltrată.

Lică: Azi mi-a venit sa te provoc, să dezlegăm un careu tematic.

Tica: Nu ne pierdem timpul cu „tematice”, hai să ne aplecăm asupra unuia cu definiții ascunse.

Lică: Bine că „ieșitul la o bere” nu-i timp pierdut!

T: Deschide revista, să văd dacă merită atenție din partea mea!

L: Stai să vezi titlul! „Femeile… despre bărbați”. Te bagi!

T: Hai că e incitant! Mă prind! Da cine-i autorul acestui „eseu?”

L: Ai auzit de Gheorghe Huza?

T: Nu! Desi sunt abonat la Rebus de mai bine de treizeci de ani!

L: Bravo! Cu mulți ca tine această revistă de prestigiu n-o să dispară. Scrie sub careu că e din Sâncraiu de Mureș.

T: Să fie sănătos și inspirat ca să ne mai ofere asemenea pastile de cultură. Hai să-l dezlegam! Tu citești și eu „îl sun pe D-l Google”.

L: „Un bărbat nu are încredere într-o femeie mai inteligentă decât el”

T: Înseamnă că e fraier. Ce cuvant scriem în careu?

L: De ce te grăbești? Trebuie sa completăm numele actriței americane care ar fi dat acest verdict. Are numele mic, Bette…

T: Stai să-l pun la treabă pe d- l Google.

L: Tu chiar nu ai auzit de DAVIS

T: Ia te uită, nu știam cu cine stau la masă. Dă-mi creionul să completez! Unde?

L: La 1 vertical… Acum știm ca D este și prima litera pentru cuvântul de pe orizontală. Aici avem, atenție!, nu mai bea, fă o pauză: „Aproape fiecare femeie se forțează să-și schimbe bărbatul, iar după ce l-a schimbat, nu-i mai place”

T: Cine este perfecționista sau femeia care nu e mulțumită cu ce are acasă?

L: Cică tot o actriță americană care răspunde, dacă o strigi, Marlene!

T: Cine nu a auzit de sex simbolul veacului trecut, Marlene Monroe.

L: Esti într-o mare eroare, Monroe este Marilyn și nu Marlene și nu începe cu litera D. E grea meseria as

T: Aha, este Marlene și D…, adică Marlene D…, D…, îmi pare rau, nu stiu, o să dau „căutare”.

L: Nu mai da! Chiar nu ai auzit de DIETRICH?

T: Da, dar asta nu e americană, mai degrabă e nemțoaică?

L: Da, tu ai dreptate, dar partial, ea s-a născut la început de secol douăzeci în Imperiul German, apoi după ce acesta s-a destrămat a luat cetățenia Republicii de la Weimar, a dispărut si republica, ca să facă loc Germaniei naziste, așa că Marlene a luat o nouă cetățenie , dar nu pentru mult timp, căci după o serie de succese în lumea filmului, emigrează în America, unde ajunge pe platourile de filmare de la Hollywood, în anul în care Germania lui Hitler declanșează al doilea război mondial. Marlene Dietrich renunță la cetățenia germana pentru cea americană.

T: Oprește-te! Nu mai pot să te mai urmăresc! Am impresia ca trișezi, ai băut mai puțin decât mine. De unde le-ai scos pe astea?

L: De unde? De la prietenul tău d-l Google!

T: Gata, acum lasă-mi și mie placerea să completez careul. Tu nu scrii frumos, caligrafic, tu ai scris de doctor.

L: După ce termini de scris, și înainte de a mai bea o bere, ascultă, asta-i tare: „Bărbații sunt copii cu pantaloni lungi și cu un cont în bancă„

T: Să nu-mi zici că aceste vorbe cu o mare încărcătură psihologică le-a zis tot o americană!

L: Ce băiat deștept ești, ai înțeles că nu-i suficient să ai pantaloni lungi, trebuie să fii și copil ca abia apoi să te poți gândi la bani. Poate ca tu ești o excepție!

T: Să știi că așa e cum zici: sunt copil și fără bani în bancă!

L: Da, om sărac, e vorba tot despre o actriță americană.

T: Mă faci curios, cine-i filozoafa?

L: Zsa Zsa.

T: Ai dat în bâlbâială? Ai zis Zisa sau Zsa?

L: Zsa de două ori.

T: Să întru în burta lui Google… Da, zis-a google: Zsa Zsa Gabor.

L: Da, GABOR, se potrivește pe 1 vertical, al doilea cuvant.

T: Fii atent la mine, câte mai știe google despre Zsa: născută în Ungaria în 1917, evreică, regina frumuseții în 1936, 1941 emigrează SUA …

L: Ajunge!

T: Un bob zăbavă! Mai e ceva, demn de reținut, are legătură cu ce a zis despre bărbați, tine-te bine… de o sticlă de bere, de aia plină: a fost căsătorită de nouă ori, a divorțat de șapte ori și doar o căsătorie a fost anulată.

L: Văd că îți place, devii om cult!, căci om de cultură este orice om născut la sat. Meregem mai departe cu dezlegatul?

T: Dacă mai dai și bere, cu mare plăcere!

L: Nu mai am cu ce, dar îți mai citesc pe gratis una, fără să te obosești să-mi spui și numele : „Dacă bărbatului tău nu-i place parfumul tău preferat, schimbă bărbatul, nu parfumul” (Greta,actriță suedeză).

T: Ai grijă să nu citească Tita, nevastă-ta. Eu nu am probleme! Mi-e îmi place orice parfum ar folosi Lia!

L: Stai blând! Nu mai avea grija mea! Încă una una și plecăm acasă chiar dacă n-o să pricepi mare lucru: „Nebunia unui bărbat este soția altuia„(Helen, umoristă americană).

T: Hai, noroc! Ce bună e berea când nu mai e!

L: Noroc!, și nu uita ce-a zis Greta!

Floarea cel mai frumos mirositoare! (7)

Trecuse un ceas bun de când Tică și Lică ocupau singura masă liberă. Buticul „Frații de Cruce” este terasa cel mai bine plasată, încât pur și simplu îți stă în cale un amestec de mirosuri si arome, de la aburii cafelelor, a ciorbelor calde, a cartofilor prăjiți, de la fumurile ce se ridică în rotocoale deasupra meselor; aici berea nu se pune, berea se bea nu se miroase, ea se bea rece dacă nu ai gâtul prins în pioneze.

Deși mai erau sticle cu bere nefiltrată pe masă, între cei doi vecini și buni amici se lăsase o tăcere stânjenitoare după ce făcuse praf sigurul subiect pus în dezbatere cu acordul tacit al fiecaruia: războiul de lângă noi. Se împotmolise, niciunul nu putea să treacă peste întrebarile: războiul este al lor, al rușilor si al ucrainienilor sau este și al nostru? sau este al vecinilor noștri, sau dacă mergem mai spre soare-apune, este al vecinilor vecinilor noștri?

Lică doar ridica din umeri, își țuguia buzele și apoi articulă: „Ce treabă avem noi cu războiul lor? … Hai, că doar n-a înnebunit toată lumea!” La asta se reducea efortul lui pentru a întreține conversatia, asa ca atunci când mai pui vreascuri pe foc ca să a nu-l lași să se stingă; și astea doa când Tică lua pauză ca să-și ude gâtul uscat; zeama cu gust amărui din sticla de bere îi venea ca balsam; îi placea s-o bea din sticlă; cică odată ce-ai turnat-o în pahar ai văduvit-o de gustul originar.

Când mă hotărâsem să mă ridic de la masa mea, convorbirea celor doi nu-mi mai dădea tensiune nici pentru un biet led, iată ce-mi văzu ochii!

Nu departe de masa la care Tică și Lică stăteau așa ca doi ficuși pe terasă, o femeie ce purta rochii largi și viu colorate, aducea cu o țigancă din vremurile când aveai voie să o numești asa, se apropie de de ei cu buchet mare de flori pe brațe.

– Ia boierașule de la mine o floare, să nu mergi acasă cu mâna goală, ca să-ți a fie cu noroc, ca-așa se-nmoaie inima nevestei când vede o floare de o să te țuce în pragul ușii pe amândoi obrajii. Ai de unde alege, am flori care mai de care, îs frumoase, îs mirositoare, îs mișto boierule!

Tică se trezi primul și chiar o crezu pe florareasa de ocazie, și amintindu-si de o veche disputa pe tema asta o întrebă pe țigancă dar voia mai mult ca urechea lui Lică să prindă sensul:

– Dă-mi o floare cel mai frumos mirositoare!

– Așa te vreau boierule că doar toată lumea știe că eu am pe cele mai frumoase, pe cele mai mirositoare flori, să moară mama!

Ceva din această discuție îl trezi pe Lică din moleșeală, căci acesta fără nicio introducere i-o trânti în față:

– Sper că nu începi iară cu gramatica de clasa primară, chiar acum și aici de față cu piranda! Uite ia de la mine: piranda are floarea cea mai frumos mirositoare!

Tică și Lică (6)

Văzându-i în fiecare seară pe terasa restaurantului din centrul urbei aș crede, și ca mine pe bună dreptate gândesc și alții, că cei doi prieteni au căzut în patima alcoolului. Trebuie să le acord prezumția de nevinovăție. Poate că ei fac partea dintre cei care simt nevoia ieșirii din casă, ca să discute, să vorbească despre una despre alta, și musai cu un pahar în față, un pahar cu ceva tare, se înțelege că este exclusă apa. Apa poate fi si tare dar cine știe știe că apa tare are o cu totul altă întrebuințare.

– Eu nu înțeleg cum nu se găsește nimeni din preajma să-i spună că nu e creștinește să intri cu forța peste vecin, să-i dai foc, să-l ucizi?

– Poate n-o fi creștin? Sau dacă a fost, s-o fi lepădat.

– Nu s-a lepădat nebunul. L-a văzut o lume întreaga în catedrala mare din capitală, și era într-o zi de Paști, el stătea în fruntea tuturor enoriașilor iar în față altarului stătea ditamai patriarhul cu toiagul și crucea în mână, de ziceai că-i atotputernicul.

– Unde vrei să bați? că nu mă prind, știi că eu nu beau lapte! Dar nu înțeleg ce treabă are sula cu prefectura, adică nebunul cu…

– Da, voiam să zic că vine postul Paștelui, și în post orice creștin vrea să se împărtășească, și …

– Uiți un lucru foarte important, înainte de a se împărtăși, un creștin trebuie să se spovedească …

– Hei! Aici voiam să te aduc! Ia spune-mi mie cărui duhovnic i se va spovedi?

– Nu mă bag, dar știu că fiecare creștin are sau ar trebui să aibă un duhovnic.

–Hai, văd că ți-e frică să vorbești, deși n-ai avea motiv, noi am scăpat de mult de nebunul nostru. Hai să o scurtez și să spun cu subiect și predicat: în postul mare al Paștelui care începe peste câteva zile în lumea ortodoxă patriarhul îl va spovedi pe sălbatic? Te întreb și mă întreb!

– Să zicem că da! Și ce-am făcut cu asta! Eu zic să nu uităm scopul imediat al întâlnirii noastre în acest local de „cultură”…, hai noroc și să fie pace pe pământ!

– Noroc și ție! Să fie pace, deși pace și prietenie n-a fost și n-o să fie, cum spunea vecinul meu, fie iertat!

– Nu mi se pare bună licoarea, nu mai e cum era, au botezat-o hoții!… Mai departe, zii! îi iartă păcatele nebunului, da ori ba?

– Hai, nu-i chiar asa ușor. Dacă îi iartă păcatele atunci ditamai patriarhul va trebui să ia asupra sa toate păcatele, așa se destăinuia odată un popă!

– Da, și nu sunt pacate mici, sunt mari și grele. Oare le-o putea duce „sfinția-sa”?!

– Vă trebui să le ducă, daca nu a știut sau nu a putut sa-l oprească la timp, putea să-l povățuiască creștinește, să-i fi spus că nu-i bine ceea ce vrea să facă, că războiul este cel mai groaznic lucru de pe pământ. Nu? Cum să crezi că poți să faci dreptate cu tunul, cu bombardeaua?

– Bine, parca ai fi popă sau neam de popă. Spune-mi ce se va întâmpla dacă patriarhul nu-i va ierta păcatele?

– Treaba asta nu rămâne în coadă de pește, nu-i de joacă cu Doamne-Doamne. Adică te spovedești ca și cum te-ai spăla pe mâini! Nu tăticu! Îl treci urgent pe canoane, îi prescrii o rețetă lungă, cum face doctorul de familie!

– Hai că ești tare, de parcă ai fi ăla in sutană de la schitul din vârful muntelui. Ce canoane poți să dai acestui nelegiuit, când vedem că din ordinul lui nebunesc mor nu numai cei cu arma în mână, mor mame cu copii în brațe, mor oameni nevinovați, ard case…

– Nu, nu sunt eu tare și nici în stare…, chiar nu știu ce canoane să-i dea.

– Te ajut eu…, sa-i dea mătănii, să zicem o sută de mătănii!… Hm! Sunt prea puține, să-i dea o mie!… Da, ce-s o mie de mătănii față de grozăvia faptelor comise…, chiar nu știu câte să fie. Mă dau bătut.

– Vezi-ți de treabă! Cine o să stea să numere mătăniile sălbaticului… Daca tot suntem aici și ne dam cu părerea, na!, căci altceva mai bun nu avem de facut, eu zic să-I dea un singur canon, să fie obligat să trăiască în pustiu 40 de zile fără apă și fără nicio fărâmă de pâine!… Ce zici de asta! Merge!

– Hai noroc!

– Sănătate!… și dă-le Doamne, minte!

– De unde? că nu mai are Tatăl! E criză mare!

Tică și Lică (5)

Vin americanii!

Neavând ceva mai bun de făcut, m-am luat după ei o buna bucată de drum și chiar în clipa când voiam să schimb direcția, un zgomot, așa ca de-nceput de cutremur, sau ca un huruit de șenile, m-a oprit din mers, și alții din fața mea s-au oprit. Toți căutăm cu privirea locul de unde venea acel zgomot surd. Prietenii mei, Tică și Lică, deși începuseră să urce pe scările terasei, s-au oprit, s-au întors cu privirea, chiar au coborât o treaptă.

Mai întâi s-a ivit o mașină, scria poliție militară pe ea, avea alarma sonoră și luminoasă, apoi o altă mașină, dar asta nu era din cele obișnuite, era acoperită cu vopsea de camuflaj, era fioroasă, o îmblânzeau cele două drapele, unul cu albastru plin de stele și cu fâșii alb-roșii, celălalt era inconfundabilul nostru tricolor. Și tot veneau! Veneau una după alta! Fiecare avea la vedere un chip de militar, doar fața i se vedea, cu căști și ochelari fumurii. Clar, erau mașini de luptă, erau blindate, nu erau tancuri căci aveau roți, multe roți cu cauciucuri mari. Defilau una după alta, de ziceam că asistăm la o paradă. Am încercat să rețin numărul lor, dar după un timp am pierdut șirul, de fapt m-a derutat strigătul unuia dintre cei doi amici de pe scări: „Vin americanii! Vin iancheii!”

După ce a trecut prin fața ochilor mei și ultima mașină blindată, mi-am întors privirea: Tică și Lică nu mai erau pe scări. Cred că intraseră în bar. Nu avusesem de gând să le iau urma pana la bar, dar după acest eveniment ce se petrecuse sub ochii mei, eram tare curios ce vor bârfi. Am urcat repede scările…

– Lică, frate, e musai să beau ceva cu multe, multe grade, ca să-mi dispară starea asta pe care o am, dar jur că n-o aveam când am plecat de acasă.

– Nu trebuie să-mi spui mai mult, te văd că nu ești în apele tale!

– Mă simt nașpa omule, pe bune, ce-ți veni să strigi în gura mare, de și-au întors toți privirea spre voi, acolo pe scări?

– Păi nu așa spuneau bătrânii noștri, când dupa război rusul le punea cizma pe grumaz?

– Cum să te bucuri, tu, Lică, că vin americanii, cum poți să crezi că un străin, fie el american, poate să te apere mai bine decât te aperi tu, tu cel care te-ai născut din această țărână?

– Mă, Tică, ce spui tu e tare frumos, și sună bine, dar realitatea este cu totul alta. Eu zic, asta e părerea mea, noi avem armată, dar nu așa de numeroasă și bine dotată ca să țină piept unei invazii până ne vine în ajutor aliatul!

– Cum să nu! Avem armată și încă una profesionistă! Pe ce lume trăiești?

– Care armată? Căt de multă e? Cu ce luptă? Câte avioane avem? Zece, cinsprezce? Câte nave avem în Marea Neagră, două, cinci, zece? Tot aia e, nu avem nimic! Tu-i luceafărul ei de v…!

– Uite, mai trag un pahar cu tămâie ca să pricep unde bați. Dar, de ce ești așa încrâncenat? Tu vrei să spui, și aici îți dau dreptate. Axiomă: armata noastră nu poate să ne apere până ne vin în ajutor celelalte armate de sub „umbrela …”!

– Da, să zicem, dar n-or veni chiar toate, căci n-au loc să-ntoarcă în țara noastră!

– Amice, lasă armata în pace, tu vezi ce văd eu?

– Nu pot să cred!

– Nu scăpăm, vin spre noi!

…