După acel accident scaunul cu rotile este o parte a corpului ei. Ea se bucură pentru fiecare nouă zi din viața ei. Trăiește! Se ridică din pat, pivotează pe un singur picior, se așază-n cărucior, chiar dacă aceste mișcări îi răspândește dureri în tot corpul. După ce își pregătește cafeaua așa cum îi place ei, ea reia lucrul pe pânza de goblen, o face cu multă, multă răbdare și cu mare drag. Are tot timpul din lume. Când simte nevoia de a-și odihni privirea, fie merge la fereastra mare din sufragerie, fie udă florile. Când le udă, urmărește cum dispare apa în pământul din vază, așteaptă un timp cât crede ea că-i trebuie apei să invingă gravitația, să urce prin vasele capilare, apoi le vorbește în timp ce le mângâie frunzele, le cercetează cu atenție, și dacă cumva sunt invadate de de musculițe, le stropește cu o soluție specială. A renunțat la telefonul mobil, vrea să facă mișcare, să se deplaseze până în hol la măsuța cu telefonul fix. Îl așteaptă cu nerăbdare pe soțul ei. Seara ies împreună în oraș, au locul lor preferat, pe terasa de lângă parc. Acolo visează împreună. Un copil este tot ce-și mai dorește, nimic altceva. Bucuria tristeții.
În microbuzul care se răsturnase trebuia să se afle colegul ei. Acesta refuzase să meargă în delegație, deși șeful îl amenințase că îi va desface contractul de muncă. Prima lui reacție când a auzit de accident, accident din care colega sa a fost la un pas să-și piardă viața, a fost să-i mulțumească proniei. Cum altfel! Nu? Bucuros că trăiește. Însă după o vreme a intrat într-o stare de reală confuzie și chiar de teamă. Coșmar. A doua oară nu va mai putea să refuze să plece în delegație! Bucuria tristeții!
Bucuria și tristețea sunt două simțăminte ce par a fi plasate la antipozii ființei umane, în realitate sunt așa de aproape încât se întrepătrund. Bucuria tristeții.
