Icoana lui Lazăr

Mi l-am închipuit pe bunicul Lazăr cu  fiecare poveste spusă de tatăl meu. Îmi povestea doar atunci când el avea o starea sufletească potrivită, când i se deschidea inima și îl răzbea dorul.
Lazăr a fost mâna dreaptă, omul de nădejde a boierului Juvară. Numai Lazăr știa rostul treburilor la saivane și grajduri. Îndrăgea animalele. Îi plăcea să umble cu oile, cu vitele. Dormea noaptea în grajdi, chiar de era iarnă, cănd știa că o vacă trebuia să fete, sau lângă țarcul oilor ca să ajute o mioară să aducă un miel pentru orima dată.
Pentru priceperea și cinstea sa boierul ținea la Lazăr ca la fiul său. Boierul Juvară a fost naș părinților mei  și i-a promis lui Lazăr  că o să-i boteze primul nepot.
Nu a mai apucat, boierul și nici bunicul! După război lumea nu a mai fost la fel, vechea orânduire  nu-și mai găsea drumul, era ca un zimbru încolțit de o haită de lupi. După ce a abdicat regele, a plecat din țară și boierul Juvară.
Lazăr a rămas doar cu o turmă de oi. Știa că nu va trece anul și cei flămânzi și fără mamă și tată care se cățăraseră la putete îl vor lăsa făra ele.

Lazăr nu a murit acasă, nu și-a luat iertare de la cei dragi. Venise toamna. Coborăse cu oile pe țarina de deasupra satului. Cânta din fluier doinind, unduind aerul. De inima rea a murit Lazăr. S-a prăvălit pe pajiștea oilor ca un copac smuls din rădăcini de furtună. Oile nu s-au împrăștiat, s-au adunat roată în jurul lui Lazăr.

Din toate frânturile de povești spuse de tata despre el, eu mi-am făcut cioburi de icoană. Când pun ciob lângă ciob îmi apare in fata ochilor icoana bunicului Lazar! Lângă o turma de mioare stă Lazăr, sprijinit in toiagul încrustrat, are fața arsă de vânt, obrajii trași, mustața are urme de la fumul de țigară, căciula îi stă pe frunte deasupra sprâncenele stufoase, cu poalele sumanului din blănuri de oaie acoperă smocuri de iarbă, mușuroi de furnici. Totdeauna când refac icoana din cioburi de poveste,  în preajma bunicului Lazăr apare  același dulău cu pete negre pe blana albă și flocoasă, el stă întins cu botul pe labe!

Tata a plecat de mult, a plecat să-l întâlnească pe Lazăr, pe tatăl său.  Când înainte de a bea un pahar cu vin las să curgă pe jos câteva picături pentru sufletele lor, îmi apare în fața ochilor icoana ștearsă a bunicului Lazăr, … îi mai văd mustața pătată de fumul de țigară, … ochii ascunși de sprâncele stufoase …

Cu ochii albaștri și părul bălai

Cărui prunc îi este hărăzit să vină pe lume, să vadă lumina din ultima zi a lunii mărțișor? Aceluia căruia, dacă cu fiecare zi înapoi pâna faci opt luni, apoi șapte și tot așa, îi demultiplici celulă cu celulă până la cele două primordiale și miraculoase care în jocul dragostei s-au prins, s-au împreunat! A fost să fie pe vremea sfârșitului de cireșar, cănd în lanuri spicele de grău aveau boabele aurii ca părul despletit al mamei pruncului ce va să fie, la vremea când lanurile de in prindeau a se albăstri ca ochii tatălui ce va deveni!

Cel mai frumos cadou

Mărțișorul nostru, două fire îngemănate, este cel mai frumos lucru dintre toate  câte sunt pe lume.   Prin simplitatea lui, prin puritatea celor două culori apropie  inimi, suflete. Vine din  strămoși ca o genă a zestrei neamului. Mărțișorul poartă în sine un mesaj de primenire, de reîntoarcere la viață a naturii. De 1 Martie băieții oferă un mărțișor, ca un dar de suflet, fetelor, iubitelor, mamelor. Mărțișorul este un mesager al prieteniei, al dragostei, al iubirii. Se zice că mărțișorul poartă noroc celei ce îl primește, celei ce-l poartă la piept!  Așa o fi, că de nu, alt dar mai simplu și mai frumos nu știu să mai fie!

 

Gratie si zambet


Foto:Guliver/Gettyimages

Acum, cand astern pe hartia virtuala aceste cuvinte, in tara cangurilor se crapa de o noua zi, dupa cele 14 zile ale Australian Open, primul din cele 4 turnee de tenis de Mare Slem din acest an. Am urmarit din fotoliu, mare parte din meciuri, gratie  canalelor  Eurosport, la preț de abonament,  meciuri disputate la temperaturi caniculare, sau la ore tarzii  din noapte, meciuri epuizante. N-am  sa fac o cronica a meciului din  finala de sambata, acela dintre japoneza Naomi Osaka si ceha Petra Kvitova, un meci in care cele doua s-au luptat nu numai pentru trofeu ci si pentru a o detrona pe Simona Halep, si nici a meciului din  finala de astazi, dintre sarbul Novak Djokovici si spaniolul Rafael Nadal, numarul 1, respectiv numarul 2 in clasamentul profesionist masculin, ci voi încerca sa dau o tusa de culoare  tabloului  partidei  dintre Simona H. si Serena W., cel din  faza optimilor (putea fi meci de Finala).

Desi au trecut câteva zile de la acea partida,  poza de început de meci, cu Simona fata in fata cu Serena, langa fileu, iti  da fiori, te  încearca  un sentiment vecin cu cel de panica, un sentiment similar  ca atunci cand sub cupola circului vezi o gingasa fata, cu miscari gratioase si zambet discret,  o dresoare ce vrea sa arate ca ei nu-i este frica de felina  din fata ei, aceasta, parca ghicindu-i gandurile, isi desface maxilarele amorțite si isi mișca limba ca  preambul la un festin  copios.

Daca in primul set Simona abia face fata  mingilor trimise cu viteza unui tren nu a celui de pe la noi ci a celui din Japonia, in al doilea set ea scoate din panoplia stilului ei, lovituri nu neaparat la fel de puternice ca ale uriasei ei adversare, cat mai  bine mestesugite, gasind unghiuri si traiectorii surprinzatoare, obligand-o sa alerge dintr- un colt in altul al terenului, ca o leoaica in cușcă.  Castigand setul doi, Simona ne-a aratat un altfel de tenis decat cel al Serenei, mult mai plăcut, mai ingenios. Si in setul decisiv Simona ar fi castigat, daca … nu mai conteaza,  diferenta a fost de doua ghemuri, ca asa-i in tenis!   Pentru cei care au suferit ca  Simona a pierdut, le recomand ca pastila de leac, sa revada doar al doilea set, in care Simona mult mai liniștită, mai sigură pe ea, cu lovituri ingenioase, a invins-o pe Serena, cea mult mai puternica si mai experimentata. A invins-o cu gratie si zâmbet!


Foto:Guliver/Gettyimages