Cand nu te mai bucuri ca ramai singur cuc

Deja e prea târziu. Ea va pleca!  N-ai cum s-o mai oprești.

Chiar nu te înțeleg! De ce te dai victimă? Cu ceva vreme în urmă, era pe la începutul anului când ea ți-a spus prin viu grai că va pleca înainte de Crăciun, hai, recunoaște,  păcătosule, că-n sinea ta te-ai bucurat! Te și vedeai singur, liber ca pasărea cerului, liber să pleci de-acasă fără să dai cuiva socoteală: unde mergi, cu cine te-ntâlnești, când te-ntorci. Nu voiai tu să vină acele zile când  să vrei să ieși cu băieții la una mică și să nu mai trebuiască să-ți storci mintea, să rulezi filmulețe în regie proprie: ba că te-a reținut șeful după program, ba că cel mai bun prieten al tău a ajuns la Urgență.

Acuma nu ți-a mai rămas decât să numeri, ca pe vremea cătăniei, câte zile mai sunt până ea va pleca și să te rogi, păcătosule ce ești, ca ea să renunțe!

Recunoaște  că pe atunci hotărârea ei de a pleca   îți venea mănușă, era ceea ce tu visai că se va întâmpla odată, însă acu te-ai sucit, nu te împaci cu ideea că ea va pleca. Te înțeleg într-un fel, între timp multe s-au schimbat în viața ta. Vorbă aceea, nu aduce anul ce aduce ceasul! Nu mai stai bine nici cu sănătatea, ești și deprimat, nu mai ai chef de nimic. Și  cum să nu fii când nici bani nu mai ai, între timp ai rămas fără slujbă, ești șomer.  Prieten de pahar, ba,  iar de amantă nici nu poate fi vorba. Pasărea mălai visează. Oi fi tu arătos, dar îți bate vântul prin buzunare.

Așa că roagă-te, păcătos ce ești, ca ea să se întoarcă acasă cu bine, să fie sănătoasă. Hai, că n-o să mori din asta, să stai singur cuc cât timp  va dura pelerinajul ei în Țara Sfântă. Mai bine roagă-te păcătosule, să nu înceapă Intifada – răspuns al palestinienilor la decizia neinspirată a unchiului Sam de a recunoaște Ierusalimul ca fiind capitala Israelului.  Hai, fii bărbat și nu te mai văicări! O să se roage și pentru tine ca să dea Domnul să-ți găsești o nouă slujbă. Hai, fii cu inima ușoară!

Anunțuri

Bucuria tristeții

Tristetea si bucuria in medicina chineza

După acel accident scaunul cu rotile este o parte a corpului ei.  Ea se bucură pentru fiecare nouă zi din viața ei.  Trăiește! Se ridică din pat, pivotează pe un singur picior, se așază-n cărucior, chiar dacă aceste mișcări îi răspândește dureri în tot corpul.  După ce își pregătește cafeaua așa cum îi place ei, ea reia lucrul pe pânza de goblen, o face  cu multă, multă răbdare și cu mare drag. Are tot timpul din lume. Când simte nevoia de a-și odihni privirea, fie merge la fereastra  mare din sufragerie, fie udă florile. Când le udă, urmărește cum dispare apa în pământul din vază, așteaptă un timp cât crede ea că-i trebuie apei  să invingă gravitația, să urce prin vasele capilare, apoi le vorbește în timp ce le mângâie frunzele, le  cercetează cu atenție,  și dacă cumva sunt invadate de  de musculițe, le stropește cu o soluție specială.  A renunțat la telefonul mobil,  vrea să  facă mișcare, să se deplaseze până în hol la măsuța cu telefonul fix. Îl așteaptă cu nerăbdare pe soțul ei. Seara ies împreună în oraș, au locul lor preferat, pe terasa de lângă parc. Acolo visează împreună.   Un copil este tot ce-și mai dorește,  nimic altceva.  Bucuria tristeții.

În microbuzul care se răsturnase trebuia să se afle colegul ei. Acesta  refuzase să meargă în delegație, deși șeful  îl  amenințase că îi va desface contractul de muncă.  Prima lui reacție când a auzit de accident, accident din care  colega sa a fost la un pas să-și piardă viața, a fost să-i mulțumească proniei. Cum altfel! Nu? Bucuros că trăiește.   Însă după o vreme a intrat într-o stare de  reală confuzie și chiar de teamă. Coșmar. A doua oară nu va mai putea să refuze să plece în delegație! Bucuria tristeții!

Bucuria și tristețea sunt două simțăminte ce par a fi plasate la antipozii ființei umane,  în realitate sunt așa de aproape încât  se întrepătrund. Bucuria tristeții.