Fata de la Pescărie

Ieri am ieşit să cumpăr peşte. Duminică,  de Buna Vestirii, este dezlegare la peşte, aşa scrie în calendar. De cum am intrat în Pescărie, fata de dincolo de tejghea m-a primit cu un zâmbet, aşa cum zâmbeşte o fată când  se întâlneşte cu un băiat. M-am uitat în stânga şi-n dreapta mea. Nu mai era nimeni altcineva. Fata, mie mi-a zâmbit.  Fata cu părul negru şi ochii verzi mi-a trimis  un zâmbet catifelat. Cum de m-a recunoscut? Eu, cum de am uitat-o? Ultima data când ne-am văzut a fost în duminica de dinainte de Crăciun, era o altă zi din calendar  cu dezlegare la peşte. În postul Crăciunului am văzut-o de mai multe ori.  În postul Paştelui o voi mai întâlni de Florii.
I.am zâmbit aşa cum mă pricep eu să zâmbesc. Ea mi-a zâmbit din nou. Ea şi-a coborît de îndată privirea.  Avea gene lungi.  A întins mâna cu degetele lungi şi unghii lăcuite spre peştii cu gura căscată şi ochii sticloşi din cuva plină cu gheaţă.
– Avem somn, păstrăv, crap, ştiucă, caras… Şi-a ridicat privirea, şi-a descoperit ochii, ochii ei m-au privit zâmbind.
Nu am rezistat prea mult privirii. Am fugit cu privirea mea spre peştii înţepeniţi, cu ochii îngheţaţi şi solzii sângerii. Auzeam, undeva departe, muzica tânguită a apelor câzând în cascadă, vedeam peştii cu refleze argintii cum sar deasupra apei învolburate. Era doar o imaginaţie de moment. Nu a ţinut mult. Nu aveam de gând să cumpăr peşte îngheţat. Nu-mi dau seama după strălucirea ochilor cât de proapspeţi sunt . S-a lăsat o linişte dureroasă între mine şi fata de la Pescărie.
– Domnişoară… cu vocea mea  stridentă am spart aerul, cum spargi iarna zăporul cu toporul. Voiam să-i spun pe nume dar nu vedeam ce scrie pe ecuson, uitasem ochelarii acasă.  Am desluşit un m şi a, r sau d sau g si a.
– Îmi palce numele tău!

– Nu ştiu la ce s-o fi  gândit mama când mi-a dat numele ăsta.
–  Domnişoară Maria…  am lădst o pauză, aşa ca să tatonez,  să văd dacă am văzut bine ce scrie pe ecusonul ei.
– Magda. Era frumos şi Maria. Pentru tine sunt Maria!

– Magda? Nu se poate!  Voiam să-i spun că numele acesta îmi aminteşte de prima mea iubire, dar nu am mai apucat. Fata privea spre uşă. M-am uitat şi eu. Un domn în haine de blugi, pe cap cu pălărie cu boruri lagi.
Fata, de cum l-a văzut, m-a abandonat, nu înainte de a-mi spune că  dacă nu îmi place peştele de la gheaţă, să aleg un peşte viu din bazin.
Am văzut cum i-a zâmbit acelui domn care tocmai intrase.
Am plecat spre bazinele cu peşti.  Spre bazine intenţionam să merg de cum intrasem în Pescărie, însă zâmbetul ei mă atrăsese ca un magnet.
Unul dintre bazine era fără peşte, celălalt era plin cu ştiuci. Eu căutam crap, şi nu orice crap, crap de Dunăre!
M-am întors. Fata de la Pescărie, nici nu s.-a uitat  la mine. Nu ştiu ce i-a spus acel june tomnatic, dar şi acum îmi apare imaginea ei cum râdea cu poftă. Râdea de se prăpădea. Cred că omul cu pălăria cu boruri largi i-a spus un banc, poate chiar un banc cu peşti. I-aş fi spus şi eu unul. Am renunţat. Chiar dacă ştii bancuri, nu-i de ajuns, mai trebuie să şi  ştii cum să-l spui, e o artă şi asta.  Îi priveam şi tăceam ca un peşte!
El se oprise din râs, râsul lui mi s-a părut un pic artificial, şi trecu repede cu privirea peste  peştii îngheţaţi. Se hotărî destul de repede. I-l arătă. Era un peşte mare. Fata îl rugă să o aştepte până îşi trage pe mâini mânuşile de plastic. I-a spus pe nume. Florin.  Asta îmi spunea, nimic mai mult că junele în blugi şi cu pălărie largă venea mai des la pescărie, nu ca mine numai în postul Crăciunului şi al Paştelui . El i-a făcut câteva complimente fetei. Văzuse şi el că fata de la Pescărie avea mâini frumose, delicate, degete lungi ca de pianistă. Ce lume bună întâlneşti, uneori, la Pescărie!
Fata a prins cu o mână capul peştelui cu gura deschisă şi ochii sticloşi şi l-a tras spre gura pungii de plastic din cealaltă mână. Domnul Florin a sărit să o ajute, a prins de peşte,  s-a aplecat spre fată. De  unde eram eu nu o vedeam pe fată, vedeam doar o pălărie neagră cu boruri mari.
Mi s-a părut că acea intimitate se prelungeşte şi nu voiam să-i stânjenesc. Mă hotărâsem să plec, să ies din Pescărie, însă înaite de a pleca  voiam să-i mai spun ceva.

– Magda! …  Pălăria s-a rotit jumătate de cerc, dând la iveală faţa junelui în blugi. El avea o sprinceană ridicată. Părea contrariat sau mai degrabă curios, că îi spusesem fetei pe nume?

… în bazin nu este niciun neam de crap. O să trec şi mâine. Pa! Am continuat să-i vorbesc fetei pe un ton aparent familial. În realitate cu mine era altă mâncare de peşte.

În timp ce ea lua banii din mâna lui şi îi dădea domnului punga cu peşte, m-a privit şi mi-a zâmbit ca şi cum atunci intrasem în Pescărie. Mi-a spus pe un ton agreabil, chiar binevoitor:

– Avem peşte viu în bazinul din interior! Ea a deschis o uaşă şi a strigat pe cineva. De îndată s-a ivit un băiat într-un halat verde pătat. Fat i-a cerut să-i  aducă de îndată un crap mare şi viu, un crap de Dunăre.

Junele tomnatic desfăcu punga, repede cât ai zice peşte, şi se uită lung ca şi cum nu ar fi ştiut ce avea în ea, apoi privi spre fată, fata îl privi zâmbindu-i şăgalnic, apoi ea se uită spre mine vrând parcă să-mi spună să mai rămân, eu mi-am dezlipit cu greu privirea mea de privirea ei şi m-am afundat cu ea în sacoşa mea goală.
Tăceam ca un peşte!
Fata de la Pescărie mi-a dat un peşte mare şi viu, un crap de Dunăre, întocmai pe pofta inimii mele. Eu i-am zâmbit aşa cum zâmbesc eu când întâlnesc o fată frumoasă.

Recomandari:
Vania,Cella,Gabriela,Alex’andra