Păstorel

Al O. Teodoreanu, alias Păstorel, rămâne unul dintre cei mai buni epigramişti români, înainte de a fi şi un bun prozator, poet, dramaturg, traducător şi… degustător de vinuri.

Cu ghitara şi paharul,
Dulce-i ţara.
Cu paharul şi ghitara,
Treci hotarul.

Inimioarii îi stingi para,
Cu paharul.
Şi-i alini cumplit-amarul,
Cu ghitara.

Şi-aşa trece iarna, vara,
Vieţii cât suim calvarul,
Cu paharul, cu ghitara,
Cu ghitara, cu paharul.
(Cântecul drumeţului)

Epigrame:

Cântat-am vinul şi-l băui pre el,
Şi-aşa, precum din flori slăvitul soare,
Cules-am toată roua din pahare,
Voios ca cel din urmă menestrel.

Am păstorit în viaţă vinuri rare
(De-aceea îmi şi zice Păstorel)
Şi de la Grasă pân’ la Ottonel,
Le-am preţuit, pe rând, pe fiecare.

Dilemă
L-a pus Destinul lui stupid
Într-o dilemă de infern:
Ori partid, fără guvern,
Ori guvern, fără partid.

Caligula Imperator
A făcut din cal, senator,
Comuniştii, mai siniştri,
Au făcut din boi, miniştri…

În guvernul Groza, cel de concentrare,
S-au primit trei membri pentru completare,
Însă, ca să fie-un cabinet etern,
Îmi bag şi eu membrul în acest guvern.

Din Craiova pân’ la Iaşi
Se resimte lipsa sării,
Fi’ndcă cei mai mulţi ocnaşi
Au ajuns la cârma ţării.

A plătit scump pentru exprimarea liberă a împotrivirii faţă de regimul comunist – venit de la Răsărit o dată cu Armata Roşie eliberatoare – îmbrăcat în haine româneşti de o pleiadă de activişti în frunte cu Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej.

În 1960, Păstorel a fost condamnat la 6 ani de închisoare corecţională şi la 3 ani de interdicţie pentru uneltire contra ordinei sociale.
Nu a ispăşit pedeapsa, poate a fost graţiat sau mai degrabă din motive de sănătate. Poetul a fost răpus de o boală nemiloasă, şi a trecut în nefiinţă în ziua de 17 martie 1964.

Pe site-ul dcnews.ro ziua de 15 martie este consemnată ca zi în care a murit Al. O Teodoreanu. Se pare că nu aşa s-a întâmplat.

Am găsit în România Literară o evocare scrisă de G. Pienescu, cel care în munca sa de editor l-a întânit pe Al. O. Teodoreanu. De fapt Tudor Arghezi îl rugase să-l ajute pe „bietul Păstorel” ca să-şi publice versurile.

A doua oară m-am întâlnit cu Al. O. Teodoreanu din îndemnul lui Tudor Arghezi într-una din pauzele pe care ni le luam, în ceasurile noastre de „corvoadă gingaşă” pentru alegerea şi stabilirea textelor ce urmau să intre în ediţia Scrieri sau într-alte cărţi. Tudor Arghezi m-a întrebat – mi se pare, după imaginile cu flori din amintire, că era în primăvara anului 1962, poate chiar în mai – dacă nu aş vrea să-l ajut pe „bietul Păstorel” să-şi pregătească o carte de versuri şi de proze. Şi a mai spus: „E foarte năcăjit, săracul, şi tare strâmtorat”. Bineînţeles că am acceptat sugestia din întrebare şi că, după câteva zile de pregătiri (bibliografie, structura ediţiei, „cuprinsul”), spunându-mi, într-o convorbire telefonică, numele şi anunţându-mi vizita şi scopul vizitei, la data şi la ora hotărâte am sunat la uşa locuinţei lui Al. O. Teodoreanu, de pe strada Vasile Lascăr. (sursa: http://www.romlit.ro/al._o._teodoreanu )

G. Pienescu l-a vizitat pe Al O. Teodoreanu în ultima lui zi de viaţă.

A doua zi, în 16 martie 1964, am apăsat din nou butonul soneriei de la uşa locuinţei lui Al. O. Teodoreanu. Mi-a deschis uşa, ca şi altădată în ultimele luni, o asistentă medicală care îl îngrijea şi-i administra dozele de morfină necesare ca să-i atenueze durerile din ce în ce mai greu de suportat, ale unui cancer pulmonar metastazat. L-am găsit, aşa cum mă obişnuisem să-l găsesc în ultimul timp, stând pe spate, în pat, cu bustul rezemat oblic de un maldăr de perne. Fruntea, obrajii, mâinile-i întinse pe cearşaf, pe lângă trup, păreau, din depărtarea uşii, în lumina adumbrită a încăperii, mulaje de lut.
M-am apropiat, m-am aşezat pe scaunul de lângă el, am scos din servietă contractul, l-am pus pe un carton rigid şi i l-am ţinut în dreptul ochilor.
– Ce-i asta? m-a întrebat şoptit, întorcându-şi încet privirea istovită spre mine.
– Contractul, am răspuns, despre care v-am tot vorbit. Vă rog să-l semnaţi.
A încercat să-şi ridice încet mâna dreaptă, ca pentru a lua stiloul pe care i-l întindeam, dar mâna i-a căzut, grea, înapoi pe cearşaf. A închis o clipă ochii, apoi, deschizându-i, s-a uitat adânc în ochii mei şi, schiţând un surâs amar, prin care spiritul său ironic se străduia să dea cu tifla în neputinţele şi-n suferinţele ce-l copleşiseră, mi-a şoptit:
– Iartă-mă, nu-l semnez. Unde-ai mai pomenit mata ca un scriitor să iscălească un contract pentru o carte postumă?
A doua zi, la 17 martie 1964, Al. O. Teodoreanu s-a desprins de trupul său şi de vremelnicia lui şi a trecut Dincolo, în întuneric, unde nu este nici timp, nici spaţiu, „unde nici suferinţă nu e, nici suspin, ci numai viiaţă fără de moarte”, adică trista eternitate.
(sursa: http://www.romlit.ro/al._o._teodoreanu )

Taina fericirii constă în a avea un ideal.
Durata ei e condiţionată de neîmplinirea lui.

(Din volumul Tămâie şi otravă de Al. O. Teodoreanu)

G. Pienescu, o istorie literară… vie! Un interviu de Ioana Revnic, publicat în România Literară.

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Păstorel&8221;

Bine ai venit!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s