Legenda muntelui sfant

De pe terasa casei, pot să-l cuprind cu privirea. Cred că e singurul loc de unde mă simt egal cu el, … ca înălţime. Dacă Dumnezeu ar întinde o punte de pe vârful muntelui pe creştetul capului meu, le-aş oferi o cale dreaptă celor care ar dori să ajungă pe culme, fără să se obosească urcând, mai ales iarna. Pentru unii, muntele îi doar prilej de căţărări pe stânci, cuceriri de piscuri şi atât.
Când în vacanţe veneam la bunici, îmi plăcea, cu muntele, să mă joc; braţele-mi întinse le sprijineam tocmai pe creştetul lui, pleşuv, si îi vorbeam într-un anume fel al meu:

-Ce mai faci, tu, uriaşule de piatră? N-ai amorţit tot stând în acelaşi loc? De când nu te-am văzut îmi pari mai tânăr, eşti ca împăratul din poveste, ai poalele hainei, verzi, cu ele te-ntinzi peste deal şi vale până lângă casa bunicilor. Aşa că, tu muntele meu, vara, te simt mai aproape! Iarna parcă îmi eşti altcumva, arăţi ca un bunic, cu plete albe, mai subţirel la trup, si-ncovoiat.Îmi plci şi aşa!

Îmi luam apoi inima-n dinţi, ieşeam pe furiş din grădina bunicilor, şi urmam neurma – o cărare închipuită-, prin iarba făneţelor, spre muntele meu. Eu, cu cât mă apropiam de el, mă speriam mai tare, muntele creştea din ce în ce mai mult, se făcea din ce în ce mai mare. Eram ca o furnică care se apropie de muşuroi. Mă opream de fiecare dată cu teamă lângă pădurea de la poalele lui, o pădure de brazi, de fagi, de mesteceni, o pădure-ntunecată. Unde era muntele meu, muntele de piatră? Muntele se ascundea de mine? Cu fiecare vacanţă ce-mi trecea, pierdeam pariul cu muntele, nu ma-ncumetam să urc la el, pana sus pe creştetul pleşuv. Mă împăcam cu gândul, că dacă aş ajunge să păşesc pe culmea lui, acolo sus de tot, ce altceva aş mai vedea decât o întindere cu pâlcuri de verdeaţă pitică, printre stâncile căzute parcă din cer (aşa cum îmi povestea bunicu), şi poate aş simţi că stau pe creştetul unui uriaş, oricând gata să mă prăvălesc.

– Ce faci, cu cine vorbeşti? Cu aceste vorbe blânde, bunicu mă trezeşte din visare. Merg pe munte, la izvor. Bunică-ta nu mai are slatină pentru închegatul brânzei. Avem mult lapte de la vacă. De-acu tu te-ai făcut mai mare, îmi poţi fi de ajutor. Cu trecerea anilorslatina îmi pare că-i tot mai grea. Haide, să-mi ţii şi de urât!

E o zi friguroasă, ca mai toate zilele de iarnă, pe aici pe la munte.Cerul e de un albastru curat, zăpada scârţie sub bocanci… Intrăm în pădurea de la poalele muntelui.Copacii sunt parcă mai rari ca astă-vară. Ei stau ca nişte santinele, incremeniţi în zăpadă. Bunicu înainte, eu pe urmele lui. Pe cărăruia ce duce spre izvor, izvor de apă sărată, de slatină, eu merg pe urmele paşilor lui, şi-i ascult vorbele care sparg ritmic tăcerea muntelui.

– Să nu uiţi băiete, acest munte este sfânt, el ascunde pe Fiica unui Rege, ce a domnit demult, tare demult timp. Voind să scape de urmăritorii trimişi de Împăratul care cucerise regatul tatălui ei, ea s-a ascuns între oile unei stâni, implorând ajutor divin. Din cer, Maica Domnului a auzit-o, şi ca să nu fie prinsă de urmăritori, a transformat-o, împreună cu oile, într-un grup de stânci.

Nu-l mai aud vorbind. Aud doar scârţâitul omătului de sub tălpile bocancilor. Eu mă lup cu gândul ce nu-mi dă pace, să pricep destinul acelei fete, fiică de rege, ascunsă-n muntele pe care îl urcăm.Ar trebui să păşesc cu sfială. Îl aud pe bunicucă-mi spune:

– Muntele are regulile lui, nescrise. Puţini din cei care le ştiu, le şi respectă. Să ştii, băiete, că muntele este viu, şi mai mult decât atât, el este veşnic cum veşnică-i lumea. Copacul îi ca şi omul, unul e mai inalt, mai falnic, mai frumos, altul îi stramb, îi gârbovit, îi bolnăvicios. Trebuie să ne purtăm faşă de copac cu un fel anume de respect. Omul care nu-şi respectă semenii, nu respectă nici pădurea cu vieţuitoarele, cu jivinele şi copacii ei. Când găseşti un copac cu o tulpină de nu o poţi cuprinde, iar când îl priveşti de jos în sus, tre să laşi capul mult pe spate, ca să-i vezi vârful legănându-se sub bolta albastră a cerului, apăi să nu uiţi, că el a fost cândva doar un vlăstar. El, de mic s-a luptat cu gerurul iernilor, cu furtuna şi trăznetele verilor, coaja tulpinii mâncâdu-i-o cerbii. Când îi vine şi lui vremea să fie tăiat, să-i fie de trebuinţă şi-n altfel omului, omul acela care se încumetă să-l taie, mai întâi să-i facă o închinăciune, aşa, simplu, cum se pricepe,şi să-i ceară iertare. Doar aşa copacul tăiat îl va sluji pe om, şi îşi va accepta soarta.

Bunicu lasă în dreapta lui cărarea, ea duce spre vârful muntelui. Eu calc în adânciturile lăsate de bocancii lui. Bunicu stie, cred, să ajungă la izvor şi pe întuneric. Ne oprim! Văd o dâră ruginie, ce taie albul zăpezi, dără ce duce până la stânca de sub un brad falnic, aflat la mică depărtare. Urcăm pe lângă ea, o urmărim. Dăra se pierde într-o oglindă de apă. În oglindă se vede vârful bradului. Am ajuns la izvorul cu slatină. În jurul izvorului zăpada e topită, se văd pietrele. Bunicu lasă jos bidoanele, îşi scoate rucsacul, se aşează pe o lespede de piatră. Mă aşez şi eu pe o altă piatră.Oboseala urcuşului se scurge în pământ. Inainte de a umple bidoanele cu slatină, gustăm din merindele puse în desagă de bunica.

-De ce numai aici, la izvorul acesta, apa este sărată?

-Din bătrâni, se ştie, că în apa izvorului se varsă lacrimile, de mult dor, ale fetei regelui ascunsă pe vecie în munte.

Brazii sunt îmbrăcaţi în haine albe, se lăfăie de zăpadă alăturea de fagii goi şi vineţii. De pe o creanga de brad o pasare îşi ia zborul, creanga se balansează, scutură praf de zăpadă, pasărea sparge liniştea cu un ţipăt ca un strigăt disperat.

Umplu un bidon cu slatină. Când să-l ridic, să-l pun în rucsac, mai să-l scap din mână de greu ce este. Da, aşa aflu că slatina e mult mai grea ca apa dulce. Bunicu umple bidonul mai mare, de, să-mi arate că se ţine tare, încă.

Un urlet sinistru, răpăit, se iscă ca din senin, lovind aerul din jur ca ghiulele de tun… Se lasă iarăşi liniştea. Bunicu imi spune că este semnalul de adunare în haită a lupilor… Al doilea urlet, prelung … Brusc se aude un plescăit asurzitor. Îl simt ca o bufnitură de aer rece în urechi, apoi totul se stinge în mai multe ecouri. Mă ridic să caut din priviri un loc unde să mă ascund, dar bunicu mă linisteste. – A fost un zgomot de armă. Un vânător sau pădurarul o fi împuşcat fiara. Aşa o fi, îmi spun în gând.Caut să mă îmbărbătesc.
Se lasa iarăşi liniştea. Dar nu mă liniştesc. Mă aştept să-mi apară în faţă o haită de lupi. De sus, cerul coboară pe noi. Nori negri muşcă din albastrul cerului. Simt inima în piept cu bătăi ca de ciocan. Îmi pun în spate rucsacul greu Mai întîi eu, apoi bunicu, plecăm înapoi pe aceleaşi urme lăsate în zăpadă la urcuş. Mă opresc. Privirea-mi fuge pe un brad din stânga mea. Crengile de jos, de deasupra zăpezii, se leagănau uşor, lăsau să cadă fulgi de zăpadă. Aştept să apară de sub ele cineva… Iată, se iveşte un cap mic, ca de pluş, cu mici corniţe… Este un pui de caprioară. Nu am glas să vorbesc. Puiul păşeşte împleticit, ca şi cum de-abia ar fi fost fătat. Se-apleacă, ar da să îngenuncheze, îşi ridică cu greu piciorul din faţă…nu mai reuşeşte să-l pună pe zăpadă. Se lasă pe picioarele din spate …nu, se opreşte o clipă … cade secerat.

– Bunicule!!…Uită-te acolo!!

Lăsăm desăgile-n cărare. Ne ducem, ţopăind prin stratul gros de omăt, până la puiul acela căzut. Bunicu se apleacă, ia puiul în braţe, se ridică, pe zăpadă rămân pete roşii ca florile de mac.

– A murit?

– Nu, e doar rănit!

Puiul de căprioară nici nu mai avea puterea să se zbată, doar mugi slab, plângăcios. Bunicu îl întoarce…îl asează încetişor pe covorul de zăpadă.Îmi spune:

– Este impuşcată-n piciorul stâng din spate. Uite, de acolo curge sange! A lovit-o alicea. Cel care a tras în el, nu este om.

Bunicu intră în pădure. Îmi spune că se duce să caute crengi de brad ca să-i facă, din ele, căprioarei, o targă. Eu iau zăpadă şi o pun peste rană. Zăpada repede se înroşete. O arunc. Apăs cu mâna pe rană să-i opresc însangerarea. Puil se zbate si geme de durere. Îl las! Îl strig pe bunicu, să vină mai repede. El se întoarce cu un braţ de crengi de brad. Îi face repede un un pat, ca o targă, pe care aşează cu grija puiul. Îi pipăie rana deschisă.

– Trebuie să-i opresc de îndată săngerarea. I-a curs prea mult sânge.

Mă uit în sus. -Unde eşti, Doamne?
Nu mai văzusem un pui de căprioară atât de aproape! Îi ţin capul pe o palmă iar cu cealaltă îi masez grumazul, uşor, uşor. Are ochii umezi, acoperiţi jumătate de pleoape, si coarnele abia răsărite din două smocuri de păr maroniu. De ce am lacrimile adunate gata să se reverse pe obraz? Să nu mă vadă bunicu. Mi-ar zice că nu sunt bărbat. El scoate cuţitul din teacă…îl opreşte deasupra locului care sângerează. Nu face nimic. La ce se gandeşte?… Intră cu vârful cuţitului în rană. Puiul zvâcneşte. Scap din mână capul. Parcă ar vrea să ceară ajutorul cuiva.Cu ultimile puteri se zbate sub apăsarea cuţitului… Bunicu îi scoate, rând pe rând alicele ucigaşe, de mărimea unui bob de mazăre. Le strecoara-n buzunar. Se ridică. Îşi dă jos cojocul. Se dezbracă pâna ajunge la cămasă. Îi rupe o mânecă. Cu ea leagă piciorul rănit. Strânge să nu mai curgă sânge şi puţinul sânge care a mai rămas.

– Ata e tot! Am ajutat-o atât cât m-am priceput.

Se iuta la cer. Isi face semnul crucii.

– Să ne rugăm Celui de Sus să trăiască, să ajungem cu ea la Canton.

De sus cad, rar, fulgi mari de nea! Un muget tânguitor de animal ce-şi caută puiul, se aude undeva în urma noastră , în pădure.

– Hai, bunicule, să plecăm!

Bunicu trage după el crengile legate ca o targă, pe ea, puiul de căprioară stă întins, acoperit cu un pulovăr, capul săltându-i cu fiecare trecere peste un dâmb de zăpadă îngheţată. Ninge! Tot mai des, ninge. Eu merg în urma lor! Am un rucsac în spate, şi-un altul mai mic atârnând în faţă. Duc acasă bidoane pline cu slatină grea ca plumbul, din care bunica va închega brînza din laptele de vacă. Mă strădui să ţin aproape de targa pe care puiul de căprioară îşi leagănă capul.

„Să nu uiţi băiete, acest munte este sfânt, el ascunde pe Fiica unui Rege, ce a domnit demult, tare demult timp. Voind să scape de urmăritorii trimişi de Împăratul care cucerise regatul tatălui ei, ea s-a ascuns între oile unei stâni, implorând ajutor divin. Din cer, Maica Domnului a auzit-o, şi ca să nu fie prinsă de urmăritori, a transformat-o, împreună cu oile, într-un grup de stânci.”

Din pădurea pe care o părăsim în grabă, se mai aude, înfundat, un muget tânguitor de animal ce-şi strigă puiul…

Patul din crengi de brad – tras de bunicu-, pe drumeagul acoperit de zapadă ce duce în sat – îi culcuş de moarte puiului de căprioară ranit de alice.
Bunicu vrea să grăbească pasul, dar picioarele se-nfundă-n zapada adâncă şi pufoasă, ca făina albă din care face plăcinte bunica.
Mă ţin cât pot de aproape, mă apasă greul rucsacului -apa de la izvorul de slatină.
După o bucata bună de drum, mă opresc, îmi întorc privirea spre munte, cu veneraţie dar şi cu nedumerire.
– Cum de îngădui să i se ia viaţa pui de animal, tu munte, ce te crezi sacru? Cine îi alină durerea mamei ce-şi vede puiul plecat pentru pururea în neant? Cine are acces la Cartea Mare a destinelor noastre? De ce nu-i lăsat drept sacru: mama să-şi crească puiul, să-l vada ajuns mare, apoi ea, parasita dar fericita, poate să se ducă?
Cine sa-mi raspunda ? Fiica Regelui încrmenită-n stânca semeaţă de pe platoul muntelui?
O irizaţie ca o aură se desenează straniu pe fruntea stâncoasă a muntelui …pulsează-n ritmul inimii mele … o lumină de un albastru ruptă din culoarea cerului senin, îngheţat de iarnă … se desprinde, alunecă blând mângâind întinderea verde a brazilor … se opreşte de-ndată, e chiar aproape de mine… da, nu-mi cred privirii, … este un chip … de fecioară… pe obraz i se rostogolesc lacrimi, bobite de cristal … privesc în ochii albaştri …chipul prinde viaţă …buzele se mişcă …vrea să-mi vorbească …- Ce-o fi dorind să-mi spună?
– Eu sunt fata ascunsă pe vecie-n munte. Am fost sortită să-l sfinţesc cu duhul meu.Însă dorul de mamă e mai puternic deat soarta-mi. Caut un suflet curat, să-l las muntelui, un timp doar, atât cât să merg la eaîin ceruri, si-apoi mă-ntorc.
– Sa nu iei sufletul puiului de caprioară! Mugetul tânguitor al mamei ei, nu te înfioară? – Ce curaj am!
– Vreau un suflet de copil!
– Nu! Nu! Eu vreau să trăiesc! Eu sunt nădejdea la bătrâneţe a bunicilor – îmi aud gândurile laşe.
Fetei îi curg pe obraz lacrimi de cristal. Luciul oglinzii de azur – icoană- dispare, oglinda se sparge-n mii de lumini, chipul angelic nu mai este! Mai văd un cerc de lumină albăstruie care descreşte, se strânge tot mai mult …simt pe buze gustul sărat al lacrimilor ce-mi curg pe obraz.
Pe cine, oare, plang?
Plâng chipul fetei cu lacrimi de cristal văzut în oglinda de azur?
Plâng de plânsul îndurerat al căprioarei rămasă fără pui?
Plânge în voie sufletul meu.
Cine să mă vadă? Bunicul?
Cand s-a departat asa de mult? Cu privirea impaienjenită de lacrimi nu deslujesc daca merge sau s-a oprit să mă aştepte.
Să le povestesc bunicilor ce mi-a vorbit fata ascunsă în muntele sfânt. Oare mă vor crede? Să nu mă creadă, dar în schimb să rămână în viaţă puiul de căprioară!