Dragostea la Eminescu

Sara pe deal buciumul sună cu jale, turmele-l urc, stele le scapără-n cale,
Apele plîng, clar izvorînd în fîntîne; sub un salcîm dragă m-aştepţi tu pe mine.

La geamul tău ce strălucea privii atît de des;
O lume toată înţelegea – tu nu m-ai înţeles.

De câte ori am aşteptat o şoaptă de răspuns!
O zi din viaţă să-mi fi dat- o zi mi-era deajuns.

Pe aceeaşi ulicioară bate luna la fereşti,
Numai tu de după gratii vecinic nu te mai iveşti.

Atît de fragedă, te-asemeni cu floarea albă de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni în calea vieţii mele ieşi…

Ţi-aduci aminte cum pe-atunci, cînd ne plimbam prin văi şi lunci,
Te ridicam de subsuori, de-atîtea ori, de-atîtea ori?

Şi dacă se întîmplă pe tine să te văz, desigur că la noapte un tei o să visez;
Şi dacă se întîmplă să întîlnesc un tei, desigur toată noaptea visez la ochii tăi.

Şi eu trec de-a lung de maluri, parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară şi să-mi cadă lin pe piept.

Pe genunchii mei şedea-vei, vom fi singuri-singurei,
Iar în păr, înfiorate, o să-ţi cadă fori de tei.

A fost odată ca-n poveşti a fost ca niciodată,
Din rude mari împărăteşti, o prea frumoasă fată.

Şi era una la părinţi şi mândră-n toate cele,
Cum e fecioara între sfinţi şi luna între stele.

Iar ea vorbind cu el în somn, oftînd din greu suspină:
-O, dulce-al nopţii mele domn, de ce nu vii tu? Vină!

O, vin’! odorul meu nespus, şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus, iat tu să-mi fii mireasă.

Cobori în jos, luceafăr blînd, alunecînd pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gînd, şi viaţa-mi luminează!

Dar nu vine…Singuratic în zadar suspin şi sufăr
Lîngă lacul cel albastru încărcat cu flori de nufăr.

Cum se naşte o poveste

Mi-ar trebui un cuvânt, două sau trei, pentru a începe o poveste. De acolo de unde stau pitite, ele, cuvintele, nu ies la lumină dacă nu depun un minim de efort ca să le ajut. Nu-mi trebuie mult timp. Un timp aşa de scurt încât cu greu poate fi măsurat. Iată că, înainte de a pune punct, primul cuvânt a şi ieşit. Auzisem eu un fâlfâit de aripi însoţit de un chiţăit! În acelaşi timp apăru şi un copac, nu prea înalt, rămuros dar, golaş, fără frunze, fără flori. Ce încurcătură! Un singur cuvânt a dat viaţă unui şoarece zburător şi unui copac fără flori. Şoarecele îşi întinde aripile ca şi cum ar vrea să se destindă după un somn adânc. Îmi face cu ochiul şi-mi spune chiţăindu-se, că ar trebui să mă mulţumesc numai cu el şi să-l pun de îndată la treabă, să nu mai aştept până la primăvară când va înflori liliacul. Îi răspund ridicand neputiincios din umeri:

– Cum vrei tu, dar să nu-ţi pară rău dacă vei păţi ceva în povestea mea.

Îl las să-şi caute viitorul în pliurile aripii. Îmi reiau munca de forare, la mare adâncime, în subsolul minţii. Îmi frec palmele una de alta, aşa cum face ţăranul înainte de a băga coasa în iarbă, şi cotrobăiesc prin minte pentru a găsi un al doilea cuvânt, un ingredient pentru a da savoare personajelor din povestea mea. De data asta, doar numai ce am pus punct că am şi găsit cuvântul. Îl extrag cu mare grijă. Îl prind între două degete, îl ridic în raza de lumină să-l văd mai bine. Îl întorc pe o parte…Îl întorc pe cealată parte… Simt o înţepătură usturătoare chiar în buricul degetului. Îl arunc cât colo. Scot un ţipăt de durere. Din instinct sug degetul şi scuip. O fi fost venin? Liliacul s-a speriat aşa de tare că a zburat din locul unde îl lăsasem. A iesit pe fereastră. O deschisesem să primenesc aerul din cameră. Sau poate că avea de gând să mă părăsească, îl inerva lumina zilei. Am muncit în zadar. Am avut două cuvinte, unul m-a înţepat, celălat a zburat. Mai are vreun temei să continui? Cum să împletesc o poveste fără a avea măcar trei cuvinte? Trebuie să-mi fac curaj şi să scot alte cuvinte la lumina zilei. Doar le plănuisem să se nască pentru a da viaţă unei poveşti. Să nu le las nenăscute. Un cuvânt nenăscut, rămas în ungherele subconştientului este buruiana sufletului, aşa cum este pirul pentru grâu. Pe de altă parte, trebuie să mă vindec de frica cuvintelor ucigătaore, veninoase.
Nehotărât mă uit în tavan…apoi cobor privirea alunecând… Ca să vezi! Uitasem de copacul fără flori. Liliacul a zburat, dar copacul a rămas. Ar fi plecat şi el dacă crengile l-ar fi ajutat să zboare. Liliac!
Nu reuşesc să-mi frec palmele pentru a extrage un alt cuvânt. El este deja în faţa mea şi aşteaptă să-i dau viaţă. Este cuvântul fată Dacă nu mă grăbesc va zbura cum a zburat liliacul, sau se va arunca pe fereastră.
Trebuie să-i dau un nume. O fată fără nume nu există. Cum să o numesc? Se complică lucrurile. Iată că alături de cuvântul fată se iveşte deodată cuvântul băiat. Un băiat fără să-l cheme cumva, chiar că nu există. Un băiat şi o fată lângă un copac fără frunze şi flori. Cred că e mai bine să nu le dau deocamdată câte un nume. Poate că nu o să le placă şi vor fugi, mă vor lăsa singur. Trebuie să fac ceva pentru a-i ţine în viaţă până la primăvară, când liliacul va înflori. Cred că singurul lucru care să-i ţină laolată ar fi să le spun poveşti. Să le spun poveşti până la primăvară, asta da povară. Există şi poveri plăcute!
După ce liliacul va înfori, băiatul va rupe o floare înmiresmată pe care o va dărui fetei.Se vor privi în ochi, se vor apropia încet, încet până când se vor contopi într-o singură fiinţă…
Dar, până atunci mai e vreme. Să le spun o poveste.

– A fost odată un băiat şi o fată, sau o fată şi un băiat… Nu ştiu cum e mai bine. Nu voi să vă certaţi numai din atâta lucru. Stau şi-i privesc!

– Nu, nu ne certăm. Stăm cuminţi lângă copac şi ascultăm, spune fata.

Cred că băiatul nici nu ştie pe ce lume se află. Pare dezideresat de toată povestea asta.

– Nu credeam că ai glas! Cum te cheamă? încerc eu să o întreb pe fată, văzând că a prins curaj să vorbească.

– Nu ştiu! Dar, de ce ar trebui să am un nume?

– Fiindcă sunt multe fete pe lume. Nu eşti numai tu.

– Ca mine nu mai este nimenea.

Văd că fata are o personalitate pronunţată. Şi nici nu a început bine povestea. Dacă băiatul nu se trezeşte din amorţeală, atunci la primăvară cine îi va da o floare de liliac fetei?

– Eu mă duc să-mi prepar o cafea. Până mă întorc, să vă daţi câte un nume, unuia
altuia.

– Eu nu ştiu nici un nume de fată, se plânge băiatul bâţâindu-se pe o creangă de liliac. Voia, în felul ăsta, să-şi ascundă timiditatea.

– Te ajut eu îi spune fata. Alege-mi un nume dintre astea două: Liliana şi Narcisa.

– De ce nu vrei să te cheme Julieta? Prinde curaj băiatul.

– Să ştii că de când te-am văzut prima dată, nu mi-a fost greu să-mi dau seama că nu aduci nici pe departe cu Romeo, îi vorbeşte cu emfază fata.

Surprinzător pentru mine, fata este cu picioarele pe pământ, băiatul nu-i. El continuă să se bâţâie agăţat de o creangă de copac.

Îi las, mă retrag să-mi fac o cafea la ibric. Voi avea mult de furcă cu ei. Mi-am făcut singur de lucru.

Crăciun… doar un vis


Sursa foto: descopera.ro

El scoate capul afară de sub plapuma călduroasă. Îi vede pe bunici cum trebăluiesc prin casă. În sobă arde focul. Lemnele trosnesc. O aromă de portocale… sau de scorţişoară îi gâdilă nările. Ar dori să mai doarmă, doar este în vacanţă.

– Nu mai aveţi somn? Ce atâta grabă!

Nici el, nici ea nu-şi dau interesul să-i răspundă. Copilul rămâne cu privirea îndreptată spre bunic. Îi urmăreşte fiecare mişcare. „De când, oare, nu l-am văzut? De-aseară? Parcă a trecut un veac”. Bunicul îşi trage bocancii în picioare… se îmbrăcă în cojocul de oaie… îşi îndeasă căciula brumărie pe cap. Înainte de a ieşi pe uşă, bunicul îi zâmbeşte, îi face cu ochiul, ca un ştrengar altui ştrengar. Până să se închidă uşa, aerul rece de afară năvăleşte ca o nălucă şi iute se pupă cu cel cald din casă.

– Unde pleacă, aşa cu dimineaţa-n cap? o întreabă copilul pe bunica.

– Se duce după Moş Crăciun!

– A, da… îmi aduc aminte… cândva mi-ai spus că se duce…

– să-i spună că noi mai trăim şi poate să vină, îi răpunde bunica, fără să-l fericească cu o privire.
Ea, cu basmaua albă pe cap, cu şorţul prins pste bluza şi fusta neagră, frământă aluatul pentru cozonaci, în covata aşezată pe băncuţa din lemn de brad.

– Ce faci acolo bunico? Ea nu-i răspunde.

– Tu crezi că nu ştiu? Hm! Îi simt mirosul… Azi o să mânânc cozonac cu lapte.

– Ai venit în vacanţă să stai ca un leneş în casă? Du-te afaă şi vezi ce frumos ninge! Ia un măturoi şi fă cărare pân-la poartă. Să vadă lumea că-l aşteptăm pe Moş Crăciun!

El se dă jos din pat, se apropie tiptil până în spatele ei…caută din ochi strachina cu umplutură pentru cozonaci… se repede ca un uliu cu mâna întinsă, şi până să-l simtă ea, el fură cu degetele cremă cu nucă…

– Ni, la el obrăznicătura. Of! Ai noroc că am mâinile prinse-n aluat!

El fuge şi se ascunde în spatele cuptorului. Îşi linge degetele cum îşi linge motanul lăbuţa băgată în oala cu smântână…

Stă cu picioarele afundate în zăpada pufoasă. Din cerul ascuns de nori ninge cu fulgi mari. Aleargă să-i prindă. Fulgii se împrăştie în văzduh, iar cei care se lasă prinşi se topesc de-ndată în căldura palmelor. Ţopâie prin zăpada adâncă, se-nvârte cu mâinile întinse spre văzduhul din care curge, curge întruna, stele argintii … Se ridică din zăpada pufoasă… Zboară ca o pasăre. Ajunge lângă streaşina casei. Se lasă mai jos, până în dreptul luminii din fereastră. O zăreşte, ca prin ceaţă, prin geamul plin cu flori de gheaţă…Bunica aşează cu grijă, ca pe un copil, colacul în tavă… moaie pana de gâscă în gălbenuşul de ou…

Simte cum o forţă nevăzută îl ea şi-l ridică… deasupra casei… peste livezile acoperite de nea… peste dealuri… peste munţi…
Priveşte, speriat, în jos. Vede fuioare de fum cum se ridică din ogeagurile caselor. Nu mai ştie care dintre ele este căsuţa bunicilor.
Dă din mâini şi din picioare. Vrea să scoboare. Fără voia lui se-nalţă tot mai sus… deasupra norilor… deasupra Pământului… Aude un cântec… duios ca o colindă…Se linişteşte ca prin minune. Pluteşte…

Anton deschide ochii. „Vizez?… Aud acelaşi cântec!”
Bună dimineaţa la Moş Ajun

Cu greu se dezmeticeşte. Ofteată lung! Nu este acasă, pe Pământ! Se află pe nava spaţială agăţată de un satelit al planetei Saturn. Îl poticneşte plânsul. Îşi acoperă faţa cu palmele. Nu vrea ca robortul Koko să-l vadă în această stare de slăbiciune umană. „Cum de-am uitat că astăzi este Ajunul? Nu pentru mine – ce sens mai are Crăciunul aici în această cuşcă departe de Pământ? – ci pentru cei rămaşi acasă. O mai trăi cineva pe Pământ după acea cumplită catastrofă? Datoria mea era să le transmit câteva cuvinte, ca o felicitare. De mare ajutor mi-i omul ăsta fără suflet, Koko! De aia e robot, să nu uite să mă trezească, în ziua de Ajun, cu o colindă.”

– Ce stai şi te uiţi la mine ca un viţel la poartă nouă! N-ai mai văzut un om să plângă?
Eşti o creatură fără suflet!

– Boss, Crăciun fericit! Marry Christmas! Buone Feste…

– Opreşte discul, hodorogule!

– Disc stop.

– Spune-mi dacă ai recepţionat hologramele…

– Nu există … Pământ.

– Ce-ai spus? Repetă!

– Nu există legătură Pământ…

– Cheamă-l pe deşteptul ăla de Kapa să repare senzorii…

Camera se umple cu imaginea unui brad îmbodobit… cu sunetele unui cânt… O ce veste minunată
Toate astea sosite… tare de departe!

Ping în Ajun de Crăciun:
Vania, Luminiţa, Gabriela, Aliosa.