Trăiri

Nu intru în detalii pentru a vă spune cum se mânâncă un măr. Cine nu a mâncat un măr? Toată lumea de la Adam încoace! Dacă nu simţi nicio trăire, dacă nu simţi că te înalţă de la pământ la cer, atunci înseamnă că îl mănânci ca pe orice altceva. Nu sunt două mere la fel, chiar dacă sunt din acelaşi ram. Îmi îngăduiţi un mic sfat: nu vă grăbiţi să-l mâncaţi; priviţi-l!, învârtiţi-l!, mirosiţi-l! şi de-abia apoi căutaţi locul de unde să-l începeţi, să-l muşcaţi…
Cine nu are mere! Şi eu am mere! Cum să stai cu fructul Evei în casă şi să nu te înfrupţi din el? Todeauna îmi spun că mărul de pe masă este singurul, ultimul… Oho! cum îl mănânc, cu câtă voluptate!
Sunt şi excepţii, când ea nu suportă zgomotul ca de vreascuri rupte iscat atunci când eu îmi umplu gura cu zemosul fruct, pe care apoi meticulos, ca un şarpe boa, îl macin între măsele ca pe grăunţele prinse între două pietre de moară. Ce-aş putea face?
Un remediu, ca anestezic, înainte de a mă înfrupta, e să-i dăruiesc şi ei un măr. Apoi o las pe ea să ia o gură din el, apoi muşc eu cât timp ea mestecă… Ea muşcă când eu mestec… Ea mestecă când eu muşc… Eu mestec! Ea muşcă… Ea şi eu, eu şi ea, asta până reuşim să ne sincronizăm: muşcăm, mestecăm… Pentru a alunga monotonia, încerc să conversez cu ea, deşi nu este sănătos ca în timp ce mănânci să şi vorbeşti…
Mi se întâmplă ca ea să-mi refuze mărul. Nu-l vrea şi pace! Îmi iau mărul, fain frumos, mă retrag să-l mânănc în intimitatea mea.
Asta e o altă trăire, e mai săracă în conţinut, şi nici nu merită dezvoltată!…

Supliment literar, o poezie de Nichita Stănescu:

Părându-mi rău de adolescenţă

Era o dungă albă pe atunci,
răvăştă in piezis,
dinspre arbori spre trotuare.
Noi treceam alunecând,
paşii nostri atingând clipele rătăcitoare.
O, erai un om frumos, şi subţire, foarte palid!…
Printre ochii tăi curgea un mănunchi de aripi albe,
parcă cineva de sus
cu o coasă retezase
din spinarea lui Iisus
aripe melodioase.
Tu treceai mânjit pe aripi
şi cu pene şi cu fulgi.
Unde eşti tu cel de-atuncea,
unde fugi?

Planeta cuvintelor

Andrei împinge revista. Ea ajunge pe muchia mesei, stă o clipă, apoi  cade pe covor fâlfâindu-şi filele ca  aripile unei pasări în zbor.  Nu mai este bună de nimic. Are în ea toate careurile rezolvate. Andrei găsise soluţii şi la cele mai abracadabrante definiţii.

„Ţinută la preţ cu ridicata în sistemul de greutăţi britanic” ,  în două cuvinte, unsprezece litere,  ROXANA COCOŞ.   „Poliţaii care fură” din trei cuvinte,  AGI.

Andrei  îşi simţise creierul suprasaturat. Răspunsurile se năşteau greu, nu voiau să iasă  la lumină.  Simţea nevoia să-şi şteargă o parte din ceea ce circumvoluţiile creierului  înmagazinase de-a lungul acelei zile lungi de vară.   Trebuia să  facă altceva, ceva cu totul în afara acestui  joc cu aură  intelectuală.  De reparat prin casă nu avea. Începe să vorbească, să gândească cu glas tare.   Îşi caută  un interlocutor imaginar, unul cu mintea odihnită.

– Bătrâne, Înţelepciunea Pământului,  nu mă dezamăgi,  fii la înălţimea minţii tale.  Ascultă-mă! Dacă oamenii ar  avea puterea să plece pe o altă planetă, spune-mi cine ar trebui să plece?, cei răi sau cei buni?, cei tineri sau cei vârstnici?, sau  poate ar trebui să rămână copiii – fiinţe neîntinate? Planeta Copiilor… Planeta cuvintelor…

Seara cu umbrele ei îl învăluie pe Andrei. Somnul îl leagă de fotoliu cu iţele unei ţesături de vise.

Stau pe marginea unui crater uriaş. În partea opusă,  un mostru cu multe capete şi ochi sticloşi, pluteşte  la mică înălţime de buza craterului. Craterul vibrează.  Bolovani se rostogolesc în hău. Craterul ia foc.deşi nu simt nicio arsură. Instinctiv îmi duc mâna la ochi. Lumina este rece. Iau mâinile de pe ochi. În locul unde plutea monstrul văd  o platformă, un cerc luminos, aud un zgomot ca de ventilator,  privesc în sus. O drăcovenie coboară încet sprijinindu-se pe picioare din jeturi de lumină. Multe alte drăcovenii bâzâie ca nişte ţânţari, se apropie, se depărtează  ca nişte fluturi în jurul unui bec.  Din ţesătura de lumini ca de laser, o rază ca o săgeată mă   izbeşte în ochi.  Sunt luat pe sus,  cu forţa unui vânt. Dau din mâini şi din  picioare, însă  fără folos.  O mână nevăzută mă trage tot mai aproape.

Intru printr-o fantă luminoasă. Înăuntru este un zgomot ca de roi de albine. Sunt  înconjurat de oameni în salopete argintii. Ei plutesc, în loc de mâini şi picioare au tentacule. Toţi sunt la fel. Au capul mare şi oval pe un  gât  gonfrabil ca un furtun de aspirator. Feţele lor sunt  inexpresive.  Într-un zgomot ca de gâşte, sunt  împins cu tentaculele lor reci spre o trapă luminoasă. Aceasta se deschide şi hăul mă  înghite. Ajung  în mijlocul unei încăperi luminoase, deşi niciun candelabru nu-i la vedere.  Încăperea este înconjurată de un  clopot de sticlă. Pe sticlă se preling lichide luminoase, fluorescente.  Aici locuiesc oameni adevăraţi, nu ca cei de la etajul de sus, de unde am picat. Ei nu mă privesc. Pe un fotoliu larg în faţa unui ecran cu imagini,  o femeie în rochie  lungă, nu i se văd picioarele,  cu un păr lins cu cărare pe mijloc,  ţine pe braţe  o carte mare. Lângă ea  un copil. Merg  spre cei doi de pe fotoliu,  pe măsură ce mă apropii le înţeleg  graiul. Mă opresc. Îi ascult.

–  Acolo, pe acea planetă de   unde strămoşii noştri au venit cândva, oamenii trăiau sub cerul liber, nu sub clopot de sticlă.

– Ce înseamnă cer?

–  O haină transparentă învelea planeta lor,  un brâu de aer fără de care oamenii nu puteau trăi. Întreaga planetă era numai a lor, cu păduri, câmpii, mări, oceane, cu toate bunătăţile,  grâu,…

– grâu?

–  măr,

– măr?

Văzând că femeia nu se opreşte să-i răpundă, copilul  întoarce privrea spre mine. Aşeaptă un răspuns?  Acest copil cu ochii mari şi rotunzi nu a gustat niciodată un măr? Îi spun ce-mi vine repde în minte:

–  Un măr înainte de a fi măr, a fost o floare,  o  floare înainte de a fi floare,   a fost un mugure, mugurele înainte de a fi mugure, nu a fost nimic, ba nu, a fost  ceva, a fost ceva  mic, mic, ascuns într-o rămurică  de pom adormit după un anotimp de împliniri, din mugure s-a născut o floare, din floare s-a născut un pui de măr, şi puiul  a crescut,  s-a făcut mare. Ea şi El  au  venit, l-au văzut! Nu se mai ştie dacă Ea a muşcat prima sau El. Oamenii, urmaşii primilor doi care au muşcat din măr, continuă să  ne bucurăm de viaţa ascunsă într-un măr!  Da chiar aşa, să ştii că la început a fost mărul! Ascultă! Măr, mărar,  măre, măreţ, mărgăritar, mărgea, mărgean, mări,  mărturisitor, mărţişor…  

 Copilul mă privise tot timpul cu  mâna acoperindu-şi gură, ca într-un fel de mirare.   
– Vreau să merg cu tine! Copilul se agaţă de hainele mele. Trage de mine. Ia-mă cu tine!

Andrei se trezeşte. Ana stătea în fotoliul ei, cu un măr în mână. Luase o gură din el. Termină de mestecat.

– Tu chiar dormi de-a binelea, nu glumeşti! Trag de tine, te strig, tu nimic. Vrei şi tu o gură din măr?