Se trezeşte brusc. Nici nu mai clipeşte. Revede cu ochii minţii scena din vis. Este acasă în ziua de dinaintea plecării în zborul cosmic interstelar. Nevastă-sa şi băiatul îl ajută să-şi facă bagajul. Este în mijlocul salonului printre multele lucruri scoase de prin dulapuri şi debarale. Ar vrea să le ia pe toate de-ar fi după a lui dorinţă. Vlad, fiul său, îi întinde vioara. El o priveşte ca pe o comoară în timp ce îi găseşte un loc în sacul de voiaj. De atâtea ori a visat scena asta. Nu are dubii. „Bine, atunci unde este vioara mea?”
De când a ajuns pe Sirrah, o planetă cu presupuse forme incipiente de viaţă, aflată în constelaţia Calea Robilor, la o distanţă de douăzeci de mii de ani lumină faţă de Pământ, el îşi caută deuna vioara. Nu a cerut ajutorul colegilor cosmonauţi, oricum nu l-ar înţelege. Mai degrabă a apelat la prietenul Titi. I-a băgat softul în cap cu tot ce trebuie, holograma unei viori şi un fişier mp24 – cântece interpretate la vioară.
„Unde să fie nebunul de Titi, de nu mai apare cu vioara?” Robotul bionic o caută în toate compartmentele platformei spaţiale, suspendată undeva în atmosfera planetei Sirrah. Dacă era acasă, ar fi zis că a înghiţit-o pământul! Azoiţei intră la bănuieli. „Nina să o fi scos din sac, în timp ce eu dormeam? Ce motiv să fi avut? De geloasă o ştiu că-i geloasă. Să-i fi năzărit ei că eu, aici, pe planeta Sirrah o să cuceresc o formă de viaţă cântându-i o doină din vioară? Nici nu vreau să mă mai gândesc la prostia asta!”
Azoiţei, cu eforturi mari, îşi aminteşte de ultima noapte petrecută acasă, cu Nina. După ce se iubiseră, ea ieşise din dormitor, cum obinuia de fiecare dată. Dimineaţa s-a trezit târziu, a băut pe fugă cafeaua, luat bagajul şi a sărit în giromotorul care îl aştepta bâzâind, suspendat în dreptul ferestrei. De la aceeaşi fereastră, Nina a tot fluturat mâna în semn de rămas bun, trimiţându-i bezele, până când giromotorul a dat colţul după turnul de o mie de etaje. De atunci niciodată nu a visat-o pe Nina, doar scena când băiatul său, Vlad, îi întinde vioara. Oricum, de la ei nu mai poate afla nimic, nimic! Cosmonautul Azoiţei comută ceasul atomic pe programul de telecitire a ceasului geostaţionar aflat în atmosfera Pământului. Aşteaptă. Fluieră a pagubă. I se afişează timpul scurs de când a plecat de acasă: 120.10.3.7.12.45.30, adică ani, luni, săptămâni, zile, ore, minute, secunde. Nu se mai miră. De când nu-şi găseşte vioara, a mai interogat ceasul acesta, o sculă complicată, în speranţa că va arăta 12 ani nu 120. Enervat aruncă ceasul pe masă, o foaie transparentă suspendată.
Oftează, se dă jos din hamac. O pasăre ciripeşte vesel de undeva dintr-un copac ce imită un palmier. El vrea să ia ceva de pe jos să arunce, nu găseşte, renunţă. Dă cu piciorul în căţeluşul care vine spre el lătrând şi dând din coadă. De când cu vioara, Azoiţei îl ia la şuturi, însă potaia computerizată nu are inteligenţă artificială ca să memoreze experienţa anterioară şi să înceteze cu scena asta penibilă să i se bage între picioare. Omul, încrâncenat, ia sacul din cui şi îl răstoarnă. Cad din el, nu pe rând, ci deodată: undiţa telescopică cu telemteru laser, reviste Rebus, creion, gumă, poezia Memento mori, romanul Un veac de singurătate, un dvd cu muzica clasică, altul cu muzică lăutărească, un aparat de făcut cafea echipat cu generator atomic, pipa şi altceva nimic.
„Unde-mi eşti vioara mea?” Îi vine să-şi sfâşie carnea de pe el, dar nici asta nu mai poate. De când a ajuns pe planeta Sirrah, nici părul, nici unghiile nu-i mai cresc. Aici, timpul se scurge foarte, foarte încet. Ar da timpul înapoi dacă ar putea, nu pentru altceva, ci numai pentru a mai cânta măcar o dată Balada lui Ciprian Porumbescu. Ce să-şi mai dorească,cosmonautul Azoiţei aruncat de soartă pe planeta Sirrah, la depărtare de o sută de mii de ani lumină de constelaţia Andromeda?
Foi de viță 