S-a născut lângă Amur (5)

5. Singuri în noapte
Soldaţii dăduseră foc casei. Un fum înecăcios se strecură, ca un şarpe, în beci printre scândurile duşumelei din casă. Copiii se ţineau cu disperare de pantalonii largi ca o fustă a  mamei, plângeau, tuşeau. Când mama lor, Zhena, simţi în nări fumul înecăcios, căută cu disperare să se agaţe de cineva, de ceva ca să rămână-n viaţă, nu voia ca beciul să le fie, ei şi copiilor, mormânt. Ea zări  undeva în faţa ei, o rază de lumină ce izvora din întuneric. Atunci simţi de-ndată cum inima ei tresaltă. Cu fetele agăţate de șalvarii ei, având grijă să nu-l scape pe Mişa din braţe, Zhena se îndreptă cu pași mici spre locul de unde răsărea acel miraculos fir de lumină. Pășea pipăind cu vârful picioarelor un eventual obstacol aflat in întunericul de nepătruns. Se opri când simți ceva în fața piciorului. Era scara de lemn ce urca în grajdul lipit de casă. Deslipi mâinile celor două fete  de fusta sa, de care ele se legaseră disperate. Ținând bebelușul sub un braț. tuşind întruna, ea se urcă, pipăind treaptă cu treaptă până dădu cu capul de tavan. Era un oblon din scânduri. Printre două scânduri se strecurase acea rază norocoasă care îi  aratase locul pe unde să iese din acel infern.
Zhena reuşi să dea oblonul peste cap. În beci se făcu lumină, nu multă, doar atâta cât ea să vadă până jos la capătul scării. Fetele ei stăteau ghemuite una-n alta, nu departe de scară. Le strigă, cu glas încet, să nu fie auzită de cineva dintre cei care le cotrobăiseră, mai înainte, casa. Ele nu dădură niciun semn că ar fi auzit-o. Ea puse copilul în iesle, apoii coborî repede în beci de unde le aduse afară una câte una. Le întinse pe podeaua acoperită cu paie. Fetiţele ei aveau ochii închişi, erau albe la faţă şi moi, păreau ca două păpuşi de cârpe. Zhena nu se mai feri să nu fie auzită. Scoase un ţipăt ca un strigăt de animal rănit. Bebeluşul din iesele se speriase. Plânsul lui era ca un strigăt de ajutor. Zhena nu ştia pe care dintre fete să le ia mai întâi în braţe. Le luă  pe amândouă  si fugi afară căutând sa zărească sura cu fân. Disperată  le lăsă jos pe un pat de paie. ” Fetele mele nu mai respiră. Ce ma fac eu. Cine mă ajuta?”  Plângând, când la una, când la alta, fară să  știe bine  ce face,  le sufla pe gurițe aer din aerul ei. Ca prin minune fetiţele au  început să  din nou să respire, păreau lacome de aer. Înspirau şi tuşeau. Mama lor reuşise să le dea din nou viaţă. Le sărută pe frunte, le luă, pe rând, în braţe şi le sprijini cu grijă de peretele de scânduri a șurii. ” Stați aici, nu mai plângeți, mă duc după   Mişa. Când ajunse in grajdul din spatele casei,   bebeluşul  scâncea acolo unde îl lăsase în ieslea cu paie. Il luă repede în brațe si părea că avea aripi, așa repede ajunse în șura unde le  lăsase pe fetițe.  După ce liniști copiii, Zhena luă o furcă şi ieşi în uşa șurii. Nu avea altceva la îndemână, doar o furcă ca  să se apere de soldați. Făcu câţiva paşi. Nu văzu niciun soldat. De undeva departe vântul aducea strigăte, ţipete, focuri de armă. Cerul era vânăt, plumburiu. Aerul era înecăcios. Simţi miros de pucioasă, de paie arse. Stuful de pe casa ei ardea mocnit. I se cuibări în inimă de îndată, ca un şarpe, frica de moarte. Se uită  roată în jurul ei, sperând că cineva îi va veni în ajutor. Deodată îşi opri privirea. Dădu să ţipe, dar, repede îşi duse palma la gură. Văzu în faţa ei, pe ogor, cum căpriţa, care o zbughise afară din grajd, dădea târcoale unei mogâldeţe. Aruncă furca din mână. Fugi într-acolo. Se aplecă să vadă cine era. Omul avea ochii închişi, părul lung şi încâlcit; faţa arsă de vânt îi era tăiată de riduri adânci; barba îi crescuse până la piept. Pe haine avea urme de pământ, frunze, sânge. La un picior, pantalonul era zdrenţuit. Pe acolo sângele se înghegase. Se făcuse negru. Zhena îi puse mâna pe frunte, pe faţă, pe gât. Aici simţi un pâlpâit. Dădu de un şnur. Îl trase. De el era agăţată o tăbliţă. Pe ea erau scrijelite câteva semne chirilice. Desluşi: Liu Yuan. „Este omul meu! Cum de nu mi-am dat seama?”  „ Yuan, tu eşti? De unde ai venit? Trezeşte-te!” Îl frecţionă pe faţă pe mâini, îi dete câteva palme peste faţă. El scoase un geamăt, îşi mişcă buzele. „Yuan mă auzi? Eu sunt Zhena! Mă recunoşti? Ai ajuns acasă!” … „Zhenaaa!” El deschise ochii. Vedea doar o umbră. Îi recunoscu  glasul. Întinse o mână spre ea, mâna tremurândă  o scăpă la loc pe piept. Se vedea că nu mai avea vlagă. Zhena se ridică în picioare, se învârti în jurul ei, se gândi ce să facă mai întâi. Era singură. Nu era nimeni să o ajute. Casele din vale ardeau. Foc şi vaiete. Prin fumul împrâştiat de  vânt, ea  zări un cal la marginea ogorului. Calul  de cum o zări porni spre ea. Venea încet, cu capul plecat, trăgând  prin noroi curelele hamului. Se orpi lângă femeie, ridică capul spre ea, apoi se uită în jos  la stăpânul lui întins în noroi, încercă uşor să-l împingă cu botul, voia,  în felul lui, să-l trezească.  Yuan gemu şi  încercă să deschidă ochii, printre gene desluşi chipul femeii.  „ Zhena, ia-mă de aici. Bolşevicii sunt pe urma mea.” Scrâşni din dinţi. „Mă arde tare rău piciorul. Nu mai pot îndura, mă arde ca  focul.” Femeia se dezmetici. Fugi până în spatele casei de unde luă targa ce o folosea la căratul fânului. Intră apoi în casă. Camera era inundată de fum. Pe bâjbâite, împiedicându-se de scaune, de masă, reuşi să ia din dulap nişte haine, le puse apoi pe pat, de unde le luă din nou în braţe cu tot cu aşternut. Tuşea. Fumul gros o îneca. Reuşi să iese. Căzu pe scări. Se ridică. Mergând aşa cu hainele  şi aşternutul, unele pe cap, altele târâite pe jos, ea părea ca o nălucă. Nu era înaltă, era scundă, dar, vrednică, puternică ca un bărbat. Din lucrurile aduse din casă făcu un culcuş pe targă. Îl prinse pe Yuan de după umeri, îl trase, îl puse cu capul pe aşternut. Când îl apucă de picioare, el icni. De durere faţa i se schimonosi. „ Piciorul meu,  Zhena”. Ea văzu că din acea gaură zdrenţuită a pantalonului se prelingeau dâre dec sânge. Îşi rupse repede mâneca bluzei, înfăşură piciorul mai sus de rană. Strânse cât putu ea de tare. De durere bărbatul scoase un ţipăt, apoi leşină. Zhena începu să plângă, dar, repede îşi şterse lacrimile. În locul lor, pe obrajii mici ai feţei ovale, rămaseră dâre negre. În tot acest timp, ea uitase de copii. De acolo, din șura de paie de unde îi lăsase, răzbătea până la ea, plânsul lor. „Cum de nu i-am auzit?” Fugi întra-colo. Bebeluşul era vânăt de atâta plâns. Fetele se smiorcăiau, aveau privirile disperate. Ea luă mai întâi copilul în braţe, ieşi cu el afară. Fetele o urmară. Ele nu mai aveau atâta putere ca să plângă. Zhena se  gândea ce o să zică bărbatul ei când va vedea bebeluşul. Fetele se apropiau de targă cu paşi mici. „E tăticul vostru! A venit acasă!” Zhena îşi acoperi faţa cu palmele. Aşa căuta să-şi stăpânească plânsul. Fetele se țineau de mâna privind pe cel întins pe targă despre care mama lor le spusese ca este tatăl lor. Se uitau  speriate şi mute. „Yuan, sunt fetele tale!” Omul ei  avea ochii închişi. Adormise. Sângele scurs din rană îl anemiase. Bebeluşul plângea cu sughiţuri. „ Of, Doamne! Uitasem de tine! Cum să-ţi astâmpăr foamea?” Se uită pe ogor. Capra nu plecase departe. Ciugulea dintr-o tufă de spini. Luă copilul şi se duse într-acolo. Prinse capra. Capra se opri, ridică coada şi se urină. Atunci, Zhena se însenină la faţă, lăsă copilul jos şi ţinând palmele căuş reţinu  urina  caprei. Fugi spre targă, cu grijă să nu se scurgă lichidul printre degete. Îi dădu drumul din căuşul palmelor direct peste locul de unde mai înainte curgea sânge. Yuan deschise brusc ochii, ţipă ca din gură de lup, apoi tăcu, brusc. Leşinase. Cândva, chiar Yuan îi spuse că o rană se vindecă cu urină de capră. Căpătase un pic de încredere în ea. Îşi şterse mâinile de şalvari, şi se întoarse repede la copilul lăsat pe ogor. Prinse din nou capra, îi apucă ţâţa şi mulse un pic de lapte in căușul palmei, atât cât să-i umezească buzele bebelulşului. Apoi încercă să-l înveţe să sugă din ţâţa caprei. Mișa supse  lapte până se sătură. Pulpa caprei rămase tot mare. Mai avea  lapte. Zhena mulse capra în oala adusă din grajd, de Shuni, fetiţa mai mare. Fetele băură cu sete din lapte. Îi lăsară ceva şi mamei. Zhena bău cât să-şi umezească buzele şi gura, restul îl păstră pentru Yuan. Reuşi să-i dea un pic de lapte. El înghițea laptele cu greu, tusea îl împiedica. Femeia puse copilul pe aşternutul tărgii, alăturea de Yuan. Legă targa de hamurile calului, aşa cum se pricepu ea. Chemă fetele. Luă hăţurile în mâini şi trase scurt de ele. Calul smuci targa. Femeia îndreptă calul spre deal  peste ogoarele înecate în fum si ceață.  Capra venea pe urma lăsată de targă. Behăia. Behăitul era ca un cântec de jale. Pe suratele ei le luaseră soldaţii. Când alaiul ajunse în locul de unde drumul cobora, Zhena se întoarse cu privirea spre casă. Era, poate, pentru ultima dată. I se păru că o vede ca un dragon cu multe capete şi limbi roşii. Focul blestemat mistuia lucrurile, amintirile, trecutul. Ea nu mai avea puterea să privească dezastrul. Se întoarse cu privirea. Plângea fără lacrimi. Plângea sufletul ei pustiit. Singuri dar erau toti împreună! Înserarea, ca o pânză neagră, se lăsă peste apa Amurului, peste satul Cegaia, peste ogoare, peste deal, peste ei. Întunericul îi înghiţea Zhena plângea înfundat. „Ziua de mâine, oare ce-mi va aduce? Va mai fi oare o zi?
Umblăm pe câmp fără popas
sub zodii prin târziul ceas.
Hotare, veac, tărâm s-au şters.
Mai suntem noi şi-un univers.(1)
(1) Versuri de Lucian Blaga.***
S-a născut lângă Amur:[1],[2],[3],[4].
***
Recomandări:
CELLA Gabriela Savitsky Luminiţa Stănescu Ioan Usca

S-a nascut langa Amur (4)

4. Prigoniti

Peste Cegaia, sat de pescari aşezat pe malul stâng al Amurului, coborâse iadul. Nu se rupseseră băierile cerului! Era stihia dezlănţuită de noua putere ce se instalase, mai întâi peste vechea Rusie, apoi peste vechiul imperiu ţarist.
Soldaţi pe jos sau pe cai dând năvală  în gospodăriile sărăcăcioase ale oamenilor,  case şi bordeie distruse, foc, fum, ţipete, plânsete, câini urlând, zbierete de animale, femei, copii, bătrâni, înspâimântaţi ca de moarte, fugind din calea hoardei, fiară cu chip de om era  armata roşie.

Un detaşament de soldaţi, de mărimea unei companii, avea misiunea de a curăţa satul Cegaia, şi alte sate din apropierea oraşului Svobodino, de elemente ostile noii orânduiri instaurate de după Marea Revoluţie din Octombrie. Regiunea Amursk, ce se întindea pe o suprafaţă mare, în sudul Siberiei orientale, de-a lungul fluviului Amur. I se anulase statutul de regiune autonomă, pe care îl câştigase cu doi ani în urmă. Regiunea urma să fie inclusă într-una dintre republicile sovitice ale Uniunii.

Căpitanul, în zorii acestei dimineţi, intrase pe uliţa satului ca să caute o casă mai arătoasă unde să se instaleze cu locotenenţii lui, comandanţii de plutoane. Lăsase totul baltă, când  zărise, mai jos de el, pe uliţă, în ceaţa lăptoasă ce se ridicase din vale, o femeie şi mai la vale de ea, un călăreţ, părea a fi un cazac, pe cap purta o căciulă neagră de oaie. Căpitanul dădu pinteni calului. Femeia, când îl zări, se întoarse şi intră în ograda casei sale. Călăreţul cu căciulă neagră pe cap fugi cu calul său îndărăt. Era Yuan, bărbatul Zhenei. Căpitanul mai apucă să se întoarcă ca să dea ordin celor din urma sa, să urmărească femeia, apoi se năpusti în josul uliţei, pe urma cazacului.

Yuan simţi slăbiciunea calului de sub el. Aruncă o scurtă privire înapoia sa. Îl văzu cât de aproape de el era acel cavalerist. Steaua roşie de pe chipiul acestuia îl înfurie, îl întărâtă. Îşi aduse aminte de măcelul de lângă lacul Baikal, ultima lui luptă dintre „albi” şi „roşii” la care el luase parte. Uită de oboseală, de dorul Zhenei şi a copiilor, de dorul casei pe care tocmai o lăsase în urmă. „Stai! Stai că trag!” urlă căpitanul. Yuan, deodată, auzi o plescăitură, un şuierat, apoi simţi o fierbinţeală în piciorul stâng, undeva mai jos de genunchi. Calul de sub el se oprise speriat de focul de armă, dar, şi de oboseala adunată în ultimile zile. Yuan prinse cu putere de mânerul sabiei, se aplecă pe grumazul calului şi când îl simţi pe urmăritor că era destul de aproape, se roti în şa, şi cu vârful sabiei, desenând un arc prin aer, despică vestonul căpitanului. Acesta  nici nu avu timp să se ferească, aşa că vârful sabiei cazacului îl tăiase peste piept, peste  mână. Prin tăietura vestonului ţâşnea sângele în valuri. Ofiţerul  rămase pe spate, răstignit pe crupa calului. Yuan, din avântul ce şi-l luase înainte de a-l lovi cu sabia, se rostogoli de pe cal, dar, nu căzu cu totul, rămase prins  cu mâinile de şa, de hamul calului. Aşa cu stăpânul său spânzurat de hamuri, calul o luă  la trap pe o uliţă lăturalnică. Ceaţa lăptoasă, ca o nălucă uriaşă, îi înghiţi de-ndată pe cal şi călăreţ.
Soldaţii, doar cât ce auziseră că le fusese ucis căpitanul, că se şi năpustiseră asupra sătenilor. Aşa a început prigoana asupra satului Cegaia.

Zhena cobora treaptă cu treaptă, pe bâjbâite, în beciul de sub casă. Era întuneric beznă. „Mamăăă! Unde eşti?”„Ţineţi-vă gura, o să ne audă, blestemaţii de bolşevici! Voi pe unde sunteţi?” „Aici! Aici! Mi-e frică!”
Când se găsiră, mama şi fetele se prinseră cu braţele unele de altele, iar între ele era Mişa, bebeluşul. Şi de foame dar, şi de frig el plângea. Plângea din ce în ce mai tare. Mama Zhena nu mai ştia cum să-l liniştească. Auzi bufnituri în uşă, zgomt de geamuri sparte. Ea trebuia să-l liniştească cumva, să nu mai plângă. Îşi deschise bluza în dreptul pieptului, şi pe bâjbâite îi dădu piept să sugă. Ştia că sânul ei nu mai are lapte. Doar, aşa ca să-l păcălească, ca să nu mai ţipe. Ea simţi o durere în piept ca o împunsătură de ac. Mişa trăgea de sfârc cu puterea lui de bebeluş. De durere, femeii îi dădură lacrimile. Trebuia să îndure chinul. Nu avea altă cale pentru a-i opri plânsul. Soldaţii bolşevicii intraseră în casă. De sus se auzeau tropăit de ciubote, lovituri înfundate. Militarii loveau cu patul armelor, parcă înebuniră, când văzură că nu găsiră pe nimeni în casă. De furie trăgeau focuri de armă de se cutremura casa. Din tavanul de piatră şi pământ al beciului cădeau pietre, curgea ţărână. Zhena simţi o bufnitură de piatră în spate. Se lasă deodată jos trăgând fetele după ea. O cuprinse groaza. În hărmălaia stârnită auzi behăitul caprelor, şi tropăitul lor în grajdiul de deasupra beciului. Atunci în disperarea ei, la gândul că vor fi îngropaţi de vii, îşi aminti de Cel puternic. Începe a se ruga, aşa cum ştia ea. „Nu ne lăsa Doamne. Luminează-ne calea. Fie-ţi milă de noi! Apără-ne, şi nu lua minţile vrăjmaşilor mei.” În timp ce se ruga şi privea în sus, în bezna din jurul ei zări un picur de lumină. Firicele de praf jucau în acea dâră de lumină. Ţinând copilul strâns la piept, în genunchi şi pe coate se duse într-acolo trâgând după ea şi pe cele două fetiţe. De frică, ele se agăţaseră, cu mânuţele lor mici, de şalvarii mamei.

Cu Yuan agăţat de curelele hamului, calul se oprise sub un copac, pe dealul din apropierea satului. Calul voise să pască fire de iarbă verde răsărite ici şi colo. Îi tremurau picioarele, de foame, de povara drumului străbătut în ultimile zile. Calul  îngenunche, apoi se lăsă pe o parte pe covorul de frunze şi ierburi moarte de sub acel copac. Odată cu el căzu pe pământ şi stăpânul. Yuan era vlăguit, moale ca o cârpă. Îşi desfăcu cu greu piciorul rănit din scăriţa şeii. Ridică capul, atât cât să vadă peste cal, peste dâmb. Văzu casele învăluite de limbi de foc şi fum. Fumul se amestecase cu ceaţa. Casele ardeau. Cu greu îşi recunoscu căsuţa lui, părea un stog de paie. Din acoperiş se ridicau fuioare groase de fum negru. Nu văzu niciun soldat. Cu ultimile puteri se târî pe o parte, ajutându-se de o mână şi, proptindu-se cu piciorul sănătos de câte o ridicătură de pământ, de un muşuroi, or de o piatră, se îndreptă încet, încet. Se întorcea acasă. Ajunsese aproape de adăpostul animalelor din camera lipită de casă. În uşă apăru o iadă. Speriată, ea alergă pe ogor. El o vedea ca prin ceaţă. Prin faţa ochilor îi trecu un văl negru. El leşină, acolo, pe ogor, la câţiva paşi de casă. Nu mai văzu şi  nu mai auzi nimic.


[1.]
[2.]
[3.].

Recomandări: Gabriela Savitsky, CELLA, Maria Barbu, Ioan Usca, Teo Negura.

S-a născut lângă Amur (3)

3. Pâcla Amurului

Soarele dimineţii  lovea, cu razele lui, geamul casei. Un şuvoi de lumină, ca o pată  aurie, acoperi leagănul copilului. Căldura razelor de soare îi  mângâia fruntea, ochişorii, obrăjorii, guriţa. Copilul se trezise după ce spre ziuă abia aţipise. Nu mai avea putere  nici să plângă. Deschise pentru o clipă ochii rotunzi şi albaştri. Îşi ţuguia buzele, îşi sugea limba, visa că era cu guriţa la sân. Îşi scoase mânuţele, din cârpa ce le ţinea legate, încerca  să prindă cu ele acel sân pe care instictiv şi-l imagina. Mânuţele căutau cu neastâmpăr, ele nu păreau că fac altceva decât că se agăţau de acel şuvoi de lumină, o punte între geam şi leagăn, între el şi bunul soare. Această stare ce-l cuprinse pe copil, ca şi fericirea, nu ţinu o veşnicie. Cu leagănul şi casa pământul se rotise doar atât cât razele calde ale soarelui să fugă de pe faţa îmbujorată a copilului. De îndată el simte  că cineva drag îl părăseşte, se agită, răsuceşte capul,deschide  gura, înghite în sec. Burtica îi era goală. Începu să scâncească apoi să plângă de-a binelea.

Zhena, mamă de puţin timp a lui Mişa, mamă fără de voie, căzuse într-un somn adânc, tot spre ziua, după ce se linişti un pic şi copilul. De oboseală, venită nu atât de la treburile casei, cât de la stările sufleteşti prin care trecuse după acea zi când îl primise în casa ei, ajusese să vorbească prin somn. Avea un somn agitat. Cine poate bănui ce vise avea? Poate că în vis îl căuta pe bărbatul ei, Yuan. El plecase cu armata „albilor” în ţinuturile din vest, spre lacul Baikal. Se făceau aproape doi ani de atunci. Nici o veste nu primise de la el. Circulau multe zvonuri. Unul i-a întors sufletul pe dos – Amiralul Kolceak, cel care luptase cu „armata albă” împotriva „armatei roşii”, cea care voia să ia în stăpânire întreaga Rusie, ar fi fost prins şi omorât. De când auzise această veste, pierduse orice speranţă să-l mai  vadă în viaţă pe omul ei.

„ Nu! Nu! Nu pleca! Yuan întoarce-te!.Fetele te aşteaptă! Şi .Amurul. Nu-mi trebuie aur! Lasă-l şi vino acasă! Nuuu! Lasă şi sabia!  De ce? ” Ea plângea prin somn.

Plânsul cu sughiţuri ale copilului din leagăn o trezise. Deschise cu greu ochii. Îi şterse cu amândouă mâinile. Palmele se umeziseră. Îţi aminti  ce visase. Îi era ruşine că plânsese. Nu voi să o vadă fetele ei care dorm încă în patul de alăturea.
Dă să descidă ochii, însă nu putu, îi închise repede. Era prea multă lumină în casă. Era prima zi cu soare de la începutul primăverii. Gândul îi fugi  afară pe ogorul care aşteapta să fie scormonit cu plugul de lemn şi însămânţat. Se întoarse, cu gândul, înapoi în casă. O întoarse plânsul tot mai tare al copilului din leagăn. Se dădu jos, din pat. Era numai în cămaşă. Luă copilul din leagăn. Îl duse uşor la piept. Îl legăna. „ Mişa, taci cu mama… Ce să-ţi dea mama?… Nu are mama lapte!” Căldura femeii şi vorbele ei şoptite îl liniştiră pe copil.

– Hai, sus leneşelor! Sculaţi-vă! E soarele sus! Fetele scos capul de sub plapumă. Clipesc des din ochi. Zâmbesc. Au motive. Dormiseră pe săturate.

– Chani du-te şi aprinde focul. Shuni, tu să mulgi caprele. Eu mă duc cu Mişa, ştiţi voi, unde!   „De când le-am spus că mă duc cu el la vecina ca să-i dea  sân, nu mai scap de întrebările lor sâcâitaore”

Zhena ieşi afară din casă. În spate ducea un coş împletit din paie. În coş aşezase copilul. Ea se oprise în prag. Era uimită. Nu mai văzuse aşa ceva, vreodată. Doar până la a treia casă, mai la vale, totul era la vedere. De acolo mai în jos, până departe, de unde se vedea altădată apele Amurului, totul era acoperit de ceva alb, ca o pânză albicioasă, vălurită. Păreau vălătuci de bumbac, ca o mare de lapte. Din cer, norii căzuseră pe pământ. Din acea mare albicioasă se stârniră, nu deodată, lătratul câinilor, cotcodăcitul găinilor, behăitul caprelor. Se auzeau vagi frânturi de glasuri.
Zhena ieşi în uliţă. Făcu câţiva paşi spre stânga pe uliţă. Se opri. Din acea pâclă albicioasă, văzu cum iese un câine. Îl văzu cum miroase cu botul, parcă căuta ceva, când prin aer, când pe jos. Apoi se opri şi se întoarse de unde apăruse. După un timp iară apăru cu botul mişunând pe jos şi dând din coadă. Zhena nu-l mai văzu. Privirea ei fugi mai jos, deasupra mării albicioase. O arătare neagră, părea o căciulă, plutea pe valurile albe ale pâclei. Venea spre ea. De sub acea căciulă apăru o faţă negricioasă. Era totuşi departe. Ea nu putea să desluşească fruntea, ochii, nasul, gura. Vedea o faţă de om, prinsă între căciulă şi o barbă lăţoasă şi neagră. Ar fi crezut că a fost într-adevăr o arătare, dacă nu şi-ar fi ascuţit privirea pentru a căuta şi trupul prin acea perdea albicioasă. Un timp asta văzu: o jumătate de om, de la mijloc în sus, venea pe uliţă în sus, legănându-se, stânga, dreapta, ca o haină bătută de vânt. Ea a prins curaj, sau poate altceva o întări, şi făcu câţiva paşi în jos pe uliţă. Se opri din nou. Apele mării lăptoase se retrăseseră. Rămase pe uscat un om călare pe un cal. Omul avea privirea în jos. Capul i se legăna. Părea că doarme. Era mic de statură, părea un copil. Avea pe el haine de o culoare indecisă, erau murdare, purta o scurtă încinsă cu o curea lată de care era legată o sabie lungă. Vârful tecii atingea calul, se sprijinea pe pulpa piciorului din spate. În picioare, omul acela avea cizme vechi, scâlciate. Calul de sub el nu era mare, era pe măsura stăpânului. Căinele se opri şi scoase un lătrat. Călăreţul struni calul. Calul scoase apoi un nechezat scurt. Câinele se întoarse şi trecu pe sub cal. Zhena, femeia cu copilaşul în spate, continua să privească pe omul acela care i se ivise din nori. Văzu cum călăreţul înghionti calul cu vărful cizmei. Calul zvâcni, îşi scutură capul, dar, la fel de încet mergea. Femeia nu-l recunoscu pe călăreţ. Era Yuan. Mişa, bebeluşul, plângea. Plânsul lui aducea a ceva de jale. Prin coşul de paie, el nu simţea căldura ca atunci când l-ar fi ţinut la piept. O adiere de vânt duse frânturi de plânset până la urechile călăreţului. El îşi ridică privirea. De-abia acum el o văzu. Văzu cum o femeie se uita lung spre el. O recunoscu. Era femeia lui. De când nu o mai văzuse i se păru că trecuse o veşnicie. Nu crezuse vreodată cât timp a fost plecat că va mai rămâne în viaţă ca să o revadă pe ea, şi pe cele două fetiţe. Se gândise la ele de fiecare dată când îi şuierau gloanţele pe lângă urechesau atunci când îi trecea tăişul săbiei prin faţa ochilor. A avut noroc, doar atât, nimic altceva. Ultima dată căzuse cu tot cu cal într-o râpă. Se duse la vale rostogolindu-se, şi el şi cal până în apa rece a lacului Baikal. El reuşi să se prindă de coama calului. Calul îl scoase la mal. Au mers apoi, pe marginea lacului, multe nopţi, ziua se ascundea să nu fie văzut de duşmani, de oamenii din armata celor care îl omorâseră pe ţar. A lăsat marginea lacului, a intrat în munţi. A coborât prin văi. A urmărit albia unui râu. Aşa a ajuns după mult enopţi şi zile la apele fluviului Amur. De aici i-a fost mai uşor. Găsise o casă părăsită într-o margine de pădure. Doar un câinele rămăsese cu speranţa că stăpânul său se se va întoarce. Acolo, cu ce găsi în acea gospodărie, reuşi să facă o plută din buşteni. Aşa au venit pe apele Amurului, pe o plută, toţi trei, Yuan, calul şi câinele  de l acasa părăsită. „ Zhena!”  Dădu frâu calului înghiontindu-l cu vărful cizmei. Calul zvâcni, îşi scutură capul, dar, la tot fel de încet mergea. Auzind acea voce ce o strigase, Zhena tresări. „Dar omul ăsta e Yuan!” Ea nu mai credea să-l mai revadă vreodată. Mai ieri  oamenii din sat se îngrosizeră de ce văsuseră.  În apele tulburi ale Amurului pluteau oameni şi cai înecaţi, pluteau cu burţile în sus printre butuci, haine militare, roţi de căruţe. Apa Amurului era însângerată. Când tocmai voia să-l strige, îl auzi pe mişa plângând. „ Cum îi voi spune? Oare, mă va crede? Oricum, va şti că  n-are cum să fie al lui, s-au scurs doi ani de când a plecat de-acasă. Mă va înţelege când îi voi spune că o femeie deportată, o puşcăriaşă mi l-a adus în pragul casei? Îl ştiu că se mânie din te miri ce.”
Într-o clipită îşi aminti visul de cu noapte. „Mai bine mă întorc în casă. Călăreţul acela îmbrăcat în straie de cazac nu este omul meu, Yuan”
Zhena se întoarse şi intră pe portiţa ce rămasese deschisă. Dar, nu făcu decât doi paşi. Se opri. Auzise un foc de armă. Se uită întracolo. Dinspre susul uliţei venea un călăreţ. Ea se piti lângă gardul împletit din nuiele. Printre găurile gardului văzu: şapca cu cozoroc, mustaţa blondă, gulerul de blană, epoletul, mâneca hainei, pantalonul kaki cu o linie roşie, cizma de piele, scăriţa, burta calului. Călăreţul trecuse de casa ei. Ea se ridică cu grijă să-l vadă mai bine. Copilul scoase un scâncet ascuţit.
Călăreţul, ce de-abia trecuse, trase iute de hăţuri şi se săltă în şa. Calul se lăsă pe picioarele din spate, cabră, apoi reveni cu piciorele din faţă în pietrişul uliţei. Tropăia,dar, nu voia să se întoarcă. Călăreţul se răsuci în şa şi se uită să vadă de unde venise acel  plânset de copil. Calul se dădu bătut, se răsuci după voia stăpânului. Călăreţul avea la chipiu o insignă metalică, o stea roşie cu cinci colţuri. Era un ofiţer al armatei roşii. Femeia nu mai apucă să-i vadă mai bine faţa, de frică, se piti iară lângă gardul de nuiele. Printr-o deschizătură mică a gardului, ea mai văzu pe acel călăreţ cum îşi ridică iute braţul în sus, apoi îl lasă în jos până la nivelul umărului, cu degetul arătător întins spre casa ei.De îndată el întoarse calul nărăvaş, trăgând focuri de armă, şi-o luă la galop în jos pe uliţă. Femeia se ridică iarăşi de după gard. Cavaleristul era înghiţit de norii de ceaţă, exact în locul de  unde apăruse mai înainte acel călăreţ, care pentru o clipă femeii i se păruse  a fi omul ei, Yuan. Privirea i se îndreptă, fără voia ei, înspre susul uliţei. De ceea ce văzu, se înspăimântă. Îşi duse repede mâna la gură. De sus, din pădurea de pini şi mesteceni, coborau spre sat mulţi oameni cu săbii şi puşti lungi în spate, unii pe jos, alţii călare. Caii nechezau, oamenii scoteau chiote. Unii, după felul cum erau îmbrăcaţi, semănau cu cel care trecuse înaintea lor. Ea îşi  dădu seama că este în pericol abia atunci când văzu doi militari sar cu caii peste gard pe ogorul aflat mai sus în spatele casei ei.

Zhena  o luă la fugă spre uşa casei. Intră val-vârtej. Fetele o priveau speriate. În timp ce-şi scotea coşul din spate în care bebeluşul plăngea de se îneca, le spunea fetelor să intre repede sub pat.

–  Daţi capacul de sub pat la o parte, coborâţi în beci, repede! Vin şi eu după voi!
Se uită prin casă, gândindu-se ce-ar putea să ia cu ea. Nu găsi lumânarea. Căuta oala cu lapte. Oala, în care trebuia să fie laptele proaspăt muls, era goală. De afară, de undeva din spatele casei auzi zgomote înfundate. Erau focuri de armă. Luă copilul sub un braţ, se lăsă pe vine, apoi târâindu-se pe burtă se băgă sub patul sub care şi fetele ei intraseră.

……………..
Pinggg! Salutări de pe Amur!
Gabriela Savitsky, Maria Barbu, CELLA, Caius , Octavian Blaga

S-a nascut langa Amur (2)

2.

Deşi pe dinafară casa îţi pare a fi sărăcăcioasă, pe dinăuntru nu este chiar aşa. Dacă ai intra, mai întâi ar trebui să deschizi o uşă masivă din lemn de stejar, apoi te-ar lovi imaginea a două paturi mari – acoperite de cuverturi din pânză ţesută, viu colorate, plapume şi perne- iar între paturi o masă din lemn gros, lustruit. În stânga dai cu ochii de o sobă din cărămizi roşii, lucioase, cu prichici şi cuptor, toate de-a lungul peretelui. În dreapta, în spaţiul dintre pat şi uşă ai putea zări un dualp din lemn masiv – pătat, murdar, i se mai vede luciul doar pe ici pe colo, cândva fusese ceva de lux- şi o bancă pentru găleţile de apă, deasupra lor, agăţat în perete, un dulăpior, cu două uşiţe, pentru tacâmuri. Pe partea opusă, în spaţiul dintre celălat pat şi cuptor vezi un leagăn pentru copii- o covată agăţată în furcile a doi stâlpi de lemn înfipţi într-o blană de lemn arcuită, astfel ca la cea mai uşoară atingere el să balanseze, ca pendula unui ceas de perete. Covoarele ţesute, bătute în cuie pe cei doi pereţi opuşi, cum priveşti de la uşă, au şi menirea de a acoperi denivelările pereţilor coşcoviţi. În mijlocul tavanului, de un cui îndoit, stă agăţată de trei lanţuri din zale de aramă o lampă de iluminat, cu gaz. Privind pe jos, te-ai aştepta să vezi pământ, lut, cum sunt în acest sat  mai toate casele de oameni nevoiaşi. Dar, nu, este pardosită cu scânduri de brad vopsite într-o culoare maro-închis. În colţul camerei, sus lângă tavan, spre răsărit, e agăţată o icoană, acoperită  de o pânză cu semne ciudate. Icoana aceasta  e un semn că în această casă a locuit cândva un creştin. Casa fusese a unui rus get-beget, un marinar hoinar, care îşi risipise averea prin lumea largă. În ea se mutase o familie de pescari, dintr-un neam străvechi numit nani. Bărbatul Yuan, femeia  Zhena şi fetiţele lor,  Chani  şi  Shuni alcătuiau familia Liu.
Lângă casă, perete în perete, spre nord, se află o încăpere ce adăposteşte  trei capre şi un ţap. Casa are o cameră mare ce ţine loc de dormitor şi de bucătărie.
Pe marginea plitei e un samavoar. Ai putea distinge, dacă ai privi mai atent, aburii cum ies sub formă de fuioare, iar lângă samavoar e o oală de lut cu lapte fiert, laptele de capră muls de dimineaţă. Pe mijlocul plitei încinse e pusă la copt  o foaie de aluat, un amestec de făină, apă şi sare.. Aceasta este pâinea lor  cea de toate zilele.
Cu turtă şi  cu lapte de capră, femeia astâmpă şi  în această dimineaţă foamea celor  două fetiţe, drăguţe în felul lor, cu  feţele ovale  şi ochii înguşti ca de pisică.
Pe când Zhena pregătea bucatele pentru fetiţele ei auzi  câinele lătrând de mama-focului, era semn că cineva intrase în ograda casei. Ea lăsă turta pe plită şi ieşi afară să vadă cine  stârnise lătratul căinelui ei şi a celor din vecini.
Fetiţele ei smiorcăindu-se  se luară după mama lor ţinându-o  strâns de pantalonii  largi, deoparte şi de alta.
Zhena nu mai făcu  nicun pas de acolo de unde era pe prag. Auzea un plâns de copil mic, dar nu ştia de unde venea. Străina care stătea în faţa sa era speriată, groază se citea pe faţa ei. O văzu că scoate de sub pufoaică un  copil gol-goluţ.  Copilul plângea de se învineţea. „Fie-ţi milă. Acum  s-a născut. Mama lui nu cred că mai trăieşte.”
Străina nu mai aşteptă de la stăpâna casei nici măcar un semn de acceptare, îi puse copilul în braţe, mai mult aruncându-l. Zhena l-ar fi înapoiat, dacă nu ar fi văzut că  o namilă de om, un soldat cu armă, intrase val-vârtej în ogradă,  o luase pe străină,  o scoase afară din ogradă, mai mult târâind-o. Aşa cum era trasă pe jos, ca pe un câine, acea femeie a mai apucat să strige că pe copil îl cheamă Mihail. Soldatul se îndreptă cu femeia spre pădure,  o împungea cu vârful baionetei,  femeia ţipa, câinii din sat lătrau ca nişte turbaţi. Un timp, Zhena rămase în prag,  privea copilul ce-l ţine aîn braţe şi nu ştia ce să facă cu el, unde să se ducă.  Un foc de armă, venit de undeva dinspre pădure, o sperie într-atât de tare încât ea  strânse copilul la piept şi intră în casă cu spatele, pentru a le trage mai repede după ea şi pe Chani şi Shuni  care se ţinuseră tot timpul strâns de şalvarii ei.
Se îndreptă spre cel mai apropiat pat, ca să aşeze pruncul –el arăta ca un copil nou născut, pe faţă, pe corp, avea urme de sânge, era roşu şi vânăt, avea ochii închişi, pumnii strânşi, faţa schimonosită. Era băiat.  Plângea  aşa cum plâng copiii mici, de-abia născuţi: Oaaa! Oaaa!
În casă se făcuse mult fum de la turta uitată pe plită. Fetiţele plângeau şi ele, nu se ştie de ce , de foame, sau ca să-i ţină isonul pruncului de-abia sosit în casa lor.
Mama luă samavoarul de pe plită, turnă apă caldă  în copaie, o încercă cu cotul mâinii.Căută în dulap ceva de înfăşat copilul. Găsi cârpele care fuseseră cândva ale fetiţelor ei. Întinse una pe pat, lângă copaie. Luă copilul şi-l lăsă uşor în apa călduţă ţinându-l tot timpul pe palmă. Cu celaltă mână rămasă liberă îl spălă cu mângâieri uşoare pe cap, pe faţă, pe piept, pe mânuţe şi picioruşe. Copilul nu mai plângea tare, scâncea uşor, căutând cu guriţa să prindă ceva. Era timpul să i se servească prima masă de la venirea lui pe lume.
În tot acest  timp, fetiţele se opriseră din plânset. Aveau feţele palide, ai fi spus, privindu-le, că sunt anemice. Dar, nu! aşa le era felul. Cu părul negru cărlionţat, cu faţa ovală, cu nasul mic şi drept, cu ochii puţin deschişi-două linii negre sub frunţile lor înguste- fiecare dintre ele aduceau mai mult cu tatăl decât cu mama. Părinţii lor se trăgeau dintr-un neam de chinezi, o etnie de pe pământul de dincolo de Amur.
Fetiţele priveau uimite la omuleţul din copaie.
„ Ce mă fac eu cu tine, Mihail, puiule de rus? Mişa, dragă, n-are mama lapte!” îi vorbi cu un glas mieros mama vitregă, Zhena.
Îl înfăşă într-o cârpă, mai mult galbenă la culoare decât albă, îl legă fedeleş cu un cordon, o panglică cândva de culoare albastră, rămasă de la cea mai mică dintre fetiţele ei. Copilul reluă plânsetul de acolo de unde îl lăsase înainte de a fi îmbăiat.
Femeia îl luă în braţe, se duse cu el până în dreptul icoanei, aceea din spatele pânzei cu semne, îl ridică  cât putu, femeia era mică de satură, îl legănă în sus şi în jos, spunându-i câteva cuvinte în graiul ei, apoi se întoarse şi-l aşeză pe pat, cu mişcări lente, de frică să nu se spargă ca un obiect din porţelan. Se duse după oala cu lapte lăsată pe marginea plitei. Din ea turnă în două farfurii, pe care le aşeză pe masă. Luă turta arsă, o răzui cu un cuţit pe acolo pe unde avea scrum negru, şi o rupse în două bucăţi, aproape egale. Fetiţele nu mai avură răbdare, după ce smulseră, fiecare, câte o bucată de turtă din mâna mamei, se urcară pe băncuţa de lângă masă, prinseră câte o farfurie în mână şi cu gurile pline de acel aluat ars pe plită, băură cu lăcomie lapte cald de capră.
Mama mai luă din dulăpior încă o farfurie  în care turnă laptele care mai rămăsese în oală. Ea ţinea copilul pe un braţ,  înmuie degetul ei  în farfuria cu lapte şi-i dădea copilului să sugă. Aşa chinuidu-se, reuşi cumva să-i astâmpere foamea. Boţul înfăşat nu mai plângea, doar gângura.
Cât timp copilul se linişti, se gândi să se ducă prin sat să caute femeia care născuse de curând, şi să o roage să-i dea şi lui Mişa o ţâţă de lapte. Dar, cu ce să cumpere o ţâţă de lapte de mamă? Se uită roată prin toată camera. Ochii îi poposi pe legătura cu peşte afumat, atârnată de un cui în grinda de deasupra cuptorului. Mai erau câţiva peşti. Yuan, bărbatul ei era plecat de acasă de mai mult timp, peste două luni urma să se împlinească anul. Înainte de a pleca, el apucase să pună peşte la afumat. Dacă ar fi ştiut că se va întoarce după un an, le-ar fi lăsat provizii mai multe şi mai mari, nu numai de peşte afumat. Le-ar fi lăsat şi icre negre, chiar dacă se găsesc foarte greu. Da, a fost o vreme când ei mâncaseră icre negre întinse pe turtă. Era înainte de a se da vremurile peste cap. În vremea ţarului, el lucrase pe un vas de pescuit în apele fluviului Amur. El aducea acasă peşte, icre negre, şi bani. Când a trebuit să alegă de ce parte să treacă, a Roşilor sau a Albilor, nu a stat mult pe gânduri. Dacă bolşevicii confiscaseră vapoarele de pescuit, şi uciseră proprietarii fabricilor care trimiteau lăzi cu icre negre spre capitala imperiului, înseamnă că noua conducere, asta de culoare roşie, nu va mânca icre negre în vecii vecilor. Nu poţi să dârâmi o orînduire ale căror reprezentanţi de frunte agreaseră delicioasele icre negre, şi să contruieşti o nouă orânduire a cărei reprezentant de frunte, proletariatul, să poftească tot la icre negre. Toate vechile obiceiuri, în care se lăfăiau ţarul, nobilii, monarhii, moşierii, fuseseră stârpite într-un mod belicos, sângeros.
Yuan lăsase familia sa în satul de pescari, pe malul stâng al fluviului Amur, şi plecase cu armata Albilor spre apus, de unde acum femeia lui, Zhena, îl aşteapta să se întoarcă. Ea credea asta în fiecare dimineaşă când se trezea fără el alăturea în aşternutul cald.
Din această zi, de sfârşit de aprilie, pe locul bărbatul ei doarme Mişa, copilul neaşteptat, parcă căzut din cer, trimis de Dumnezeu. De fapt, Zhena îşi amintea că omul ei, Yuan, îşi dorea tare mult un băiat, ca să-l înveţe tainele pescuitului.

Recomandări:Caius,CELLA,Gabriela Savitsky,Lucia Verona,Maria Barbu,Oana,Octavian Blaga,Vania