Bucuria tristeții


Tristetea si bucuria in medicina chineza

După acel accident scaunul cu rotile este o parte a corpului ei.  Ea se bucură pentru fiecare nouă zi din viața ei.  Trăiește! Se ridică din pat, pivotează pe un singur picior, se așază-n cărucior, chiar dacă aceste mișcări îi răspândește dureri în tot corpul.  După ce își pregătește cafeaua așa cum îi place ei, ea reia lucrul pe pânza de goblen, o face  cu multă, multă răbdare și cu mare drag. Are tot timpul din lume. Când simte nevoia de a-și odihni privirea, fie merge la fereastra  mare din sufragerie, fie udă florile. Când le udă, urmărește cum dispare apa în pământul din vază, așteaptă un timp cât crede ea că-i trebuie apei  să invingă gravitația, să urce prin vasele capilare, apoi le vorbește în timp ce le mângâie frunzele, le  cercetează cu atenție,  și dacă cumva sunt invadate de  de musculițe, le stropește cu o soluție specială.  A renunțat la telefonul mobil,  vrea să  facă mișcare, să se deplaseze până în hol la măsuța cu telefonul fix. Îl așteaptă cu nerăbdare pe soțul ei. Seara ies împreună în oraș, au locul lor preferat, pe terasa de lângă parc. Acolo visează împreună.   Un copil este tot ce-și mai dorește,  nimic altceva.  Bucuria tristeții.

În microbuzul care se răsturnase trebuia să se afle colegul ei. Acesta  refuzase să meargă în delegație, deși șeful  îl  amenințase că îi va desface contractul de muncă.  Prima lui reacție când a auzit de accident, accident din care  colega sa a fost la un pas să-și piardă viața, a fost să-i mulțumească proniei. Cum altfel! Nu? Bucuros că trăiește.   Însă după o vreme a intrat într-o stare de  reală confuzie și chiar de teamă. Coșmar. A doua oară nu va mai putea să refuze să plece în delegație! Bucuria tristeții!

Bucuria și tristețea sunt două simțăminte ce par a fi plasate la antipozii ființei umane,  în realitate sunt așa de aproape încât  se întrepătrund. Bucuria tristeții.

 

 

Anunțuri

Mai Intai, traiasca …


A fost odată, de n-ar mai fi fost, când de Întâi Mai, oamenii muncii, unii din convingere, alții din constrângere, adică  de voie, de nevoie ieșeau în stradă, defilau prin fața tribunei oficiale, cu pancarde și steaguri ( ale partidului,  roșii, erau mai multe decât cele tricolore), scandând lozinci, mai întâi traiască conducătorul mult iubit, mai apoi poporul, eroica noastră clasa muncitoare, și  tărănimea, dar fără adjectiv, iar mai la coadă,  să nu fie cu bănat, să trăiască și intelectualitatea patriei noastre dragi!

După marea revoluție, după unii marea revoltă or răscoală din decembrie ’89,  mai toată lumea s-a bucurat de  primul Întâi Mai în libertate, nu tu defilare, nu tu pancarde cu lozinci  aprobate de activistul de la partid.  Din vechea sărbătorea a rămas doar ieșirea în natură, la iarbă verde,  cu bere și fum de la grătarele cu mici, cu  muzică și vin. Astăzi, după 28 de ani de la ultimul Întâi Mai muncitoresc, a rămas zi liberă doar pentru bugetari,  elevi și studenți, iar pentru oamenii muncii din sectorul privat doar dacă vrea  patronul!

Cine mai știe că  primei zi din Mai  i se mai spune  și Ziua de Armindeni?; nici cei din lumea satelor nu cred că mai știu; la sate se mai păstrează obiceiul ca țăranii să împodobească porțile cu ramuri verzi, de tei, de mesteacăn, să se spele pe  față cu roua dimineții,   să intindă ștergarul pe iarba verde, să mănânce miel și caș, să bea vin de pelin.

Una peste alta se vede că de la an la an Întâi Mai  e  tot mai altfel, se trăiește, se petrece din ce în ce mai bine! Așadar, să trăiască!, să trăiască unu’  mai bine decât celălalt!