Câteva vorbe despre „Legumele fierte din literatura română” ale Mihaelei Apetrei

Cred că le datorez copiilor noştri acest post. Interacţionez cu ei aproape zilnic şi ştiu mai bine decât mulţi ce cred ei, ce simt, ce spun. Sunt ultima care să le dea dreptate necondiţionat. Mă irită lenea camuflată sub „sistemul e prost“, lipsa dorinţei de a învăţa camuflată sub „da’ asta la ce-mi trebuie?“, comoditatea camuflată sub „las’ că merge şi-aşa!“

Sursă: Legumele fierte din literatura română | Mihaela Apetrei | adevarul.ro

În articolul publicat în adevărul.ro, Mihaela Apetrei  nu oferă  o reţetă magică pentru a-i „infesta” pe elevi cu microbul cititului.   Ea intră în pielea copiilor crescuţi cu “lapte” de tabletă şi laptop ca să ia la puricat programa şcolară – Literatura română. Nu dă o listă explicită,  dar bănuim unde bate când scoate din oală “legumele fierte“: lucrările literare ale cronicarilor moldoveni, Mioriţa, Creangă cu ale lui Amintiri din copilărie, Floare albastră,  Hogaş, Sadoveanu, Paşa Hassan, Toate pânzele sus, Cireşarii, Romanul adolescentului miop şi alte “zarzavaturi”.

Este bine venită această atitudine faţă de programa şcolară, faţă de obligaţia elevilor de a citi,  însă  nu este nimic nou sub soare. Cititul (lectura suplimentară) a fost dintodeauna, pentru unii elevi, o piatră de încercare, pentru alţii chiar o piatră  filosofală – medicament pentru inimă şi suflet.

Cred că “legumele fierte” ar avea un alt gust dacă  am adăuga o listă a acelor “condimente” prin care cititul devine o îndeletnicire plăcută. Nu spun o noutate, cititul nu trebuie să devină o corvoadă pentru copil.  Mama, dacă nu şi tata trebuie să aibă răbdare dar şi abilitatea  de a-l face pe copil să îndrăgească cititul tot aşa cum a învâţat să facă primii paşi sau să-şi ducă singur lingura la gură. Pe de altă parte sunt de acord cu scoaterea unor autori şi adăugarea altora.  Dar  cine şi cum să facă această operaţie pe cord deschis pacienului bolnav cronic? Aici va fi necesară o horă naţională cu academicieni, scriitori, profesori din ministerul educaţiei, elevi, părinţi, asociaţii şi ong-uri, edituri…,

Nu ştiu dacă Mircea Cărtărescu este în manuale. Poate fi cu ultimul său roman, „Solenoid”?  Pe de o parte  cartea are un mesaj formator, fără să pară stânjenitor,  atunci când ne povesteşte cum cititul te ţintuieşte la pat ca pe un bolnav.

Citeam opt ore pe zi, răsucindu-mă de pe o parte pe alta, sub cearşaful umed de transpiraţie. Paginile cărţii luau culoarea mereu schimbătoare a cerurilor vaste bucureştene, de la auriul amiezelor de vară până la rozul întunecat, apăsător, al serilor cu zăpadă din adâncul iernii. Nu-mi dădeam seama când se-ntuneca toatal. Mă găsea mama citind în camera scufundată-n întuneric, când pagina şi litera aveau practic aceeaşi culoare şi nu mai citeam, ci visam că merg mai departe în poveste, deformând-o după legile visului. (M. Cărtărescu, Solenoid, pag.27)

Sau cititul văzut ca o operaţie chirurgicală, ca ceva organic, ca o osmoză autor-cititor:

Deschideam fiecare carte ca un chirurg care-ar trepana o ţeastă, pe deasupra cu uluirea medicului care-n loc de mereu aceleaşi circumvoluţii şi aceeaşi substanţă cenuşiu-cafenie, irigată de arborescenţa vaselor de sânge, ar găsi altceva în dura mater spintecată: un copil ghemuit, gata să nască, un păianjen uriaş, un oraş în primele ore matinale, un mare şi fraged grapfruit, un cap de păpuşă cu ochii întorşi spre-năuntru. Ce osmoză ciudată se petrece atunci între craniul meu şi şi cel al vreunui vechi autor, ce straniu ni se limpezeau atunci frunţile!Cum se lipeau atunci capetele noastre în zona frunţii ca la doi siamezi, cum se contopea substanţa lui cerebraflă cu a mea! Priveam în mintea lui, îi citeam gândurile, puteam simţi durerile, tăcerile, orgasmele lui.[…] Ne lipeam, ne amestecam […] până când între noi se năştea, holografic, un hibrid neverosimil ce-ţi dădea fiori pe şira spinării: cartea. Versurile. Nebunia topirii în cisterna de aur lichid a poeziei. (M. Cărtărescu, Solenoid, pag.69)

Pe de altă parte „Solenoid” are multe capitole care ar fi potrivite, sau poate nu!, să fie recomandate ca o eventuală bibliografie secundară pentru orele de educaţie sexuală.
Cartea trebuie citită, împreună, de tată cu fiu or de mamă cu fiică şi dintr-un alt motiv, cartea este grea, la propriu, are peste opt sute de pagini şi cântăreşte un kilogram şi 35 de grame.

Până va intra “Solenoid” în manuale sau ca bibliografie suplimentară elevilor, trebuie găsită o cale de a-i atrage pe copii în lumea cărţilor, cumva să conştientizeze lucrul acesta. Dacă nu am avea buletin sau paşaport prin ce ne-am asemăna unul cu altul, noi, românii, dacă nu şi prin zestrea culturală moştenită de la înaintaşii noştri, fie ei şi scriitori or poeţi!

Anunțuri

Bine ai venit!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s