Dan C. Mihailescu. Cartea de la ora 5

Ani la rand, criticul literar Dan C. ne prezenta în câteva minute şi în câteva cuvinte frumos meştejugite câte o carte, şi o făcea  în stilul său inconfundabil presărat cu rare şi inofensive bâlbâieli. Avea un mic spaţiu în cadrul ştirilor PROTV, chiar spre final, după ora 10. Nu are importanţă motivul pentru care a fost scoasă de pe micul ecran această pastilă de cultură. Iată şi o veste buna: De la 1 februarie, ne putem întâlni cu Dan C. în online, timp de cinci minute, pe site-ul http://www.carteadelaora5.ro.

Dan C. deschide „balul” cu romanul „Solenoid” al scriitorului Mircea Cărtărescu.  Este cartea pe care o citesc zilele acestea. Citind-o mă întrebam de ce autorul a botezat-o aşa. De la început, autorul se destăinuie, şi aflu că după absolvirea facultăţii de litere este repartizat  profesor de limba română la o şcoală generală aflată la marginea Colentinei, la capătul tramvaiului 21. Mai apoi profesorul îşi cumpără o casă, aici într-un loc anost, o casă veche ce stă să cadă, şi cu aliură de vapor, ridicată în perioada interbelică, căreia proprietarul, un fizician excentric, lucrase în laboratorul inventatorului Nicola Tesla, îi montase sub temelie o bobina imensă, un solenoid. Dacă ştim lucrul ăsta, atunci înţelegem lesne misterul acestui episod descris cu multă minuţiozitate:

„Nu vreau să scriu acum despre sexualitatea Irinei, dar am s-o fac mai târziu, în acest manuscris care are nevouie de asta, căci mai întunecată şi mai fantastică, mai cărnoasă şi mai dulce-chinuitoare experienţă n-am avut niciodată şi cred că un drog mai puternic în lumea asta în care trăim înveliţi în carne senzitivă nu e cu putinţă. … Când m-am întors de la baie am găsit-o pe Irina în mijlocul încăperii. Şi nu pentru că s-a ridicat din pat şi ar fi umblat prin casă, ci fiindcă plutea, goală şi lividă, la un metru deasupra patului, cu mâinile sub cap şi părul blond curgându-i spre pământ printre degete.”Trebuie să mă duc”, îmi spuse, „pentru azi e destul”. Nu puteam scoate o vorbă. Sticloasă, semitransparentă, cu organele interne mişcându-se moale, întunecat sub piele, Irina plutea în aerul cafeniu, şi totul era ca dintr-o amintire veche, imposibil de localizat. Întinse degetul către butonul de ebonită aflat deasupra patului, pe care îl observasem acum pentru prima oară, îl apăsă lin şi coborî încetişor, pâlpâind şi ondulând, pe cearşaful boţit.” Ai o casă foarte plăcută”, mai spuse ridicându-se-n capul oaselor. „Aş vrea să locuiesc şi eu aici.” „E solenoidul”, mi-a trecut deodată prin minte.”
Nu am terminat-o de citit. Poate voi găsi şi alt sens pentru acest titlu: Solenoid!

Momentul de răsfăț literar al zilei. De luni până vineri, de la ora 17, cu Dan C. Mihăilescu.

Sursă: Cartea de la ora 5

Anunțuri