O carte nerecomandată evlavioşilor

Abonatul nu poate fi contact de Cristina Andrei
Cristina Andrei – Abonatul nu poate fi contact – Nemira

Despre  Cristina Andrei  am aflat întâmplător,  aşteptam culoarea verde a semaforului, şi ca să dau un rost nobil degetului arătător,  am comutat radioul pe Cultural. Nu mai ştiu de ce, dar am rămas legat prin unde sonore de acel post până am ajuns în parcare. În casă am mai prins finalul, live pe net, cu imagine video din studio. După ceva vreme,  m-am dus la librăria de pe Mureşeni ca să-mi ridic Dex-ul pe care îl comandasem de pe site,   şi înainte de a ieşi m-am întors, –  ca acel actor celebru, Columbo- şi am întrebat:  “Aveţi o carte de Cristina  Andrei?”

Înainte de a gusta din cafea, am deschis cartea cu miros de cerneală tipografică. Prima filă,  a doua, la a treia m-am oprit.  Vinerea Mare, Irina, 18.00. Cartea începe fără puneri în temă şi nici dacă  ninge or plouă, or bate vântul, or  păsările ciripesc, cartea începe abrupt,  „deschizi uşa” şi dai faţă în faţă cu …  primul  personaj al romanului.

IRINA,  18.00  … ce dai domne, buzna aşa, nu vezi ce mi-ai făcut? Că aşa intraţi toţi, ia uite ce mizerie ai lăsat pe podea! Nimeni nu mă întreabă şi pe mine, ţi-e bine Florico, ţi-e rău Florico? Nici nu ştiţi cum mă cheamă, aţi apucat să-mi ziceţi ca lu’ astălaltă Florico, Florico mi-a rămas. Mai poţi Florico?!”

Un  asemenea   afront  în loc de  „bine ai venit cititorule”,  m-a intrigat dar  m-a şi incitat şi am continuat să aflu de unde vine Irina,  alias Florica. Când să aflu ce şi cum şi de unde până unde,  s-a „rupt filmul”,  începea al doilea stop-cadru: CORNEL, 18.45.

Şi alte şi alte mici capitole cu nume de personaje, din medii şi nivele sociale diferite. Autoarea are nu numai talent literar dar şi de pictor iconar. Le dă personajelor  atâta culoare şi lumină cât să scoată în evidenţă trăsătura dominantă a sufletelor lor.  Descoper că omul nu poartă în el  numai un singur suflet.

LAURA.  00.30.

 … Nu putea să creadă că începe să fie prea târziu. Unde se irosise? Când se terminase? Nu se îndrăgostise destul,  nu iubise destul, nu apucase să facă nicio nebunie, … nu făcuse dragoste pe plajă cu un necunoscut. Nici măcar cu un cunoscut. Nu se tăvălise nicodată cu un bărbat frumos şi despre care să fi ştiut că nu-i va aparţine mai mult de o noapte, în iarba proaspăt cosită. … Nu făcuse nimic în care să fi pus patimă, nu trăise niciodată de pe o zi pe alta, spontan. Şi acum era prea târziu pentru toate. …

Pe coperta a doua am găsit  câteva date biografice ale Cristinei Andrei. Născută în 1964. A absolvit Filologia. Până să  scrie primul său roman, a fost jurnalistă la televiziunea publică, în redacţiile Cultural, Viaţa Spirituală, Educaţie-ştiinţă, Religie-istorie.  În 2001, ca trimis special al TVR la Vatican, este martor al întâlnirii istorice dintre Papa Ioan Paul al II-lea şi Preafericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. A realizat filme documentare de autor.

În această carte autoarea  „mânuieşte” personajele şi le joacă ca au veritabil  actor de păpuşi. Ea este şi regizor şi scenarist.  Abia după jumătatea cărţii m-am dumirit  că între personaje există un fir roşu care le uneşte:  Ioana, alias Oana, „copil din flori”, născută din adulterul profesorului Andrei cu studenta Olga. „Abonatul nu poate fi contactat” are mai mult decât o semnificaţie tehnică, un telefon fără baterie sau părăsit. Vedem, auzim, ne bucurăm, ne întristăm, dar nu reuşim să comunicăm. Cristina Andrei stăpâneşte şi arta dialogului, ca într-un film de reportaj, sau ca într-o transmisie live.

SANDU, RELU, MARCEL, CRISTI, BOGDAN. 23.30.

… – Lasă-mă mă Celică, tată, pune lacătu’  la mufă că mă oboseşti. Ete că se termină programu’ s’tem şi nemâncaţi şi pe hold la cumpărătur. Bogdane, zi, tovărăşele, ce bunătăţi îţi dă nenea d-aci, dân culegerea de botanică şi zootehnie. …

– Unde e ăla cu marfa, meştere? zâmbi crispat Bogdan, ţinându-ţi mâinile una într-alta ca să le oprească din tremurat. …

– Vine, tati, vine că ăsta e  jobul lui. Scoate şi el periscopu’ să vadă dacă mai e garda p-aci, nu vezi că s’tem ca Capone la prohibiţie? … Hai, ia cinzeci dă calmant şi aşteaptă că acu vine făt-frumos şi-aduce caleaşca plină de cenuşărese. …

– Mai vine, prietene, Licenţiatu’ n seara asta, că altfel bag o excursie până pe Veseliei, încercă Bogdan să pară indiferent. …

 – E Vinerea Mare, puştiu’. O trece şi el pe sub masă şi-o fi coadă la iertarea de păcate, că trece babele greu pe ciuci. O fi stat şi la Prohod şi s-o fi-ntristat. Bagă şi tu răbdare, că aşa se mânuieşte sufleţelu’, aşa zicea bunică-mea când dădeam cu jula în cozonaci, şi pe ea o cred! …

O siluetă şuie,cu haine prea lungi pentru un trup aşa de puţintel se apropia grăbită de intrarea în cârciumă.

– Ce face băieţii?! A ieşit la cumpărături? A venit voiajoru’, cu ce vă serveşte? …

-No. Nu merge, tati,  aşa! Pui mardeii pă masă, că altfel n-ai cum să faci cunoştinţă cu Doamne-Doamne,  în seara asta. Copiii ăştia crede că lumea e făcută din mă-sa şi ta-su, care le dă caramele şi dacă îşi face patu’, şi dacă nu şi-l face, se întoarse Laurenţiu spre Sandu, luându-l martor la consideraţiile lui despre viaţă şi educaţie.

MARGA. 11.00

(In parc) Ce ştii tu, mă porumbelule, ce ştii tu? Cum trec anii pentru tine? La voi la porumbei tot aşa e când îmbătrâniţi şi nu mai are nimeni nevoie de voi? Ce viaţă mai aveţi atunci? Voi, în căsnicie, de ce vă certaţi? Pe mâncare? … O îneca plânsul. Lacrimile şiroiau fără să îşi dea seama. Sticla îi tremura în mână. A desfăcut-o şi a sorbit ultima înghiţitrură. … Telefonul suna fără să se oprească. Marga nu auzea nimic.

– Ce faci, mamaie, ai luat-o cu pileala la matineu? Doi puştani în pantaloni largi şi hanorace mai mari cu vre-o două-trei numere, cu glugile pe cap şi mâinile vârâte în buzunare se opriseră în faţa ei şi rânjeau amuzaţi.

LAURA.17.00

… Nici lumina nu o stinsese. A dezbrăcat-o repede, cu gesturi precise, i-a arătat patul şi, fără niciun fel de mângâiere, fără niciun cuvânt s-a înstăpânit pe trupul ei. Peste fiinţa ei, pentru că ea era toată acolo. Carne şi suflet. Fetiţa de odinioară, studenta ingenuă, soţia credincioasă, mama devotată, doamna din înalta societate, femeia fragilă, ascunsă atât de bine în spatele celorlalte. A fost atât de uimită că, fără nicio împotrivire, l-a lăsat să facă ce a vrut. La sfârşit, în aştenutul răvăşit, i-a spus că aşa arată adevărata pasiune. (Laurenţiu) – Tot baletul ăla, despre care vorbesc sexologii şi la care visează aiurea-n tramvai femeile, e semn că ceva lipseşte şi trebuie înlocuit cu figuri de umplutură. Vrei de-adevăratelea o femeie, o iei. Dacă n-o vrei prea tare, începi cu fiţe şi fasoane, o pui pe faţă, o pui pe spate, o suceşti, o răsuceşti, doar-doar se întâmplă o prăpădită de erecţie. Bărbaţii adevăraţi nu fac aşa ceva.

Trecând de la un personaj la altul, cu preocupări şi stări sufleteşti care fac diferenţa,  în unele scene ai tendinţa să-ţi faci cruce, cartea te poartă spre final ca într-o călătorie pe mare  când pe valuri liniştite când pe furtună iscată din senin.

OANA. 23.45

Un grup de tineri frumos îmbrăcaţi, băieţi şi fete, cu lumânări în mână, treceau grăbiţi pe lângă ei, vorbind tare.

– Unde vă duceţi voi, măă reptilienilor? strigă pe neaşteptate Oana după ei. Unde vă grăbiţi voi aşa? Se ridicase brusc de pe bordură şi se uita în urma lor, clătinându-se. … Tăcerea s-a prelungit câteva zeci de secunde. Oana tăcea şi ea şi aştepta.  I-a răspuns în cele din urmă.

– Sus, în  deal, la Patriarhie.

– Ce faceţi, vooooi, reptilienilor, sus, în Dealul Patriarhiei? Faceţi vrăji cu popi ca să ocupaţi pământul, nu? Să ne scoateţi inimile şi să vi le puneţi voi? Şi să ne luaţi copiii? Şi pe ăia care nu s-au născut? Pe copilul meu vreţi voi să-l luaţi, mă reptilienilor?! … 

– Ho cu tata, fată frumoasă. Du-te acasă, aşteaptă-l pe Domnu-tu Hristos, poate  te iartă şi te mântuieşte. Că dacă n-o face El,  te mântuieşti tu de tot singură.  Un bărbat care nu-şi terminase încă sticla, probabil, şi se mai ţinea pe picioare, râdea lângă ei. Îşi dăduse pălăria elegantă pe spate, iar de sub pardesiul de bună calitate se vedea un costum de firmă.

Finalul cărţii, cu scena aceea teribilă din gară, transmite simţăminte contradictorii: să te bucuri că Iisus a Înviat sau să plângi pe  cel  care şi-a găsit sfârşitul sub roţile trenului?!

– Tu ştiai că ăştia care mor în noaptea de Înviere merge în rai? Ăsta o merita? Că dacă nu, a avut mare noroc. … 

Sebastian s-a ridicat fără să-şi poată lua ochii de la ce mai rămăsese dintr-un bărbat, care cu puţină vreme înainte avea planuri. Dintr-o dată, glasul a zeci, sute de clopote acoperi toată zarva şi neliniştea, spaima şi răceala nopţii.

– A înviat Domnu’ Iisus, şopti un ceferist bătrân.

Mă întreb şi eu, de ce autoarea a radiografiat personajele plasându-le pe o  coordonată temporală, din  seara de  Vinerea Mare până în noaptea Învierii?  Pesemne că   în   săptămână   patimilor   tot creştinul ar vrea să se spele de păcate, dar numai Dumnezeu ştie dacă izbuteşte „Abonatul nu poate fi contactat.”

Epilog:  Un băiat îşi sună iubita, ca să-i mai dea o şansă, dar i se răspunde: „abonatul nu poate fi contactat, reveniţi.” Pe străzile oraşului o ploaie măruntă se joacă stingând la întâmplare flacăra lumânărilor. 

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;O carte nerecomandată evlavioşilor&8221;

Bine ai venit!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s