Cum a disparut o medalie de onoare

Ion Mitu puse pixul deoparte,  luă prima foaie a declaraţiei, îşi drese glasul şi începu să citească, citea tărăgănat:

„De dimineaţă, eu şi domnu’  general Davidescu Mihail am plecat cu vacile spre izlaz, el înainte, vaca lui după el, eu cu cârdul meu de vaci veneam mai în urma.  Aşa că n- am avut nicio discuţie cu dânsul, şi nici nu s-a mai întâmplat nimic  până să ajungem noi cu vacile pe izlaz.”

„Cum să meargă el înaintea vacii? Din câte mai ştiu eu, vaca se mână de la spate. Vaca nu e ca oaia. Ce dracu’, măi Mitule? Nu mai ştim de obiceiurile satului?” se burzului miliţianul la el, având ochii mari ca de broscoi. Citeşte mai departe! Plutonierul Vasile Burloi era nervos peste măsură, sau poate că aşa trebuie să fie tot timpul un şef de post. Ion Mitu nu arăta pe faţa sa că ar fi deranjat de vorbele omului puterii locale. Continuă să citească cu aceeaşi voce monotonă:

„Când am ajuns cu vacile pe imaş, acestea s-au desfăşurat în formaţie triunghi cu vârful înainte ca în atacul asupra inamicului de pe frontul de lângă Cotul Donului, iar soarele, vai!, soarele de deasupra poienii trimitea ierbii plină de rouă sărutul cald al dimineţii.”

„Măi Mitule, de ce mă bagi în boale? Vrei să mai vii încă o dată la uşa mea? Află că dacă ţie îţi face plăcere, mie, nu! Mitule, nu vreau să te mai văd şi nici să-ţi miros balega de pe ciubote.” „Don’ şef, eu m-am şters, la intrare!” „Te crezi mare scriitor, da, Mitule? Văd că nici astăzi n-o să aflu cum a dispărut  generalu’, cetăţeanul Da-vi-des-cu Mi-ha-il. Ai grijă că te faci vinovat de tăinuire, şi o s-o păţeşti rău de tot!” se răsti Burloi la Mitu, la bătrânelul spăşit de dincolo de masă.

Acesta se aplecă peste foaie, căută rândul unde rămăsese, îl găsi, şi reluă cu glas domol: „Fostul meu comandant, adică domnu’ general a luat vaca lui de lângă cârdul păzit de mine şi s-a dus cu ea ca să o pască mai încolo spre marginea poienii, undeva lângă pădure. Apoi când eu deja uitasem de el, un zgomot mare mai tare ca bâzâitul a zece roiuri de albine mă băgă în sperieţi. Am dat să fug, dar m-am oprit, m-am întors să văd ce dracu’, doamne iartă-mă, poate fi acel bâzâit infernal. În timp ce bâzâitul acela îmi intra val-vârtej în urechi, văd cum din cer cădea o lumină mai puternică decât a soarelui. Eu, poate că ştiţi, poate că nu ştiţi, am făcut războiul, şi acum, după atâţi ani, noaptea mai am coşmaruri, mă visez în mijlocul exploziilor. Aşa că de îndată am dat să mă lungesc pe burtă. Să nu spun minciuni, nu m-am aruncat dintr-o dată că nu mai sunt în stare de aşa ceva, doar m-am aplecat, m-am sprijinit în mână mea pe care o mai am, am apucat să pun un genunchi pe iarbă când n-am mai auzit nici neam de bâzâit, mă dureau urechile de linişte ce se lăsase dintr-o dată, aşa că m-am ridicat la loc pe picioare. Mă uitam şi nu-mi venea să-mi cred ochilor! Acolo pe izlazul de lângă pădure, în conul acela de lumină stătea generalul meu cu joiana lui. Am alergat spre el, aşa cum mai pot eu să alerg la vârsta mea. Mă atrăgea acea lumină, de ce să nu spun adevărul. Deşi era mai puternică decât lumina soarelui vara pe la amiază când cerul e senin, vedeam că nu mă ardea. Apoi, aşa brusc, n-am mai putut să fac nici măcar un pas, ceva sau cineva mă ţintuia locului.”

Cu fălcile căzute în podul palmei, plutonierul Vasile Burloi îl privea ţintă pe Ion Mitu, părea de-a dreptul hipnotizat.

„Am strigat: Domn’ general, domn’ genearl, aţi păţi ceva? El nimic, nici măcar nu s-a întors cu faţa spre mine. Acolo unde se uita dânsul m-am uitat şi eu. Era ceva ce nu mai văzusem în viaţa mea şi nici nu cred că voi mai vedea vreodată. Nu aducea nici a avion, nici a elicopter, era aşa, cum să zic, ca un cazan, sau mai degrabă ca o cupolă de biserică scăldată toată de lumină. Ei, ce să vezi, de acolo, de sus, coborî un om, da un om, că doar l-am văzut cu ochii mei, avea ce avem şi noi: cap, mâini, şi picioare. Dar ce mi-a plăcut mie e că omul acela era îmbrăcat în straie militare, avea centură şi epoleţi cu fir de aur, avea în moţul caschetei un vultur, purta cizme lucioase în picioare, iar la gât îi atârna un lănţisor cu o cruce de argint. Nu mai văzusem aşa ceva de pe timpul războiului. Acea lumină cu chip de militar se îndreptă ţintă spre domnul general. Mai încolo, vaca dânsului păştea nestingherită. Cei doi s-au salutat, şi-au dat mâna ca doi vechi camarazi. Din ceea ce vorbeau ei auzeam doar ce spunea generalul. „Da, aşa e, domnule feldmareşal, eu cu oamenii mei, atâţia câţi mai rămăseseră în viaţă, am reuşit să ies din încercuirea de la Stalingrad. Da, mi-ai dat şi o medalie pentru treaba asta. Da, Crucea de Fier. Nuuu! N-o mai am. Mi-au luat-o. Alţii mi-au luat-o, nu cei care mi-au dat-o. Feldmareşale, îmi spui că armata ta este încercuită? Unde? Dacă nu-i aici pe Pământ, nu pot să vin.Este adevărat că m-au ajuns bătrâneţele. Dumneata tot tânăr ai rămas! Eu n-am zburat niciodată cu avionul, darămite să zbor cu capacul ăsta de oală. Lasă-mă aici, cu vaca mea, cu bunele şi relele din satul meu. Cum aşa? Pot să iau vaca cu mine?”  Atunci am văzut ce nici în închipuirea mea nu văzusem. O pânză verzuie ieşi din cupola aceea de lumină, se ondulă prin aer până ajunse lângă vacă, se furişă sub copitele ei, apoi un snop de lumini ca de licurici izbi vaca, saraca vacă explodă într-un nor de stele mici, stelele se stinseră una câte una până se făcură toate o făină, apoi tot praful se strânse grămadă, se făcuse aşa ca un muşuroi mare. Pânza, având în mijlocul ei vaca făcută praf se ridică fâlfâind şi intră în cupolă prin locul de unde venise. În tot acest timp genearlul meu nu a protestat defel, că doar vaca lui dispăruse într-un nor de praf”

Şeful de post, Vasile Burloi, sări în picioare. În timp ce se răstea la văcarul Ion Mitu, bătea cu pumnul în masă la fiecare cuvânt rostit: „Te-am avertizat să nu-mi scrii poveşti de adormit copiii, să nu-mi scrii bazagonii, să nu-mi spui prostii. O să te chem la post, până te-o lua dracu’. Nu pricepi ce-ţi cer eu, Mi-tu-le?”

Ion Mitu aşteptă cu o falsă politeţe afişată pe faţă ca şeful de post să termine ce are de spus. După ce văzu că acesta se aşeză pe scaun, continuă să citească, erau  ultimile rânduri ale declaraţiei sale:

„Mihail Davidescu, comandantul meu de pe frontul de Est, ridică mâinile ca şi cum s-ar fi predat şi-i spuse feldmareşalului căzut din cer: Dacă mi-aţi luat vaca acum puteţi să mă luaţi şi pe mine!” „Cine să-l ia, băi Mitule?„ „Omul acela venit de sus, din cer!” „Care cer, tovarăşe Mitu ? Îţi baţi joc de mine? Spune-mi unde e Davidescu, Mi-tu-lee! Cum a dispărut?” „Cum să dispară? Aşa, simplu ca bună ziua! Feldmareşalul acela cu haine stălucitoare l-a luat prieteneşte de braţ, a intrat cu el în pădure, adică în cupola aceea misterioasă ce stătea suspendată deasupra pădurii, vorbindu-i ca unui prieten. De data asta vorbea pe limba noastră: „Numai tu, generale, ne vei scoate din încercuire! Îţi promit că vei primi înapoi Crucea de Fier!”

„Care feldmareşal, tu-ţi închinarea cui te-o închinat! Care încercuire? Care medalie? Ai luat-o razna, Mitule! Chem salvarea să te ducă la spitalul de nebuni!”

Şeful de post, plutonierul Vasile Burloi, cu faţa congestionată şi ochii mari ca de broscoi, înşfăcă hârtia din faţa lui Ion Mitu, o rupse în două, în patru, apoi fiecare bucată în bucăţi din ce în ce mai mici, le strânse grămadă şi le aruncă în coş.  …

Ion Mitu se opri dinaintea uşii, îşi şterse cizmele de preş, făcu un pas îndărăt ca să se convingă că ce era scris pe canatul uşii era întra-devăr biroul şefului de post, reveni, îndoi degetul arătător, ciocni rar de două ori şi aşteptă să-i vină aporbarea de dincolo de uşă. După ce într-un târziu auzi „D-a-a!”, o triadă de sunete guturale venite ca dintr-un butoi, se descoperi, deschise încet uşa şi păşi înăuntru. Stând cu spatele la uşă o închise ajutându-se de aceeaşi mână în care îşi ţinea pălăria. Schiţând un gest de plecăciune, spuse: „Să trăiţi domn’ plutonier!” „Poate „tovarăşu’”, căci domnii sunt la puşcărie.” „Tovarăşu’, să trăiţi!” se conformă omul, vorbind calm, supus, ca un ostaş disciplinat. „Vino mai aproape, şi ia cu tine scaunul acela de lângă perete. Hai, mai repejor!” Ion Mitu apucă scaunul cu singura mână pe care o avea, îl trase mai aproape de birou, având grijă să nu se apropie prea mult. Mai fusese în camera aceasta şi reţinuse că e bine, ba chiar e sănătos, nu numai politicos, să stai la o depărtare convenabilă faţă de omul puterii. „Dă-te mai aproape! Eşti timid ca o fată mare! Ia de aici hârtia, pixul, şi apucă-te să scrii tot ce ştii!” se răsti plutonierul Vasile Burloi la omul din faţa lui. Ion Mitu nu tresări, întinse doar braţul, prinse cu vârful a două degete hârtia şi o trase la colţul biroului, luă pixul, şi înainte de a-l pune pe hârtie, întrebă cu vorbă domoală: „Domnu’ şef … tovarăsu’ plutonier eu nu mai am altceva de scris faţă de ce-am scris ieri?” „Nu mai există declaraţia de ieri! Ce nu-ţi-e clar? Scrie cum a dispărut generalul, cetăţeanul Davidescu Mihail. Tu ai răspândit zvonul ăsta prin sat, nu eu. Scrie, dar fără să improvizezi, fără năluciri. Îmi trebuie fapte de adevăratelea, înşirate ca rufele pe sârmă. Pricepi sau nu pricepi, Mitule?”

Anunțuri

9 gânduri despre &8222;Cum a disparut o medalie de onoare&8221;

    1. si au platit cu ani grei de inchisoare sau cu viata pentru onoarea primita. astazi in armata germana s-a reintrodus medalia Crucea de Onoare, ce pasteaza forma vechii Cruci de Fier.

      Apreciază

  1. ” Medalia de ONOARE a disparut ” 😦
    dar TRANSFAGARASANUL

    construit de militarii din Arma GENIU,
    va dainui peste veacuri ! 🙂
    Frumoasa poveste, prietene ! 🙂
    Felicitari !
    Aliosa.

    Apreciază

Bine ai venit!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s