Incantaţie


Grădina mea, mai ieri, plină de viaţă şi frumoasă ca o zână, azi, aşa cum te văd, răvăşită, cu dâre uscate pe faţă, cu buzele arse de vânt, îmi pari ca o ţărăncuţă. Din pomii tăi rămaşi fără rod, frunzele, ca nişte lacrimi, cad una după alta, chiar şi după o slabă suflare de vânt. Aşa, arsă de brumă, îmi pari ca după  vărsat de vânt. Oare nu ştii tu că toamna trece peste tine? Cât a fost vara de lungă, ai petrecut întruna. Să nu vorbesc de rău, ai fost generoasă. Ai dat din tot ce ţi s-a dat. În zilele frumoase şi călduroase, şi n-au fost puţine, toate gâzele s-au înfruptat din bunătăţile tale. Albinelor, cele mai alese dintre gâze, le-ai dat tot nectarul florilor tale. Dragi ţi-au mai fost şi fluturii, fiinţe plăpânde, nevinovate, care se zbenguiau jucându-se de-a prinselea, se ridicau, de prin iarbă, de pe petalele florilor, până sus în aerul cald, tremurător, de deasupra pomilor, apoi coborau în zigzag, mângâind aerul cu aripile lor catifelate. Tu, adormită de atâta fericire, te trezeai doar când din slăvitul cer cădea peste tine perdeaua de ploaie cu stropi mari şi reci. Nu ştiu dacă tu simţeai răpăiala stropilor ca pe o bătaie părintească. Pline de apa căzută din nori, florile tale se aplecau cu petalele în ţărână, nu ca un gest de umilinţă, ci  de mulţumire slăvitului cer. Arătai ca o fată după o baie în apa iazului din luncă, cu părul lung lipindu-i-se pe faţă, pe umerii şi sânii ei goi. Să te fi văzut lumea ce frumoasă arătai dupa ce soarele, ivit de după norii împrăştiaţi de vânt, uscându-te, te împrospătase. Erai ca o mireasă ce-şi aştepta alesul. Dumnezeu ştie cum, florilor tale ridicate de la pământ, albinele, apărute de niciunde, le sărutau pistilul plin de nectar. De atâta bucurie, ca prin minune, grădina mea, te umpleai iarăşi de fluturi. Şi aşa, reluai petrecerea. Ce frumoasă erai, grădina mea! Poate  a fost bine pentru tine, că pe atunci tu nu ştiai că va veni o vreme când nici soarele amiezii nu te va mai încălzi destul, când dimineţile şi serile îţi vor fi tot mai reci. Acum, când peste tine trece toamna, tu eşti tot mai răvăşită, ai un aer melancolic, de zici că mai trăieşi doar din amintiri. Văd că tresari doar când o albină rătăcită se aşează pe o frunză de-a ta, îngălbenită, să se odihnească preţ de o clipă.
Grădina mea, nu mai fi întristată, caută plăcerile toamnei, căci va veni peste tine iarna şi te va îmbrăca în haina ei albă şi rece!

Anunțuri

Bine ai venit!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s