Vara mea

O văd că nu mai are astâmpăr. Nu stă locului. Nici de-aş avea puteri magice n- aş mai putea s-o reţin. De cu seară n-o mai simt prin preajmă. Fără ea, noaptea e  mai lungă. Pe unde o umbla şi cine i-o  ţine de urât, numai pupăza ştie. Nu se întoarce-n zori, ci abia când soarele e bine cocoţat pe cer, cam la  o prăjină de la marginea pământului. Doar pe la cumpăna zilei suntem împreună. Ea desculţă, eu desculţ. Ea cu mini, eu cu pantaloni scurţi. Uf! Presimt că într-o zi îşi va lua catrafusele şi nu se va mai uita în urma ei. S-o întreb de ce nu mai vrea să rămână? E ca şi cum aş vorbi cu muntele or cu marea, cu luna de pe cer or cu luceafărul de dimineaţă. Să-i spun că-mi va fi dor de ea? Nu mai poate ea de mine! Cine îs eu, la urma urmei? Pe ea o ştie o lume întreagă. Cum aş putea eu să o opresc? Nici cel ce a creat-o n-ar îndupleca-o să nu mai plece din partea asta de lume. E prea târziu! De la o zi la alta Vara-mea nu mai e la fel.
– De ce nu am profitat de tine, pe la mijlocul tău, Vară? Să fi înnotat cu tine, eu în apa sărată şi spumoasă, tu în văzduh. Să mă fi căţărat în cireşul tău cel zemos, în caisul tău cel pufos, să nu mă mai fi săturat de fructele tale coapte şi răscoapte. Nu! Nici vorbă! Mi-a fost mai uşor să caut umbra în compania unei blonde cu guler or a unei cornet cu cremă de ciocolată. Poate ar fi trebuit să-ţi închin un poem. Mie mi-a fost aşa de greu, cum ei îţi este ţie aşa de uşor să pleci. Cu mintea mea de muritor, eu  te înţeleg şi-ţi spun: Pa, Vara-mea!