Dragostea nu tine o vesnicie

Petrică îşi ducea traiul în oraşul în care venise  în urmă cu mult timp ca inginer stagiar. Mariana, soția plecase  plecase la Florenţa la fiica lor, Laura, şi nu se mai întoarse. Fiul său, Matei,  trăia undeva prin Quebec. Nici  prieteni nu mai avea, unii plecaseră pe drumul fără întoarcere, alţii se întoarseră în locurile lor de baştină. A trăit un timp cu banii primiți din șomaj. De pensie nici vorbă. Nu avea anii împliniţi. Nu mai avea elevi la  meditaţii pentru matematică. Punea anunţuri pe uşile de la intrarea în blocuri. Rar îi cădea un muşteriu. Locuia în apartament. Făcea economie la sânge. Se spăla cu apă adusă de la izvor. Folosea un singur bec în sufragerie şi aprindea televizorul numai când se transmitea un meci de fotbal, cu Steaua  or cu Naţionala. Frigiderul îl ţinea pentru decor.

Dimineaţa îşi făcea drum prin pieţele  oraşului.  Intra în vorbă cu unul, cu altul, de zicieai că îi cunoaştea de-o viaţă. Îl ajuta şi înfăţişarea lui de om blajin. Avea ochii albaştri, fruntea brăzdată, părul prins în coadă și  barbă ca de călugăr. Mergea adus de spate. Era săritor când un piețar îi cerea să-l ajute să care lăzile cu zarzavat de la maşină la tarabă. Pentru treaba asta primea ceva mărunțiș,  dar nu de fiecare dată, mai des primea ba o legătură de ceapă, ba o roşie, ba un castravete, chiar doi. Intra pe la brânzeturi şi lactate, gusta de ici, de colo, dând impresia că vrea  să cumpere. Fe!rile  îl cunoşteau şi nu se supărau.

În oraşul în care Petrică îşi ducea veacul,  multe  fabrici erau închise sau rase de pe pământ. După o lege oarbă a compensării se ridicau tot mai multe  biserici, se înființeau farmacii şi firme bancare.

Duminica, Petrică ținea post. Mergea la biserică, asista la Sfânta liturghie. Când nu ploua, asculta slujba afară, sprijinit de zidul bisericii. I se întâmpla uneori ca unii oameni miloșin să-i întindă un ban. Petrică îl refuza pe primul, îl  refuza pe al doilea, apoi la următorul  se dădea bătut. Întindea mâna şi lua bănuțul.  De bucurie, or de ruşine, ochii i se umpleau de lacrimi. La sfârşitul slujbei se inchina înainte de a fi miruit, lua anafură, își umplea mâna făcută căuș, din care mânca toată pâinea sfinţită până la ultimile  firimituri pe care le culegea din palma sa cu limba. Dacă se întâmpla să fie  și olive pentru pomenirea morţilor cu atât mai bine. Pleca acasă cu foamea astâmpărată. Nu mergea la aceeaşi biserică două duminici la rând.

Iată că se întâmplă o minune! Într-una din aceste  sfânte duminici o întâlni pe Magda. Pe fata aceasta nespus de frumoasă Petrică o cunoscuse înainte de a o cunoaşte pe Mariana. Magda îi fusese nu numai colegă de facultate, ci mult mai mult. Ei se iubiseră tare mult. De,  ale vieţii valuri! Aşa a fost să fie! Adică aşa a fost să  nu fie a lui ci a altuia. Magda se măritase cu Dan Barbu, directorul uzinei, uzina în care şi ea primise repartiţia ca inginer stagiar.

Petrică, de cum o zări, o și  recunoscu. Magda nu se schimbase mult. Deși se  mai împlinise la trup tot frumoasă rămase.  El făcu câţiva paşi spre ea, dar fu nevoit să se oprească. Magda se uită  la el o clipă, apoi întoarse capul. El se apropie atât de mult de ea încât fata fu nevoită să-l privească mai cu luare aminte. Însă nicio tresărie pe faţa ei! „Magda?! … Eu, sunt, Petrică!” „Tu?… Sa nu te mai recunosc!” Magda, pentru a ascunde starea ei de fâstâceală, îl îmbrăţişă repede pe fostul ei coleg şi iubit. Petrică ar fi dorit să o sărute dar se reținu;  se aflau  în faţa bisericii. Magda îl scoase din încurcătură. Se depărtă de el ca să-l privească mai bine. „Tu ce faci pe aici, omule? Locuiești  la kilometrul zero al orașului?” Petrică schiță un zâmbet fals.  „Nu! Doar azi am trecut pe aici!  Tu de când pe la biserică,  nu te ştiam aşa de …” „Când te loveşti de pragul cel de sus să vezi cum dai fuga pe la icoane şi sfinţi!” „Tu să te plângi? Ai un bărbat aşa cum ţi-ai dorit, frumos, puternic, bogat.” „A fost!” „Cum, adică? Ce vrei să spui?” „A fost lovit de soartă!  Își duce traiul în cărucior…” „Îmi pare tare rău pentru tine!” „O să-mi duc crucea primită… Dar, tu?…” „Eu, … mulţumesc lui Dumnezeu!, îs bine atâta timp cât sunt  liber ca pasărea cerului.” „Cum aşa? Ai divorţat?” „Nuuu! Doar că toţi ai mei sunt în ţări străine.”

Din acea duminică viaţa lui Petrică, ca un tren oprit într-o gară părăsită, o luă pe un nou făgaş, primi undă verde. După o primă vizită acasă la Magda, nu se mai întoarse în apartamentul lui sărăcăcios. Când intrase în salon, omul din cărucior, fostul director din perioada stagiaturii, nu-l recunoscuse. Dan, bărbatul Magdei, avea o privire naivă, îi zâmbea tâmp. Lui Petrică i se făcuse milă de el. Se oferise pe loc să-l îngrijească. Magda nu zise nu.

Aşa se face că ziua Petrică  îl scotea pe fostul director la plimbare, în cărucior, îl ajuta să mânânce,  îl îmbăia, îl bărbierea, iar Magda se ocupa de afacerile rămase pe capul ei, magazinele de patiserie, de covrigărie, reţeaua „La Magdan”. Asta se întâmpla ziua! Iar noaptea? Magda şi Petrică făceau din noapte zi. Se iubeau nebuneşte, de fiecare dată ca pentru ultima oară. Petre închiriasec apartamentul unei familii tinere cu un copil.

Petrică n-o fi ştiind el că dragostea nu va ţine o veşnicie? O fi ştiind el ceva. Poate că nu aici pe Pământ.

Nicu Scutaru