Dragostea nu tine o vesnicie

Petrică îşi ducea traiul de unul singur în oraşul în care venise  în urmă cu mult timp ca inginer stagiar. Avea nevastă doar în acte. Într- o zi Mariana plecase la Florenţa la fiică-sa  şi nu se mai întoarse. Fiul său trăia undeva prin Quebec. Prieteni? Câţi avusese, unii plecaseră pe un drum fără întoarcere, alţii se întoarseră în locurile de baştină. Petrică fusese un timp şomer. Apoi nu-i mai intrase niciun neam de ban în cont. De pensie nici vorbă. Nu avea anii împliniţi. Un timp dăduse meditaţii pentru matematică. Petrică era priceput şi la reparaţii de electrocasnice. Punea anunţuri pe uşile de la intrarea în blocuri. Rar îi cădea un muşteriu. În casă, apartament cu două camere, făcea economie la sânge. Se spăla cu apă adusă de la izvor. Folosea un singur bec în sufragerie şi aprindea televizorul numai când se transmitea un meci de fotbal, când juca Steaua  sau Naţionala. Frigiderul îl ţinea pentru decor.

Dimineaţa îşi făcea drum prin pieţele de zarzavaturi ale oraşului. Nu era puţine. Intra în vorbă cu unul, cu altul, de zicieai că îi cunoaşte de-o viaţă. Îl ajuta şi înfăţişarea lui de om blajin. Avea ochii albaştri şi faţa ridată. Avea părul prins în coadă. Avea barbă. Mergea adus de spate. Nu dădea înapoi când câte un precupeţ îi cerea să-l ajute să ducă lăzile cu zarzavat de la maşină la tarabă. Pentru treaba asta primea un leu sau doi, dar nu de fiecare dată, mai des primea ba o legătură de ceapă, ba o roşie, ba un castravete, chiar doi. Intra pe la brânzeturi şi lactate, gusta de ici, de colo. Greu se hotăra să cumpere. Dădea impresia că ar vrea, dar parcă nu-i era pe gust. Lăptăresele îl cunoşteau şi nu se supărau.

În oraşul în care Petrică îşi ducea veacul nu multe foste mari fabrici erau închise sau rase de pe pământ. În schimb erau multe biserici, farmacii şi firme bancare.

Duminica, Petrică postea până la amiază. Mergea la biserică, asista la sfânta liturghie. Când nu ploua, asculta slujba afară, sprijinit de zidul bisericii. I se întâmpla uneori ca cineva, căruia i se părea că omul care sprijinea peretele bisericii era cerşetor, să-i întindă acestuia un ban. Petrică refuza o dată, refuza a doua oară, însă a treia oară se dădea bătut. Întinde mâna şi lua. De bucurie, or de ruşine, ochii i se umpleau de lacrimi. La sfârşitul slujbei se inchina înainte de a fi miruit, lua anafură, nu lua o bucăţică, mânca toată pâinea sfinţită din punga de hârtie primită. Dacă mai erau şi colivi pentru pomenirea morţilor cu atât mai bine. Pleca acasă cu foamea astâmpărată. Nu mergea la aceeaşi biserică două duminici la rând.

Aşa se face că într-una din această sfântă duminică, o întâlnise pe Magda. Pe fata aceasta nespus de frumoasă Petrică o cunoscuse înainte de a o cunoaşte pe Mariana. Magda îi fusese nu numai colegă de facultate, ci mult mai mult. Ei se iubiseră. Ale vieţii valuri! Aşa a fost să fie! Adică aşa a fost să  nu fie a lui ci a altuia. Magda se luase cu Dan Barbu, directorul uzinei, uzina în care şi ea primise repartiţia ca inginer stagiar.

Petrică, de cum o zări, o recunoscu. Magda nu se schimbase mai deloc. Avea corpul mai plin, dar tot frumoasă rămase.  El făcu câţiva paşi spre ea, dar fu nevoit să se oprească. Magda se uitase la el o clipă, apoi întoarse capul. El se apropie atât de mult de ea încât fata fu nevoită să-l privească mai cu luare aminte. Însă nicio tresărie pe faţa ei! „Magda?! … Eu, sunt, Petrică!” „Tu?… Sa nu te mai recunosc!” Magda, pentru a ascunde starea ei de fâstâceală, îl îmbrăţişă repede pe fostul ei coleg şi iubit. Petrică dădu să o sărute. Magda îi oferi obrazul. De, se aflau în faţa bisericii. „Tu ce faci pe aici, omule? Te-ai mutat aici la kilometrul zero?” „Numai astăzi am trecut pe aici! Dar, tu de când pe la biserică? Eu nu te ştiam aşa …” „Când te loveşti de pragul cel de sus să vezi cum dai fuga pe la icoane şi sfinţi!” „Tu să te plângi? Ai un bărbat aşa cum ţi-ai dorit, frumos, puternic, boga. Ce mai face…?” „A fost!” „Cum? Nu mai e?” „Este, stă ca un copil în cărucior…” „Îmi pare tare rău pentru tine!” „Duc crucea asta primită… Dar, tu?…” „Eu, … mulţumesc lui Dumnezeu!, îs bine, îs liber ca pasărea cerului.” „Cum aşa? Ai divorţat?” „Nuuu! Toţi ai mei sunt prin ţări străine.”

Din acea duminică viaţa lui Petrică, un tren oprit într-o gară părăsită, o luă pe un nou făgaş, primi undă verde. După o primă vizită acasă la Magda, nu se mai întoarse în apartamentul lui sărăcăcios. Când intră în salon, omul din cărucior, fostul director din perioada stagiaturii, nu-l recunoscu. Dan, bărbatul Magdei, avea o privire naivă ca de copil, îi zâmbea tâmp. Lui Petrică i se făcu milă de el. Se oferi pe loc să-l îngrijească. Magda nu zise nu.

Aşa se face că ziua Petrică  îl scotea la plimbare în cărucior, îi dădea să mânânce cu lingură, îl îmbăia, îl bărbierea, iar Magda se ocupa de afacerile rămase de la soţul ei, magazinele de patiserie, de covrigărie, reţeaua „La Magdan”. Asta se întâmpa ziua! Dar, noaptea? Magda şi Petrică făceau din noapte zi. Se iubeau nebuneşte, ca pentru ultima oară. Petre dădu apartamentul unei familii tinere cu un copil. Refuză banii pentru chirie.

Petrică n-o fi ştiind el că dragostea nu va ţine o veşnicie? O fi ştiind el ceva. Poate că nu aici pe Pământ.

N.S.

Anunțuri

5 gânduri despre &8222;Dragostea nu tine o vesnicie&8221;

  1. Salut, Nicu !
    Asa este, ” Dragostea nu tine o vesnicie”
    dar AMINTIRILE, nu mor niciodata !!! 🙂 🙂 🙂

    Sa ne REVEDEM sanatosi la Campulung Moldovenesc
    la cea de-a 45 aniversare a absolvirii liceului militar !!! 🙂 🙂 🙂
    Cu prietenie,
    Aliosa.

    Apreciază

Bine ai venit!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s