Să te fotografiezi cu opt bărbaţi…

„Ce mă interesa pe mine atît de tare o simplă fotografie a unei necunoscute? mă întrebai a doua zi dimineaţa în faţa oglinzii în timp ce mă bărbieream. Că se culcase cu toţi cei opt, în mijlocul cărora pozase? Ei şi?” Mă oprii din  bărbierit şi mă apropiai de oglindă, să-mi văd de foarte aproape ochii. „Chiar? mă întrebai. Ai putut crede o clipă în această vedenie?” Da, gîndul că o fată nu se poate poza singură în mijlocul unor hăndrălăi, toţi veseli şi în costum de plajă, fără ca între ei şi acea fată să nu fi fost nimic, se repezise vertiginos înaintea celui firesc, că nu era obligatoriu să primeşti de la o astfel de fotografie o singură sugestie. Treaba ei! Ce-mi răspunsese? Că erau de la şantier, într-o excursie. „Foarte bine! Desigur, erau de undeva, nu erau nişte necunoscuţi, răspuns irelevant, excursie sau concediu, acelaşi lucru.” Îmi retrăsei faţa şi continuai să mă rad. „Oricum, reflectai, păstrarea unei asemenea fotografii, chiar în albumul intim al familiei, arată din partea acestei fete, dar şi din a părinţilor, o… Numai dacă toţi cei opt i-ar fi fost
rude apropiate, veri, cumnaţi, veri de-al doilea sau colegi de facultate (hm!) se putea justifica păstrarea ei în album, putea adică goni primul gînd al privitorului străin, cum eram eu, gînd care ne vine în minte cu aceeaşi precizie şi rapiditate cu care ne vine cuvîntul roşu într-un test asupra culorilor. Roşu aici era s-a culcat cu opt bărbaţi, mai departe gîndul devenea greoi, galben, albastru, violet, că erau  nişte colegi, foarte buni prieteni… camarazi de şantier care… da, putea fi adevărat, totul putea fi inocent în realitate, dar nu acolo, în fotografie, şi în nici un caz pentru mine…

Dar ce se întîmpla? O iubeam? Nu, era ceva mai rău, dar nu-mi dădeam seama ce anume. Un instinct adînc îmi spunea că ar trebui să mă opresc aici, că nu puteam trece peste această istorie cu fotografia, că adică totul trebuia retras, şi tandreţea şi prietenia. Cum să treci peste o asemenea imagine? Să te fotografiezi cu opt bărbaţi… Nu, deloc, cu nici un chip, nici o fată nu putea să justifice cum ajunsese ea într-o asemenea postură, de obicei ele sînt cel puţin două, de regulă un grup întreg, cu alt grup de bărbaţi… Dar una singură cu opt… Încremenii cu aparatul de ras în mînă. Cum o fi fost? Au plecat împreună într-o excursie şi ei au invitat-o… Şi ea a acceptat… Aşadar au mers în acelaşi tren, de-aici din Transilvania pînă pe
litoral… Deci au fost împreună un număr de zile, şi nu numai o clipă, cînd au pozat… Şi deodată înţelesei: unul din ei îi era prieten, se iubeau, cum de n-am înţeles dintr-odată un lucru atît de simplu?

Dar şi aici era ceva care nu rima… nu era deloc atît de simplu… De obicei cei ce se iubesc evită grupurile… Bineînţeles, vor să rămînă singuri… Îmi amintii excursia lor comună din fotografie, toţi aveau privirile întoarse spre ea… şi nici unul nu avea pe chip o expresie de îndrăgostit, o expresie cît de cît de intimitate mai mare (şi dealtfel nici ea nu avea), adică aveau toţi o expresie, ca să zic aşa, de inexpresivitate străină celor ce se iubesc, şi ipoteza că iubea pe unul dintre ei şi era iubită de acela mi se păru inconsistentă, şi fotografia rămase mai departe în mintea mea la fel de enigmatică şi şocantă, imposibilă şi neverosimilă, stupidă, inacceptabilă… La urma urmei, o privea personal, îmi spusei, şi mă grăbii să termin cu rasul. Nu e treaba mea! Şi această gîndire făcu să scadă şi apoi să se topească în mintea mea intensitatea acestei bizare reprezentări. O pusese în albumul de familie, s-o păstreze acolo în eternitate. Era, desigur, ceva de preţ şi ţinuse să n-o uite… Să-şi amintească de ea atît timp cît va avea memorie, ea şi urmaşii ei… cît timp va ţine albumul, cît timp cineva va mai recunoaşte în chipurile din el o mamă, o bunică sau o străbunică… Pînă cînd hîrtia se va îngălbeni, se va scoroji şi toate acele chipuri care au fost odată oameni vii vor deveni fantomatice, vor speria copiii, şi cineva, o mînă din alt secol, va arunca totul în foc…

Dar nu acelaşi lucru îl spusei cînd ne văzurăm apoi la birou. Intră fără indecizia pe care i-o cunoşteam, dar rămase cîteva clipe lîngă uşă ca s-o văd. Tresării. Pieptănătura îi desvăluia maiestatea chipului aşa cum îmi apăruse prima oară în fosta ei odaie de fată. Îmbrăcase o rochie de o culoare pe care n-o ghicii bine, bleu foncé, dungată cu largi spirale în formă de flăcări verzi. Se apropie de mine cu aceiaşi paşi care înainte mi se păreau că nu vor mai sosi, lentoare însă care acum o făcea să semene cu o tînără regină… Mă ridicai în picioare… Dar tînăra regină nu se opri, şi în clipele următoare îi simţii braţele ei de zidăriţă într-o îmbrăţişare totală şi ameţitoare. Se parfumase şi sărutul ei parcă şi l-ar fi dat în mijlocul unei grădini înmiresmate. Se uită apoi la mine şi abia atunci o recunoscui: mă privea fix cu ştiuta dar şi simulata ei perplexitate şi cu o desarmantă şi timidă îngrijorare. „Ai văzut? parcă îmi şoptea părăsită. Ai văzut?!” Şi avea aerul că o să se clatine. Da, vedeam… Vedeam pentru întîia oară un astfel de spectacol divin şi nicicînd nu mi-aşi fi închipuit că într-o femeie puteau să stea ascunse astfel de comori, de o atît de umilă şi în acelaşi timp de suverană tandreţe… Îi trăsei un scaun şi ea se aşeză, şoptind pentru sine, că aşa!, adică se bucură că am văzut şi am ameţit şi am ghicit chiar că se va clătina şi a fost din partea mea un gest… că i-am tras la timp acel scaun… Apoi expresia i se schimbă: parcă ar fi vrut să spună că nu putem trăi tot timpul clătinîndu-ne amîndoi. „Ţi-a trecut, zise, ai luat aseară o aspirină şi ai băut un ceai de tei?” „Nu, îi răspunsei, demonul care m-a zgîlţîit atît de tare a plecat singur…”

Dar nu mă auzi, şi atunci reluai fără echivoc, dar parcă în treacăt: „Fotografia aceea trebuie s-o scoţi şi pe ea din album şi s-o pui pe foc”. „Am şi scos-o, zise, n-am pus-o eu acolo, a primit-o mama prin poştă, mi-a arătat-o, şi i-am spus s-o arunce la coş, dar n-a aruncat-o, nu ştiu de ce, mama e tare naivă, aseară m-am mirat şi eu cînd am văzut-o acolo. După ce ai plecat tu ne-am şi certat… Ăştia erau un grup de ingineri care vroiau să înveţe limbi străine şi le-am predat engleza la club vreo şase luni, lecţii intensive, fiindcă trei dintre ei au fost pe urmă trimişi în străinătate. Am acceptat fiindcă mi-au spus că mă plătesc bine. Tocmai părăsisem şantierul
şi m-au rugat să merg cu ei în excursie pe litoral…” „Da?! spusei amorţit. Cu opt…” „Da, ce-ţi închipui, erau cu soţiile…” „Care nu apar în fotografie”, spusei visător. „Nu apar, au insistat să aibă o «amintire» de la «profesoara» lor… Hai să nu mai vorbim despre asta, e o prostie… Mama îmi face tot felul de figuri la care nu te aştepţi, vorbeşte, spune tot, nu se poate abţine. Aseară se apucase să povestească fără nici un rost istoria cu aparatul de fotografiat căzut în apă… Şi asta totdeauna cînd avem musafiri… Ştiu asta de mult, dar de fiecare dată uit… Sînt sigură că în lipsa mea, cînd m-am dus să prepar icrele, ţi-a făcut cu ochiul că nu ştiu să gătesc. Uneori mă amuză, dar alteori mă enervează. Culmea e că ştiu să gătesc, dar odată am ars eu un crap, şi de-atunci… E drept că era un crap mare adus de tata cu mari sacrificii, nu ştiu de unde, şi era seară şi nu mai aveam nimic în cămară, am rămas nemîncaţi… Ce istorie, cum s-a supărat, parcă ar fi fost Cănuţă om sucit, care se desparte de nevastă-sa din pricina unui crap ars, în timp ce înghiţise mai înainte de la ea chestii mult mai… Aşa e şi mama, cîte nu-i fac eu, rabdă de mă face să am remuşcări, şi cînd colo e şi mirată că îi cer scuze. Şi pe urmă deodată i se năzare din te miri ce, şi degeaba fac mea culpa, nu uită, şi abia aşteaptă un musafir să mă ponegrească…”

Mă înveselii. „Nu?! zise. Nu e aşa că ţi-a făcut cu ochiul?” Izbucnii în rîs. „Nu chiar!” zisei. „Ba da, ba da, ca dovadă că a venit peste mine în bucătărie să se uite… Mi-e foarte dragă, e o mamă ideală, dar… Cînd am fost dată afară din facultate s-a purtat extraordinar. «Lasă, Suzy, mi-a zis, o să spăl şi rufe pentru tine, dacă o să fie nevoie…»” „Nu, zisei, aseară nu mi s-a părut nimic nefiresc.” Se uită în altă parte şi tăcu, dînd din cap, adică nu e aşa, ştie ea ce spune… „Puţin a lipsit în istoria cu aparatul să nu înceapă să povestească cu lux de amănunte că eram, acolo pe lac, cu logodnicul meu, reluă. Bun! Eram! Şi ce rost avea să-ţi spună ţie un asemenea lucru care nu mă privea decît pe mine? Ai să vezi, te previn, că o să-ţi dea un telefon…” „Chiar?” „Daaa, mă iubeşte, o să te roage să mă protejezi, sau cine ştie ce parascovenie… E foarte ataşantă, după ce-ai plecat şi s-a terminat cearta, ce crezi că mi-a spus, chipurile, ca să mă împace? Te-a vorbit de bine, «mă şi mir, zice, că se uită la tine un om aşa de serios»! Ca şi cînd cine s-a uitat pînă acum la mine ar fi fost neserios! Asta ca să mă flateze, îţi dai seama. Şi mi-a mai spus ceva (şi se uită la mine cu o intensă ironie în luminile ochilor), ştii ce?” „Nu, zisei, nu bănuiesc!” „Că eşti chipeş!” „A! exclamai, frumos! Şi serios, şi chipeş! Combinaţie rară!”  „Dar tot aşa, ca şi cînd fostul meu logodnic ar fi fost o stîrpitură!”  „Şi bineînţeles că nu era! Nici nu e de imaginat că te-ai fi putut logodi cu un strîmb!” „Soţia ta cum era?” răsuci ea deodată, vertiginos, dialogul, iar eu acceptai manevra fiindcă expresia chipului ei era de o extraordinară intensitate stăpînită. „Normală!”  „Lasă tu asta, cum era, blondă, brunetă?” „Şatenă!” „Înaltă sau scundă?” „Foarte voinică.” „Bun, şi era frumoasă sau urîtă?” „Şi una şi alta!” „Am înţeles, şi cînd era frumoasă cum era?” „Hm! Se vedea la rădăcina nasului o distanţă lată între ochi, semn al unei voinţi încăpăţînate şi indestructibile.” „Ça te mettais à l’épreuve… Bun, şi ce ciorapi purta?” Mă pufni rîsul. „Purta ciorapi cu dungă sau fără?” preciză ea. „Fără! Ce semnificaţie au ciorapii?” Nu-mi răspunse, se uită într-o parte în felul ei, ca şi cînd n-ar fi auzit întrebarea. Expresia i se schimbă, părea mulţumită de sumarul interogatoriu. „După-masă, zise, ne plimbăm şi noi doi puţin?” „Da, zisei, e vreme frumoasă, am putea ieşi prin pădure. Te invit la cîrciumioara din cartierul meu. Îţi convine? Sau ai vrea să mănînci acasă?” „Daaa, zise, la cîrciumioara! Îmi convine perfectamente. Plecăm împreună de-aici, nu?” „Bineînţeles, dacă nu te deranjează că o să fim văzuţi de gaiţele de sus!” „Daaa, se nelinişti deodată, dar mai mult simulînd, nu e bine să fim văzuţi, chiar plec în biroul meu (şi se ridică), aşteptăm mai bine un sfert de oră să se care ele şi pe urmă plecăm şi noi.”

(Marin Preda, Cel mai iubit dintre pămînteni, vol. III, pag. 116-122)

Anunțuri

Un gând despre &8222;Să te fotografiezi cu opt bărbaţi…&8221;

  1. ” Sa te fotografiezi cu opt barbati”
    nu-i nici o scofala
    dar sa
    ” faci dragoste in acelasti timp cu patru infierbantati”,
    asta da fala !!! 🙂 🙂 🙂
    Aliosa.

    Apreciază

Bine ai venit!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s