Baioneta inteligentă, de I.L. Caragiale

De cate ori auz zgomote de război, îmi amintesc cu pietate şi cu mîndrie de acum atîţia ani trecuţi, cînd eram unul dintre aprigii apărători ai Independenţei. Pe vremea ultimei conflagraţii orientale, am servit în garda civică –“baioneta inteligentă”– în compania din mahalaua armenească.Timpuri eroice! am de la voi frumoase amintiri! Căpitanul meu, d. Guţă Cotoi, odinioară sergent de pompieri, era un tip de slugi, spion de poliţie, bătăuş, şi acum, în sfîrşit, urmînd unei vocaţiuni irezistibile pentru viaţa politică, se declarase pe faţă pentru guvern.Era un agent propagandist rabiat – groaza cîrciumarilor şi altor case publice, spaima birjarilor, lăutarilor, flaşnetarilor, alunarilor, salipigiilor şi a tuturor cîţi îi picau înainte în momentele-i de arţag contra ciocoilor. Dar, aminteri, om plăcut, deştept şi vesel. Cînd a venit pentru prima oară să mă cheme-n serviciu, era tămîiat. Îl cunoşteam de mult – cine nu-l cunoştea în mahala pe d. Cotoi? – zic:
– Frate Guţă, te rog, pe mine să mă scuteşti; sunt slab de constituţie.
– Ei, aş! Zice. Oftică rusească! . . . Nu se poate, d-le Iancule . . . adică . . . se poate, dacă pui
om în loc.
– Atunci, pui om în loc.
– Atunci, scoate rubla.
I-am dat-o, şi d. Guţă a plecat legănîndu-se şi strigînd:
– Trăiască ai noştri, d-le Iancule!
Apoi o teribilă înjurătură: . . . de ciocoi! Peste vreo opt zile, m-a călcat d. Guţă iar, şi iar mi-a şters carboava, şi iar: Trăiască şcl. . . .” Peste vreo cinci zile, altă rublă; pe urmă, din patru-n patru zile, regulat. Dar toate tiraniile trebuie să aibă un capăt. Am hotărît să mă revolt. Cînd vine d. căpitanul tun şi zice:
– Mîine ai servici . . .
– Neică Guţă – zic – oi avea, n-oi avea servici, nu ştiu, da rublă ştiu că n-am, şi nici n-o să
mai am de aici înainte. Scurt!
– Atunci . . . cum?
– Iac-aşa.
– Atunci te bag la arest.
– Să pofteşti!
– Car’ va s’zică nu dai rubla?
– Nu pot.
– Bine . . .
Şi a plecat supărat, înjurînd strajnic pe ciocoi. A doua zi, dis-de-dimineaţă, am auzit goarna, m-am îmbrăcat repede şi m-am dus la companie: am luat o puşcă bătrînă, care clănţănea din toate închieturile cînd umblam; mi-am încins centuronul cu patrontaşul peste palton, şi am plecat prin lapoviţă cu cîrdul companiei. Un comisar de poliţie ne-a dus şirag pe podul Mogoşoaii, – era parada Bobotezii. Mai tîrziu cînd a venit şi căpitanul şi m-a văzut, el care mă credea un laş incapabil de a purta o armă, a rămas încremenit:
– Bravos, d-le Iancule! Mă lucraşi car’va s’zică? . . . Da nu face nimica! Trăiască ai noştri!
. . . de ciocoi!
După ce a dat cîteva tîrcoale în faţa companiei, a venit iar la mine, m-a tras la o parte şi foarte discret, mi-a duhnit la ureche:
– D-le Iancule, nu face pentru d-ta să stai între boccii . . . Dă-mi o jumat’ de rublă şi du-te
acasă.
– N-am nici sfanţ, nene Guţă, zic eu tare, ca să m-auză cocoanele înghesuite pe trotuar la
spatele steagului nostru.
Dar d. Căpitan se-nţepeneşte-n călcîie şi, ca să-mi acopere glasul, strigă răguşit din fundul bojocilor:
– Companie . . . drepţi!
În acelaşi moment, s-aud venind din susul stradei nişte huiduituri zguduitoare . . . Ce era? Cine ştie cine prinsese un cîne jigărit de mahala, îi legase o tinichea de coadă şi-l aruncase în mijlocul stradei, să-l dea garda-n tărbacă, după o veche datină consacrată a acestei instituţiuni urbane. Apucat între cele două şiruri de bravi, care aveau la spate cîte un zid de lume, aiurit de huiduituri, de ameninţările puştilor şi de loviturile tinichelii, nenorocitul animal fugea făcînd nişte salturi nebuneşti şi chelălălind într-un chip infernal, pe cînd garda şi publicul făceau un haz nespus. A trecut pe dinaintea noastră ca o vedenie himerică. Încă tîrziu se auzeau în depărtare huiduieli tocmai pe la piaţa Teatrului.
Noi eram companie de elită. Eu stam postat peste drum de Creţulescu, aproape de palat, între doi armeni foarte borţoşi, unul basmangiu pe Podul Tîrgului-de-afară, şi altul fabricant de cafea măcinată şi alte mirodenii în Caimata. Acesta-şi pusese de degrabă paltonul peste şorţul cu care îşi acoperea cînd măcina martinică, şi şorţul era cu o palmă mai lung decît poalele paltonului, care se mai scurtase o şchioapă din pricina centuronului încheiat sub burtă. Cafegiului, răzbit de frig, îi curgea nasul enorm plin de guturai, şi, om curat ca toţi armenii, mă ruga din cînd în cînd să-i ţiu puşca: s-apleca din greu, îşi ridica şorţul şi se ştergea la nas. După aceea, cînd îşi lua puşca-napoi, foarte politicos:
– Mersîm . . . Am avut noroc; dacă nu am uita şorţul pa mine, cu ce m-am şters la nas?
De atunci, n-am mai băut cafea cu caimac! În sfîrşit, iată că se-ntorc înapoi spre palat trăsurile oficiale . . . Strigam încă ura, cînd trecea pe dinaintea noastră escadronul de suită. Jandarmii mîndri, cu săbiile scoase, se uitau pe sub cozorocul chiverelor, la comapania noastră, mai ales la mine şi la armenii mei, cu un zîmbet aşa de ciudat, încît am aplecat ochii-n pămînt, şi, din ceasul acela, mi-am promis să fac toate sacrificiile pentru a mă scuti pe viitor de o aşa penibilă situaţie. Am alergat la d. Cotoi şi, după multă tocmeală, ne-am ajuns: două ruble pe lună şi să mă lase-n pace. I-am dat una înainte şi apoi cîte una la fiecare cinsprezece zile. Am servit regulat patriei, spe deplina mulţumire a comandantului meu, pînă la desfiinţarea gardei. Şi o dovadă că am fost brav e că d. căpitan a venit odată la mine foarte bine dispus şi mi-a zis:
– D-le Iancule, să ştii că acuma ne-mparte şi noă, la garda naţională, dicorăţii pentru
apărarea Independenţii; să ştii că te pui pe listă.
Eu, înţelegînd unde vrea să m-aducă d. Guţă, i-am răspuns că eu n-am pretenţie . . . am luptat aşa, de dragul liberalilor. Dar d-l Guţă:
– Trăiască ai noştri, d-le Iancule! . . . de ciocoi! Da nu se poate! să dau la toţi boccii şi
mitocanii dicorăţii şi tocmai d-tale să nu-ţi dau! nu face! Eu ştiu că te trec pe listă!
– Nu mă trece, că cine ştie cît costă . . . acu sînt cam tinichea.
– Ce să coste? un moft . . . Facem noi pentru d-ta.
Pe urmă mi-a cerut o jumătate de pol, pe urmă i-am dat o rublă şi pe urmă ne-am ajuns cu o rublă şi jumătate. M-a încasat şi m-a trecut la portofel. Peste vreo cîteva zile după desfiinţarea gărzii, m-am întîlnit cu d. Guţă – îl făcuseră perceptor, şi era foarte vesel! L-am întrebat în glumă:
– Nene Guţă, ce se mai aude cu decoraţia mea?
– . . . Care dicoraţie . . . ?
– Aia . . . nu ţii minte? . . . o rublă şi jumătate . . .
– Dracu să-i ştie, d-le Iancule, ce-a făcutără ăia de la comenduire, că eu le-am trimis de atunci
listele; dar acolo e acuma un balamuc cu predarea armelor! Cică s-a furatără sumedenie . . .
– Se prea poate, nene Guţă; în vreme de război cîte arme nu se prăpădesc!
– Poate la alte cumpănii să se fi făcut vrun abuz; dar la noi, nu-mi vine să crez . . . Ei! da nu
face nimica . . . Trăiască ai noştri, d-le Iancule, . . . de ciocoi!
Astfel, din pricina unei neglijenţe a comenduirii am rămas nedecorat, după ce am luptat atîta! Asta nu e drept! mi-am zis. Sunt sigur că lui Sarchiz cafegiul i-a dat. M-am dus să-l văd. L-am găsit tot cu şorţul cunoscut şi cu guturaiul cel vechi; amesteca martinică cu rio ca să facă moca. Din vorbă-n vorbă, zic eu, ascunzînd cît puteam mai bine sentimentul de invidie:
– Dumitale cum ţi-a dat decoraţie, frate Sarchiz, şi mie nu? Că eu încai am plătit înainte.
– Aşa am aut orbă . . . Cînd ne-a aduce dicoraţia platim . . . Ne-a adus dicoraţie. Am platit.
– Aşa . . .? zic eu domirit.
– Bei un cafe proaspăt? . . . să-ţi fac un gingirlie . . .
– Nu, nene Sarchiz, mersîm; nu mai metahirisesc* de mult cafea cu
caimac!(* Obişnuiesc, poftesc )

–//–

Astăzi, 9 iunie 2014, se împlinesc 102 ani de la moartea scriitorului I. L. Caragiale. În ultimii ani ai vieţii a locuit în cartierul Schöneberg din Berlin. Caragiale s-a născut în ziua de 1 februarie 1852 în satul Haimanale, judeţul Prahova, sat care îi poartă numele.
A debutat în dramaturgie în 1879 cu piesa O noapte furtunoasă, publicată în Convorbiri literare. L-a cunoscut pe Mihai Eminescu când acesta era sufleor şi copist în trupa lui Iorgu Caragiale.(Iorgu şi Ştefan Caragiale s-au născut la Istanbul.)
La moartea poetului Mihai Eminescu, I.L. Caragiale a publicat articolul În Nirvana.
George Călinescu: “Caragiale este după Delavrancea, scriitorul cel mai zolist, naturalistul nostru prin excelenţă. Cetăţeanul indignat care locuia la Berlin şi admira civilizaţia germană, n-avea nici cea mai mică legătură cu literartura respectivă. Şi o cultiva dimpotrivă pe cea franceză.”

Şerban Cioculescu: “Rolul ironiei în opera lui Caragiale este covîrşitor. Fără teama exagerării se poate afirma că ironia e principala coordonată a umorului caragelian.”

Anunțuri

4 gânduri despre &8222;Baioneta inteligentă, de I.L. Caragiale&8221;

Bine ai venit!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s