Cand se deschid portile raiului

1.
Moş Toader iese din iarnă stors de vlagă. La începutul postului Paştelui cade la pat şi de atunci nu e zi să nu se vaite că mâinile şi picioarele refuză să-l mai asculte. „Mă uit la ele de parcă n-ar mai fi ale mele. Cu ele apucam de jos ditamai copacul, şi uită-te cum am ajuns!, nu mai sunt în stare să ridic nici barem un pai.” De câteva zile refuză mâncarea.
Ileana, noră-sa, e de o cu totul altă părere. Ea ţine să discute despre asta numai cu bărbatului ei, Petru, şi nu găseşte alt moment mai bun decât în Vinerea Mare, în timp ce frământa aluatul pentru cozonaci. „Omule, eu cred că tata-moş al nostru ţine morţiş să plece pe lumea aialaltă taman în Săptămâna Luminată. Să dea Domnul să nu am eu dreptate!” Petru se opreşte din treaba lui, nu mai sparge nuci, se întoarce să o privească mai bine, de parcă nu nevastă-sa a spus ceea ce el a uzit bine cu urechile lui ci o nălucă. Se îndreaptă de spate şi apoi o întreabă: „De unde ai mai scos parascovenia asta?” Fără să mai aştepte răspuns el dă o explicaţie. „Nu se duce omul dincolo aşa când vrea el, numai dacă, Doamne fereşte!, se agaţă de vreun cui de prin celar.” Ileana îi răspunde destul de repede. „Nu mai are el atâta putere şi nici curajul ăla deavolesc. Îţi spun eu ce-i joacă prin cap.” Ileana face o pauză atât cât să-şi şteargă fruntea cu dosul palmei şi să guste din aluatul rămas pe degete ca să vadă dacă îi mai trebuie ulei.
În timp ce se luptă din nou cu aluatul din covată reia vorba de unde o lăsase. „ Zilele astea dând din una în alta nu ştiu cum de mi-am adus aminte ce mi-a spus tata-moş, odată demult, după ce am îngropat-o pe Floarea, pe mama-soacră, fie iertată!” Ea îşi face cruce cu degetele prinse cu aluat. „Cică baba lui îşi dorea tare mult să închidă ochii în săpătămâna de după Paşti, atunci când porţile Raiului sunt larg deschise. I-a spus moşului că merită asta după ce ani la rând a mers la biserică duminică de duminică.” Auzind-o ce năzdrăvenii spune, Petru nu-i răspunde decât după ce mai sparge câteva nuci. „Ileană, dă-ţi peste gură! Ce tot îndrugi tu acolo?” Ea, de colo: „Stai blând că n-are nicio şansă. Ar vrea el, da, ce crede că Cel de Sus doarme, nu ştie El ce făcea Moş Toader în ziua de duminică? Acu, la anii ăstia, are cred vreo nouăzeci bătuţi pe muchie, să vrea să mai meargă la biserică că nu mai poate şi drept îi că nu-i mai ţine nimeni socoteala. Da când era în putere oare cu ce se ocupa el în sfânta Duminică? Mi-a spus mie Saveta lui Costică, cel cu crâşma.”
Ea se opreşte din treabă atât cât să-şi tragă sufletul. Reia treaba şi vorba. „Aşa, cică intra omul nostru în crâşmă, şi după ce lua un sfert de vin, da numai pentru sufleţelul lui, nu dădea de pomană cuiva nici să-l pici cu ceară, se lauda că el ştie slujba pe dinafară, şi de aia n-are nici un rost să mai meargă la biserică.” Discuţiile astea despre lumea de dincolo, despre porţile Raiului, despre bârfele oamenilor din sat îl obosesc din cale afară pe Petru. Deşi e trecut multişor de şaizeci de ani, lui îi place să creadă că timpul său pe Pământ nu e pe sfârşite. Refuză să se gândească unde va ajunge pe lumea cealaltă, în Iad sau în Rai.
După ce termină de măcinat şi ultimii miezi de nucă îi spune Ilenei: „Nevastă, măi femeia lui Dumnezeu, hai să nu mai vorbim de lucrurile astea, simt că inima o ia razna, n-o mai pot stăpâni.” Ileana adună aluatul din covată ca să-i dea o formă cât de cât rotundă, îi face semnul crucii, se îndreaptă de spate, şi după ce-şi şterge sudoarea de pe faţă, ajutându-se de un colţ al şorţului, se întoarce spre Petru ca să-l întrebe dacă şi-a luat toate pastilele.
2.

A doua zi, în Sâmbăta Mare, a plouat întruna. Înainte de miezul nopţii Ileana pleacă la biserică ca să ia lumina Învierii, iar Petru rămâne acasă. Nu-i spune Ilenii că nu se simte prea bine, îi spune că n-ar vrea să-l lase pe tată-său singur chiar în Noaptea Învierii. Vrând-nevrând, vorbele pe care le rostise Ileana în Vinerea Mare despre intenţiile moşului îşi făcuse culcuş în mintea lui Petru.
Prin ploaie şi vânt, luminată din când în când de străfulgerările cerului, Ileana merge spre biserică. Ca să n-o ude aşa tare ploaia, ea îşi pune  gluga pe cap. Bisericuţa de lemn este neîncăpătoare. Ileana râmâne să asculte slujba, de afară; ea dă să se apropie  de un grup de femei; o vecină o trage sub umbrela ei;  vântul îi ridică capătul  de umbrelă  numai atât cât să o bată plaoia  peste obraz; femeile sporovăiesc între ele.
“Veniţi de luaţi luminăăăă!” Din altar, lumina sare din lumânare în lumânare, licurici zboară spre cei de afară, unii stând pe scări, alţii mai încolo prin  curtea bisericii.
Preotul păşeşte spre ieşire dându-le  lumină enoriaşilor aflaţi în stânga şi dreapta sa. Peste marea de luminiţe pâlpâinde preotul  citeşte sfânta evanghelie apoi le dă oamenilor vestea cea mare: “Hristos a Înviat!” De îndată ca un tunet răsună “Adevărat a înviat!”
După alte câteva rugăciuni se cântă: „Hristos a Înviat din morţi cu moartea pre moarte câlcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!” Ce creştin adevărat nu tresaltă când aude această cântare a cântărilor! Pesemne că oamenii nu ar fi băgat de seamă că între timp ploaia se oprise dacă preotul nu ar fi întrerupt slujba ca să mulţumească Celui de Sus. După ce umbrelele se închid, preotul mai adăugă: “Fiecare ar trebui să se întrebe: Doamne, merit eu asta? Oare nu este un semn că Tatăl nostru cel din Ceruri ne iubeşte şi că nu doreşte altceva de la noi decât iubire şi smerenie?”

În drum spre casă, Ileana nu conteneşte a discuta cu vecina despre acest miracol. Îi este clar că o ploaie  după ce începe, trebuie să se oprească odată şi odată. Însă nu înţelege cum de a încetat să mai plouă exact la miezul nopţii atunci când oamenii au primit vestea că Hristos a Înviat. Cu nelămurirea asta şi cu lumina ascunsă în căuşul palmei intra Ileana în casă. Ea trece mai întâi prin camera unde doarme tata-moş. Când se apropie de pat, la lumina împrăştiată de lumânare îl vede cu ochii larg deschişi spre tavan.. „Tată!?” El   hohoteşte, bolboroseşte. Femeia se sperie ca de moarte. Cu mâna la gură îl ascultă. „Am văzut poarta Raiului. Dincolo era baba meaaa, da nu mă chema pe mineee, Petru trecea prin poarta Raiuluuui. Hîăaaaa!, a ajuns înaintea meaaa! De ce nu mă iei, Doamneeee?” După ce reuşete să priceapă sensul vorbelor, Ileana face  câţiva paşi înapoi, cu lumina tot în căuşul palmei, se întoarce, trece repede prin hol dincolo în camera unde doarme Petru. Se opreşte în prag. Scapă lumânarea din mână. Pănă să se stingă lumina căzută pe podea, Ileana apucă să-l vadă. Petru stă întins jos lângă pat; în mâna sprijinită de pat are strâns un capăt de cearceaf iar în cealaltă buzunarul pijamalei din dreptul inimii.

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Cand se deschid portile raiului&8221;

  1. HRISTOS a INVIAT ! 🙂
    frumoasa povestire dar cu un final nefericit 😦 😦 😦
    ” Nu mor caii când vor cainii ”
    Spune-o vorba din popor ……..
    Mos TOADER , gândind profund la SAVETA,

    iar PETRU cu gand spre RAI a ajuns in IAD ……………..
    Aliosa.

    Apreciază

Bine ai venit!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s