16 aprilie 1944


În cartea sa de amintiri – Trăiesc din nou – Principesa Ileana, fiica Reginei Maria,  evocă dramatismul zilei  de 16 aprilie 1944.

„Încă mai aveam în mine acest sentiment de pace şi frumuseţe, cînd, ceva mai tîrziu, în aceeaşi dimineaţă, am lăsat copiii la Bran şi am plecat să sărbătoresc Duminica Paştelui împreună cu bolnavii şi răniţii de la spitalul militar din Braşov. Era 16 aprilie, una din zilele acelea splendide de primăvară, în care o promisiune minunată că totul se va acoperi cu verdeaţă pare că pluteşte peste păduri şi cîmpii. Aerul era limpede ca cristalul şi soarele strălucea cald pe aerul de un albastru intens. Lăsasem acum deoparte uniforma de infirmieră şi eram îmbrăcată în costumul popular românesc: fusta cu catrinţă, brîul alb şi o ie albă, brodată, cu mîneci lungi. Pe cap aveam marama lungă, purtată doar de femeile căsătorite. Portul românesc, m-am gîndit eu, i-ar face şi pe soldaţi să simtă că era zi de sărbătoare.
Generalul Tătăranu şi celelate persoane oficiale mi s-au arătat în holul cel mare al spitalului, în care fuseseră aşezate cadourile, ouăle de Paşti, cozonacul şi vinul. Preotul militar a citit rugăciunile de sfinţire, înconjurat de pacienţii care puteau să se ridice din pat. Era o atmosferă de dragoste frăţească şi pace care triumfă asupra micilor necazuri şi iritări ale celor care sînt răniţi sau obosiţi şi trebuie să trăiască împreună zi de zi şi noapte de noapte.
Odată terminat serviciul, am plecat să le duc şi celor care nu se puteau deplasa ouă şi daruri. Chair în acel moment aghiotantul generalului a venit să-mi spună că spre Braşov se îndreptau avioane inamice. …
Am ieşit în curte ca să mă îndrept spre adăposturile din deal chiar în momentul în care primul val de avioane a trecut pe deasupra. Erau argintii şi arătau frumos, proiectate, cum erau, pe cerul albastru, şi pentru o clipă mi s-a părut că nu au nici o legătură cu războiul şi distrugerile lui. Apoi, deodată, tot aerul a fost inundat de un zgomot înspăimîntător şi un fum înţepător ne-a înconjurat din taote părţile. Era ca şi cum o mînă uriaşă şi impersonală m-ar fi împins deodată cu faţa la pămînt. Am rămas împietrită şi asurzită pentru o clipă, apoi am fost trezită de ţipetele unei femei pe care am văzut-o alergînd în jos pe deal, cu un copil în braţe, îndepărtîndu-se de adăpost. M-am ridicat în picioare clătinîndu-mă şi am ajuns-o din urmă. Nu aveam deloc timp de ceartă, chiar şi dacă ar fi putut să mă audă, aşa că am ales o variantă mai uşoară ca să o opresc. I-am smuls copilul din braţe, m-am întors şi am început să alerg în susul dealului, în timp ce ea mă urma, încă ţipînd. Am ajuns la adăposturi şi am sărit într-un şanţ chiar în momentul în care a început să cadă al doilea val de bombe. Cînd praful s-a mai aşezat, m-am trezit înconjurată de femei care plîngeau şi de fete înspăimîntate. Am fost surprinsă cînd am constatat că nu îmi era deloc frică şi am putut să spun Psalmul 91. Încetul cu încetul s-au calmat şi s-a făcut linişte. Apoi, cînd am deschis ochii, mai că mi-am pierdut firea văzînd cum, pe fiecare parte a mea, ele îmi luaseră marama şi îşi acoperiseră cu el capetele ca şi cum se apărau, ca şi cum chiar ar fi fost copiii mei. …
M-am schimbat repede în uniformă şi am plecat împreună cu el (Generalul Tătăranu), ca să găsesc acolo o situaţie într-adevăr îngrozitoare. Vaietele, gemetele de agonie şi priveliştile imposibile în care nu puteai distinge bărbat de femeie, mort de viu erau suficiente cît să înspăimînte pe oricine; totuşi, nevoia imperioasă, acel trebuie absolut cu care ne confruntam făcea şi cea mai mare oroare, insignifiantă.
O singură dată mi s-a făcut cu adevărat groază. Unul din oameni, care nu părea rănit foarte tare, a început brusc să inspire foarte greu şi chinuindu-se astfel a încercat să se dea jos de pe masă. Doctorul m-a chemat ca să-l ajut să-l poată ţine şi, cînd m-am aplecat, un jet de sînge a ţîjnit deodată dintr-o rană mică din pieptul rănitului iar şuvoiul cald şi lipicios mi-a sărit pe gît şi apoi mi s-a împrăştiat pe piept. În momentul acela am pus repede podul palmei peste rană şi am apăsat tare, dar una din arterele principale era perforată şi eforturile mele erau în van.
Atunci chiar mi s-au înmuiat genunchii, dar curînd plînsetul unui copil care se afla lîngă mine m-a obligat să uit groaza provocată de sînge şi să am grijă de el. Bietul micuţ stătea întins, fără să fie rănit, pe o targă lîngă mama lui moartă, desfigurată. L-am luat de acolo, simţindu-mă încă zăpăcită şi cam pierdută, şi l-am dus, temporar, în patul unui soldat binevoitor, unde a rămas pînă tîrziu în seara aceea, cînd i-am găsit un loc mai bun.
Aşa am continuat să lucrăm toţi cei care am fost în stare pînă cînd am făcut puţină ordine în haosul de acolo, dar între timp începuseră să fie aduşi răniţi din satele învecinate.”

(Trăiesc din nou,  Ileana, Principesă  de România şi Arhiducesă de Austria, carte apărută în 1999 la Editura Humanitas, traducere din engleză de Agra Barothi-Gheorghe, prefaţă de Al. Plaeologu )
În 16 aprilie 1944,  de Paşti, Uncle Sam a trimis Braşovului un nemeritat cadou – „ouă roşii”  lansate din avioanele  B-24 Liberator! 
Anunțuri

Un gând despre „16 aprilie 1944

Bine ai venit!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s