La vanatoare … de urzici şi năsturei (2)


Am ajuns ultimul la puntul de întâlnire – parcarea din faţa cabanei Gura Râului. Toţi erau echipaţi şi înarmaţi până în dinţi. Eu eram în ţinută mozaic şi neînarmat, doar cu un rucsac în spate ( purtam în el câteva lucruri de care o să vorbesc mai încolo). Ştefan, inginerul silvic, începuse să facă instructajul.

 

Nu spunea el lucruri noi, însă de fiecare dată ele trebuiau amintite. În plus faptul că în acea zi urma să vânăm cocoşi sălbatici, Ştefan ne spunea că acest lucru cere răbdare multă din partea vânătorilor, în rut cocoşii se lasă pe pâmânt, e ca o nuntă însă fără tărăboi, aşa că nu trebuie speriaţi nici cu o vorbă, se aplică tactica apropierii pas cu pas, de nu, ei îşi iau zborul spre culmi. Mie îmi revenea sarcina de a sta la pândă dintr-un foişor special conceput pentru aşa ceva (m-au înzestrat cu un binoclu) de unde trebuia să-i anunţ dacă apar porci sălbatici sau urşi- prin semnale scoase din două lemne lovite între ele scurt de două ori, repetate la intervale mici în cazul porcilor şi intervale mari pentru urşi. Aveam telefon mobil, dar nu mă bazam pe lucrul ăsta neştiind dacă va fi semnal acolo în zona foişorului. Zis şi făcut. Vorba lungă sărăcia omului.

 

De la cabană am plecat împreună cu ei, mai întâi pe un drum forestier, pe Valea Urzicii, am parcurs o distanţă cam de câteva sute de metri, apoi am intrat în desişul pădurii. Când am ajuns la cărarea ce tăia pădurea de-a latul, m-am despărţit de ei, am luat-o spre foişor. Aveam în mână un ciomag făcut dintr-o creangă groasă de fag. Mergeam cu soarele în faţă. M-am oprit într-un luminiş. Oricât m-am străduit să-mi ascut auzul, nu am desluşit cloncănitul cocoşilor sălbatici. Venind pe drum, Adrian imitase, pentru ştiinţa mea, acest cloncănit.

 

De acolo unde stăteam eu nu desluşeam decât triluri de păsărele şi toc-toc-toc-ul de ciocănitoare! Printre brazi se strecura lumina soarelui. Lângă o cioată, printre ierburi şi buruieni am văzut ceea ce îmi doream: urzici mici, grase, de un verde-închis. Am lăsat ciomagul din mână. M-am aplecat şi le-am cules de îndată. Pişcau de mama focului. Era un semn că sunt vii şi nu moarte. Mergeam cu privirea în jos pe lângă ridicături de pământ, gropi şi mărăciniş. Căutam locuri însorite. Am ajuns într-o văioagă unde iarăşi am găsit urzici. Privind în deal, am zărit printre brazi, un alt luminiş. Acolo am găsit altceva. Ştiam de ele, însă nu credeam că le voi găsi. Ici, colo printre firele noi de iarbă crescuseră mici floricele albe-roz. Florile mici ca nişte năsturei sunt printre primele care apar după topirea zăpezii. Au ceva special în sămânţa lor de sunt aşa de rezistente la frig. Le-am cules pe toate, una câte una. Într-un loc mustind de apă am dat peste leurdă. Am rupt câteva frunze, aveau miros de usturoi. Cu pasul când înainte când înapoi căutând urzici şi năsturei nu mai ştiam dacă am trecut sau nu de foişor. Când te rătăceşti lucrul cel mai bun e să rămâi pe loc. Voiam să strig, să mă fac auzit de prietenii mei vânători, dar mi-am reamintit că nu era binevenită ieşirea mea sonoră, cocoşii s-ar fi speriat, le-ar fi pierit cheful de a mai face curte găinuşelor, şi-ar fi luat zborul spre înălţimile muntelui Piatra Craiului.

 

Am ales să râmân în acea poiană însorită şi bine înverzită. Am căutat un loc de luat prânzul. Am găsit o cioată lată şi cât de cât netedă. M-am lăsat în genunchi. Am deschis rucsacul luând din el ce-mi trebuia. Am întins ca faţă de masă o mică pânză ţesută din in. Cu apa din pet am spălat năsureii. I-am frecat bine cu sare până s-au fărâmiţat. Acelaşi tratament l-am aplicat şi urzicilor, aşa ca să nu mai fie geloase pe năsturei. Am condimentat salata cu frunze de leurdă, rupte mai întâi în mici bucăţi. Peste amestecul de verde-crud cu mult alb şi galben şi cu puţin roziu, am stropit cu zeamă de lâmăie şi cu mult ulei de măsline. Uleiului, urzicile, năstureii, leurda şi zeama de lămâie le-ar fi trebuit un timp mai mult ca să se împrietenească. Nu le-am lăsat prea mult să-şi facă de cap căci începusem să salivez şi să înghit în sec. Am luat o mână de salată şi am dus-o la gură. Una şi încă una. Mi se umpluse toată gura. Mestecam încet ca sa simt gustul şi mirosul. Avea gust ca de ceva crud, ca de ceva proaspăt, avea gust de acrişor dar şi de sălciu. Avea miros ca de iarbă cosită. Îmi imaginam că-mi circulă prin vene, nu chiar clorofilă, ci molecule de fier şi alte minerale. Mi se primenea sângele. Am golit farfuria.

 

Am închis ochii ca să simt acea stare specială ce ţi-o dă o mâncare mult dorită. Aş mai fi stat aşa pierdut dacă n-aş fi auzit acea detunătură teribilă venită ca un tunet înainte de ploaie. M-a luat pe nepregătite. Am sărit ca ars. Farfuria se rostogolea mai încolo de picioarele mele. Bine că o golisem de salată. Nu era semn de ploaie, cerul era limpede, era semn că prietenii mei începuse vânătoarea cocoşilor de munte. Se vor descurca ei şi fără mine. Nu era prima dată când mă rătăceam în drum spre foişor.

 

Soarele ajunsese deasupra poienii. Îl simţeam că mă bate călduros pe creştet. Căutam anevoie cu privirea un anume loc, însă lumina puternică soarelui nu mă lăsa să-mi ridic prea mult pleoapele. Mare bucurie m-a cuprins când în cele din urmă am găsit undeva la marginea poienii un brad rămuros şi cu crengile atârnând până la pământ, sălaş numai bun pentru o siestă binemeritată.
Anunțuri

Un gând despre „La vanatoare … de urzici şi năsturei (2)

  1. VANATOARE DE URZICI SI NASTUREI [2] | Jurnalul Bucurestiului

Bine ai venit!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s