O altfel de poveste cu Mos Craciun


Cerul cu perdeaua sa de stele acoperea pământul.  Acoperişurile caselor încărcate cu zăpadă păreau  căciuli pe capul unor uriaşi. De prin hogeaguri   fumuri se ridicau încolăcindu-se ca nişte fuioare de lână. Aerul rece avea miros de zăpadă proaspătă. Ici, colo se auzea câte un  lătrat de câine.  Un cocoş vestea zorii de zi. 

La marginea acelui sat, într-o căsuţă joasă, crescută ca din pământ, îşi duceau traiul o femeie şi copilul ei.  Dacă îl întrebi, pe copil,   câţi ani are, el îţi arată toate degetele de la o mână.  De tată să nu-l întrei. Ştie doar cum arată, şi asta după ce a năucit-o  pe mamă-sa la cap cu aceeaşi întrebare: – Cum arată tatăl meu? Mamă-sa, mai mult ca să scape de întrebarea lui sâcâitoare,   i-a răspuns: – Cum să arate? Ca un  moş cu părul alb şi barbă mare, cu un toiag în mână şi un sac în spinare.

Aseară stând lipit de soba încălzită, băiatul îşi aminti de  zilele din vară, când mergea în partea cealaltă a satului, unde, în timp ce măicuţa lui muncea ogorul unei familii înstărite   pentru a câştiga un ban  de pâine,   el se juca în curtea casei cu Maria, copilul acelei familii. Băiatul s-a culcat cu gândul la Maria. Se făcuse demult ziuă, băiatul ar  mai fi dormit dacă nu l-ar fi  trezit, nu se ştie care din ele mai întâi,   mângâierea unei raze de soare căzută pe  obraji, rază strecurată printr-un colţ de freastră, sau mirosul de aluat copt. Mama lui se sculase cu noaptea în cap pentru a avea timp să pregătească  un tort din turte şi cremă din seminţe de cânepă, numită prin acele locuri, julfă, sau pelincile copilului Iisus. Băiatul bea laptele,  mâncă câteva porţii de julfă, îi placu tare mult, uită de când mâncase ultima oară aşa bunătate. Băiatul se îmbrăcă şi ieşi afară,  la joacă. Mama ieşi după el, se opri în prag privindu-l.  Îl privea cu drag.

Cerul se ridicase de pe sat. Sus un albastru pur, jos un alb ca de cleştar.  Băiatul se frecă la ochi până când reuşi să desluşească ceva prin albul din jur. De îndată  o zbughi pe uliţă la vale. Mama îi strigă din prag: – Iosif să nu mergi departe, să nu te rătăceşti! Copilul nu o auzi, nu se opri, continuă să alerge. Bobiţă, căţeluşul, se luă  după el, sărind ca un iepure.  Se alergau unul pe altul, băiatul îl lua în brate, se rostogolea cu el   prin zăpada pufoasă, apoi îi dădea drumul.  Bobita alerga  în salturi. Băiatul cădea, împiedicându-se în zăpada groasă, îsi căuta ciuboţica ascunsă prin neaua pufoasă, o scutura, se încălţa şi o lua iară la fugă,  după Bobiţă. Şi tot aşa.

Deodată băiatul se opri.   Auzise glasuri de copii. I se păru că  aude glasul Mariei. O luă întracolo, mergând pe urme de paşi desenate în zapadă. Cum a ajuns mai aproape de acele cete de copii se opri şi o începu a o căuta cu privirea pe Maria.  O căută printre cei ce se  dădeau cu săniuţa şi nu o zări. O căută printre cei ce se fugăreau, printre cei ce  se băteau cu bulgări,  printre cei ce  se tăvăleau prin zăpadă, şi nu o zări. Nu o zări nici printre copiii care  făceau un om de zăpadă. Atunci se apropie de cei cu săniuţe, şi-l  rugă pe unul dintre ei  să-l ia şi pe el, numai o dată, să se dea din deal in vale, dar  nimeni  nu-l băgară în seamă, nici măcar  cu vreo privire. Deodată copiii lăsară săniile, bulgării şi omul de zăpadă  şi trecură val-vârtej pe lângă Iosif.  Din josul uliţei venea un om îmbrăcat în sutană neagră ducând pe mâini o icoană. Copiii începură a striga: Un, doi, trei, hi, ha, hooo! Un, doi, trei, hi, ha, hooo!  şi se luară după omul cu icoana.  Acest alai intră în curtea unei case. Iosif rămase locului neştiind încotro s-o ia. Îl strigă pe Bobiţă. Acest apăru de după un gard. Iosif dădu să se întoarcă acasă, însă câţeluşul nu-l asculta. O luă pe uliţă la vale, cu nasul pe jos parcă ar fi pierdut ceva. Iosif alergă după el.

Când înserarea coborâse peste sat, osteniti, Iosif şi Bobiţă se opriseră  lângă o casă.  Căţeluşul adulmecă aerul, apoi cu nasul pe jos intră  în curte printr-o spărtură din gard. În acest timp băiatul fu atras de luminile jucăuşe de la fereastra acelei case. Intră şi el în curte, pe poarta găsită deschisă.  Se apropie de fereastră,  se căţără pe o buturugă, se sprijini cu mânuţele si se ridică până ajunse cu ochii un pic mai sus de cerceveaua de jos a ferestrei. Îşi lipise nasul de  geamul rece.

Căută să vadă de aproape, de cât mai aproape luminiţele jucăuşe.
Prin geamul aburit băiatul văzu o fetiţă, o mamă stând lângă un   brăduţ cu crengi acoperite  cu fulgi de zăpadă, cu globuri colorate. Bradul era plin de licurici. El o recunoscu pe fetiţă de-abia când veni mai aproape,  lângă măsuţa de lângă geam ca să-şi  răstoarne punga colorată luată de sub brăduţ. Iosif strigă la ea: – Maria!  Sunt aici, afară  lângă fereastră. Vreau să vin şi eu în casă.  Fetiţa nu-l auzea. Ea se uita vrăjită la jucăriile de pe măsuţă. Ea sărea în sus de bucurie. Îi arăta mamei o  păpuşă.

Băieţelul, pesemne că amorţit  de frig,  nu s-a mai putut ţine de fereastră şi deodată şi-a dat drumul, a căzut   pe spate în zăpadă. De sus cădeau fulgi de nea pe faţă, pe ochi. Privindu-i cum vin spre el, îl prinse somnul. Deschidea şi închidea ochii. Adormi. Visă.

Maria îl ia de mînă şi îl duce în casă lângă pomul cu beteală şi jucării. De după pom le  iese în cale  un moş  cu barbă albă, cu mantie roşie , se opreşte, lasă jos desaga, îl cheamă  la el. Băiatul  îşi aude vorbele, cum îi răsună în cap: – Tu eşti tatăl meu! Şi să ştii că asta nu e casa mea. Este a Mariei. Eu şi mămica mea stăm mai încolo, ultima casă din sat e a noastră. Nu ştiai? Hai, că te duc eu acasă. Haide!  Moşul: – Eu sunt tatăl tău. Aşa e. Dar sunt şi tatăl Mariei, sunt tatăl  tuturor copiilor cuminţi. – Ba nu, ba nu! Tu eşti numai tatăl meu. Întinde mâinile spre moş.  Moşul fuge şi se ascunde  în spatele pomului împodobit. Băiatul   aleargă în jurul pomului. Ia-l pe moş de unde nu-i! O strigă pe Maria. Maria nu-i de găsit. Începe să plângă Îşi simte obrajii umezi şi calzi.   

Bobiţă, căţeluşul scheuna scâncit lângă obrazul copilului. Îl găsise pe copil, după ce colindase prin curtea casei.  Căţeluşul avuse chef de joacă, şi dându-şi seama că băieţelul nu putea să se ridice, ca  să se joace cu el, căţeluşul începu să-l lingă pe obraz însă băiatul tot nu se trezi. Atunci căţeluşul începu a scheuna, a scânci ca un copil. Aşa reuşi să-l trezească.  Băiatul deschise  ochii, simti căldura aburilor din gura caţeluşului, îşi  roti privirea, îşi  aminti  de măicuţa lui, începu să plângă, să o strige. Caţeluşul dădea din coadă, parcă voia  să-i spună: „Haide, vino după mine, hai să mergem acasă!”

Ninsoare se oprise. Încet-încet cerul se umplea de stele. Iosif mergea agale în urma căţeluşului, pe urmele lăsate în zăpada argintie luminată de luna ce se ridica măiestoasă din dosul pădurii.  Într-un târziu băiatul zări   căsuţa lui cu lumina galbenă pâlpâind la geam. Iată, o văzu şi pe maicuţa lui cum alerga spre el! Băiatul încercă să  alerge dar nu-l mai ajută picioarele, cazu în zăpadă, apoi simţi doar cum este luat în braţe şi sărutat.
El se întoarse cu faţa spre  casele de unde venise, întinse o mână întracolo, spunându-i mamei:  – Mamă l-am văzut pe tatăl meu, acolo,  în casa Mariei. Arată aşa cum mi-ai spus, are  barbă mare şi albă, are  haine roşii.  Hai cu mine să ţi-l arăt!  Se simţea în vorbele lui o bucurie de nestăvilit.   Maicuţa îl strânse din nou la piept, şi cu ochii în lacrimi privind cerul cu stele îi vorbi:  – Sigur că o să vină în seara asta pe la noi! Dar, nu putem sta aici în frig până vine. O să intrăm  în casă, acolo o  să-l aşteptăm!”

 

Anunțuri

2 gânduri despre „O altfel de poveste cu Mos Craciun

Bine ai venit!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s