Scrisoare de acasa (5)

De sus, de pe dealul Ruptura, se vedea turla argintie a bisericii. Biserica, durată din piatră, veche de veacuri, veghează – păstrându-şi demnitattea de  patriarh al satului – somnul de veci al celor drepţi. În acea dimineaţă de iarnă, casele cu luminiţe la ferestre, păreau candele   aprinse crucii de pe cupola bisericii. Neculai se ridică  în picioare, îşi luă căciula de pe cap, se întoarse cu faţa spre răsărit, îşi făcu cruce, apoi îi întrebă pe băieţi:

–   Măi, voi v-aţi închinat pe ziua de azi?

–  Păi după ce m-ai frecat pe obraz cu omăt am şi uitat de icoană, îi  răspunse  Ştefan.

–   Eu m-am închinat când am trecut cu sania pe gheaţa pârului, răspunse  Traian. Ce o fi înţeles Neculai, asta e treaba lui nu a băiatului.

–   Mă, eu când am fost pe front mă închinam de mai multe ori pe zi, nu numai dimineaţa. Ce ştiţi voi!?

–   Mama ne-a spus că în război ai fost bucătar,  spuse Ştefan.

–   Gloanţele nu aleg! Adică cum ar veni altfel? Nu-l atinge pe ăla, ci pe celălălat care pregăteşte  mâncarea pentru cei din tranşeie? Anafura lor de ruşi! Când să apuce soldatul să mănânce din gamelă o fasole caldă, atunci îl ploua cu gloanţe…

Neculai îşi înecă vorbele, se întoarse cu spatele, dezlegă topoarele legate de sanie.

–   Gata! V-aţi odihnit, aţi mâncat, la treabă!  ziua îi scurtă, ne prinde noaptea.

–   Ce-am mâncat? că n-am mâncat nimica! se miră Traian.

–   Tu uiţi de la mână la gură. Dimineaţă, n-ai mâncat lapte cu mămăligă? îl împunse cu vorba, Ştefan pe Traian.

Aerul fu spart de zgomote  sacadate, de pufăituri, ca şi cum s-ar apropia o turmă de tauri, sau mai  degrabă un balaur. Ştefan şi Traian săriră în picioare. Toţi trei se întoarseră cu faţa spre locul de unde se auzeau acele pufăituri. De după coama dealului se ridicau în aer vălătuci de fum. Din norii de aburi  se iviră  mai întâi un burlan gros şi negru ca tăciunele, apoi mai jos, fundul unui cazan boit în roşu.  Namila pe măsură ce respira sacadat, împroşcând aburi în jur, se apropia tot mai mult de ei. Un fluierat strident izbucni chiar în dreptul lor. De spaimă băieţii îşi acoperiră faţa şi se lăsară pe vine.  Pufăind şi şuierând, fantoma defilă pe lângă ei,  apoi de îndată  se pierdu în partea de deal din spatele lor.

–   Mă, voi n-aţi mai văzut aşa ceva? Ce v-aţi speriat?, îi certă Neculai pe băieţi.

–   L-am mai văzut, de jos, din sat,  nu aşa de aproape, se lăudă Ştefan.

–   Ce-a fost asta? Nici nu l-am zărit bine că s-a şi dus, întrebă   Traian.

–   E o maşină cu roţi de fier. Dacă nu are şine nu poate să meargă.

–   De ce nu a oprit să ne i-a şi pe bă cu nonşalanţă Traian.

–   Măi, văd că vouă nu vă arde de treabă. O  să mergi cu trenul când o să te ia la armată, spuse Neculai. Gata distracţia! Uite!, luaţi bărdiţa, căutaţi sub zăpadă grămezi de crengi de fag. Alegeţi pe cele mai groase. Curăţaţi-le, stivuiţi-le frumos pe sanie. Mă, voi aţi băgat la cap ce v-am spus? La treabă!

Neculai şi cei doi nepoţi  se găseau de fapt pe o  fostă proprietate. Acolo înaite de a veni pacostea peste sat, colectivizarea, Preoteasa, unul din fruntaşii satului, avea în proprietate  o pădure de foioase, mai mult fagi  şi mesteceni.  Omul nu voia să se înscrie la colectiv. După ce activiştii nu au reuşit să-l convingă cu vorbă bună,  l-au dat pe mâna organelor  statului. Într-o noapte, l-au ridicat din aşternut, l-au băgat cu forţa în dubă, l-au plimbat câteva zile şi nopţi până când, bătut şi speriat de-a binelea  încât nici nu mai ştia pe ce lume se află, omul a semnat  hârtia de adeziune. N-a mai trăit mult, a murit de inimă rea. N-a mai prins toamna să vadă cum  vin acasă carele pline cu  roadele ogoarelor lucrate de membrii gospodăriei agricole colective (g.a.c.). Activisţii aveau o paletă largă de metode pentru a-i convinge pe oameni să se înscrie în colectiv.  Pe  Vasile a lui Pleată l-au momit cu funcţia de preşedinte de g.a.c.; a cântărit în această alegere mai mult  întinsele pământuri, ale lui şi neamurilor lui, decât  cele patru clase de şcolă primară. Acest om s-a transformat ca prin minune. El, de fapt în sinea lui  se credea un moşier, şi nu oricare ci unul de viţă nouă. Pentru asta el executa întocmai toate ordinele şi dispoziţiile venite de la partid. A fost de acord să se defrişeze dealurile împădurite pentru a planta livezi de pomi fructiferi. Aşa s-a întâmlpat şi cu pădurea de pe dealul Ruptura. Lemnul  a fost dus cu trenul la fabrica de cherestea din oraşul reşedinţă de raion,  de aici cheresteaua de calitate mergea la fabrica de mobilă de unde  „mobila populară” lua drumul îndărăt spre sate.
Dealul Ruptura era martor mut al suferinţelor celor care s-au împotrivit noii orânduiri.

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Scrisoare de acasa (5)&8221;

Bine ai venit!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s