Scrisoare de acasa (4)

Ştefan şi Traian alergau pe urmele lăsate în zăpadă de săniile din faţă. Alergau, se opreau, se hârjoneau, o luau din nou la fugă. De la aerul rece al dimineţii, ei se îmbujoraseră la faţă. Băieţii îl ajunseră din urmă pe bunicul lor, tocmai atunci când acesta se oprise la malul pârâului. Neculai privea la pârâul îngheţat din mal în mal. Dincolo de pârâu şi mai încolo de case, mai sus, se vedea dealul Ruptura. Acolo, pe acel deal, voia Neculai să ajungă.
– Mă, de ce staţi şi vă uitaţi ca viţeii la poartă nouă, ia urcaţi-vă în sănii! îi îndemnă pe nepoţi, de parcă aceştia fuseseră tot timpul lângă el.
– Da, chiar aşa eu vreau să mă tragi cu sania, bunicule! spuse Ionuţ, înveselindu-se.
– Mă, nu te bucura, stai să vezi, când o să iei apă la fund n-o săţi mai ardă de tras cu sania, spuse Ştefan ca să-l potolească pe Traian.
– Măi, eu văd că vă arde de sporovăială? Lucefăru vostru az-şî-mâni! Haide! Tu urcă aici în sanciu, iar tu în sania cealaltă, le spuse Neculai. Nepricepând de ce bunicul lor este aşa de binevoitor, cei doi băieţi se aşezară pe sănii, aşa cum le ceruse el, Ştefan în sanciu, Trian în sania mai uşoară. Neculai trăgea săniile pe gheaţă, după ce o încerca cu piciorul să vadă cât de groasă e. Plici! Plici! Ici şi colo, în urma săniilor, gheaţa plesnea. Neculai căuta locurile unde gheaţa era închisă la culoare, acolo unde sub ea erau bolovani. Băieţii tăceau mâlc, erau crispaţi, se aşteptau din clipă în clipă să se rupă gheaţa de sub sănii. Neculai, mergând încet-încet, ca infanteristul pe un teren minat, reuşi să treacă săniile şi băieţii pe celălalt mal al pârâului îngheţat. În urma lor, din locurile unde plesnise gheaţa, apa ieşea la suprafaţă, şiroind.
– Ia, daţi-vă voi jos, măi trântorilor! Acu o s-o fac şi eu pe boieru. Na! Iaca, aşa! exclamă Neculai şi se aşeză pe sani adin faţă.
– Bunicule, ce zici?, n-ai vrea matale să te tragem până sus pe deal? îl întrebă Ionuţ.
– Hăăă! Hă! Hă! Pe mine doar un bou e în stare să mă tragă! îi răspunse Neculai, râzând.
De pe dâmb, îi privea Costache a lui Cârnu. El ţinea o vacă de funie; voia să o ducă la pârâu, voia să ca să o adape.
– Bună dimineaţa, bădie! Mă uitam şi mă gândeam că dacă ar fi copchii mei aşa de pricepuţi la carte ca nepoţii ăştia ai matale, ehe!, nu i-aş fi năcăjit aşa de dimineaţă.
– Neaţa, mă, Costache! Nu-i bine să te gândeşti aşa departe. Şi să ştii că nu pot fi toţi deştepţi, pe lumea asta. Ce-ar face deştepţii dacă n-ar fi şi proşti? Ha?.
– Dacă matale, iertat să fiu, n-ai mărs la şcoală, nu înseamnă că de-acu toţi trebe să rămânem proşti. Măcar patru clase, acolo, să aibă omu.
– N-am mărs, aşa-i, mă Costache! Să ştii că eu nu-s prost, aşa cum crezi tu! Dacă tu zici că eşti deştept… ia să ne spui, chiar acu şi aici, care este capitala Argentinei?
De sus, din cer, se lăsă  o linişte adâncă ce se risipi încet pe albia îngheţată a pârâului. Costache îşi luă căciula de pe cap, o privi, o puse la loc, trăgând-o bine pe urechi, apoi se uită la vaca şi de îndată îi veni cheful să o certe:
– Nie belită, nie! Stai şi te uiţi la mine, hai!? Te-ai boierit! Vrei să te duc eu la apă, hai!? O certa şi o trăgea de funie spre pârâu. Băieţii chicoteau. Neculai, umflându-se ca un curcan, spuse:
– De, mă, Costache, la ce-ţi ajută că ai patru clase, dacă nu ştii care e capitala Argentinei? Eu, când am fost în armată, îi băteam pe toţi la ţări şi capitale, chiar şi pe cei cu galoane pe umăr.
– Da, di unde ştii matale, că eu nu ştiu? Uite că nu vreau eu să-ţi spun, na! spuse Costache, vorbind cu ţâfnă. Bădie, vaca nu ştie de geografie, e însetată. Ne belită, nee!
– Lasă, mă Costache, sparge mai întâi gheaţa că numa aşa vaca o să poată bea apă, spuse Neculai şi dădu să plece. Se opri, se întoarse şi-l întrebă:
– Zice lumea că ai intrat în colectivă, da, cum de nu ţi-au luat şi vaca?
Lui Costache, văzând că Neculai schimbase vorba, îi venise şi lui chef de sporovăială. Îşi ridică căciula de pe frunte şi incepu să spună:
– Ehe, povestea e lungă, bădie! N-ai matale timp să m-asculţi până la capăt! Uite, cum o fost, aşa pe scurt! Mai întâi l-o băgat la înaintare pe băiat. Copchilul îmi băga în ochi poze din cartea de citire, cu grajduri pline cu vaci, da vaci din alea cu pulpe mari cât găleata, şi care pline cu saci di grâu! Că ce bine o să ne fie dacă o să mă înscriu eu în gospodăria colectivă. Costache, în timp ce povestea, spărgea gheaţa cu toporul. Adicătelea, băiatu meu făcea muncă de lămurire cu mine! Am aflat eu!, stai să vezi!, învăţătoarea, domnişoara aia rămasă nemăritată, îi lămurea pe copchiii ei din clasă, îi prelucra. Seara, îi mai ţinea jumătate de oră în clasă, la lumina lămpii. Eu trimiteam adeziunea nesemnată, băiatul mi-o aducea îndărăt! Azi aşa, mâine tot aşa. Văzând că nu şi nu, că nu mă las lămurit, m-a luat în primire şeful meu di la fabrica unde îs angajat, şi m-o ameninţat, că dacă nu aduc adeziunea semnată o să mă scoată afară din fabrică. Până la urmă m-am lăsat lămurit, nu puteam să renunţ la serviciu, că de la fabrică aduc un ban în casă. Am semnat, dar, văcuţa nu le-am dat-o şi nici n-o să le-o dau! Mă chinui cum pot, ca s-o ţin. Când nu s-o mai putea, în loc de lapte o să-i arăt băiatului pozele din carte. Nu-i bine aşa?
Costache a lui Cârnu, în timp cât istorisise povestea lui, cum s-a lăsat el lămurit ca să intre în colectivă, făcuse o copcă în gheaţa pârâului, şi trase vaca mai aproape ca să bea apă. După ce terminase şi de povestit, el se întoarse spre Neculai şi-l întrebă dacă e adevărat, cum se vorbeşte prin sat, că nu a semnat nicio hârtie pentru a intra în colectivă.
– Mă, Costache, pe mine n-au cu ce să mă ameninţe. Nu-s angajat la nicio fabrică, nu-s nici în partidul lor. Eu îs liber ca pasărea de pe cer. Eu n-o să am niciodată şef, niciodată cât oi trăi. Eu fac ceea ce ştiu, şi ce-am prins de la tătuca, cu barda, ferestrău şi gealău, cu mânurile astea două îmi câştig eu pâinea. Şi când o fost foametea aia mare, ai mei n-au murit de foame. Să meargă la colectivă cei care n-au avut niciodată pământ, calicii! Să mă lase în pace. Eu nu merg la ei la borş, da nici ei să nu vină la mine. Ei cu vacile şi boii lor, eu cu lemnul şi casele mele. Eu n-am semnat nimic! Mi-au luat pământul fără ca eu să semnez ceva. Mă, mi l-au luat c-aşa o vrut ei, tu le-n lucefăru lor! Cel de Sus nu doarme! Lasă că o să-şi rupă ei gâtul!
Neculai termină ce avu de spus, îşi făcu o cruce mare, apoi urcă dâmbul şi o luă în sus pe uliţă trăgând după el sanciul. În urma lui venea Ştefan, trâgând sania cu tălpile înguste, şi Traian, luând în şuturi bulgării de zăpadă îngheţată, ce se iveau în cale.
– Bunicule, de ce nu e bine dacă se adună pământul la grămadă, în loc de cai o să avem tractoare, într-o parte cât vezi cu ochii numai lanuri cu grâu, în cealaltă parte ogoare cu porumb, vorbea Traian, ca un elev silitor la carte. Văzând, băiatul, că bunică-su nu-i răspunde, conrinuă să vorbească de ununl singur:
– Şi cum să nu fie bine? Toamna carele trase de boi vin de la câmp, gemând de greutatea porumbului, pe uliţa satului, şi deodată se opresc la poarta omului…
–  Mă, eu nu sunt prostul lor! Să strige după mine brigadiera ca să mărg la prăşit, să mărg la coasă,  la treierat,  în vreme ce fudulul ăla de preşedinte, că prostul dacă nu e fudul, nu e prost destul, se plimbă toată ziua cu şareta, şi seara nu se întoarce acasă cu mâna goală? Niciodată! S-aştepte ei, mult şi bine, că o-i întra eu în colectiva lor! Luceafăru’ cui i-o închinat!
Băiatului îi peri pofta de a mai continua discuţia. Neculai îşi stinse oful pe un câine din curtea casei pe lângă care el trecea. Îl zgândări în felul lui, cum procedase de dimineaţa, când intrase în ograda fiicei sale, Ileana. Neculai roti mâna cu degetul butucănos întins spre câine. Acesta lătra ca un apucat, rupea aşchii din şipca gardului.
– Mă, nătărăule! Mă, nu fi prost! …
Primul popas l-au făcut după ce au trecut peste calea ferată cu linii înguste, ce trecea pe la poalele dealului Ruptura. Cei trei stăteau pe sănii, se odihneau privind peste satul din vale. Casele, cu zăpada în strat gros pe acoperişuri, păreau moşi purtând pe cap cuşme de lână. Se făcuse ziuă de-a binelea. Cerul era înalt şi cu nori răzleţi. Se întrevedea o zi din aceea cu soare cu dinţi.
Anunțuri

Bine ai venit!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s