Scrisoare de acasa (1)


Era vreme de iarnă. De cu seară, din norii grei şi cenuşii începură să curgă râuri de stele argintii. Până spre ziuă, satul şi dealurile împădurite dimprejur fuseseră strâns legate de cer prin perdeaua fulgilor de nea, ca urzeala unui război de ţesut. Copacii, ogoarele, casele îmbrăcaseră haină nouă croită din pânză albă.Lumina zilei ce urma să vină, încă nu se zărea. La geamul casei apăru o lumină gălbuie. Ileana se trezise mai de dimineaţă. Dormise numai cu fetiţa ei, de cinci ani, Maria. Vasile, bărbatul Ilenei, lucra de noapte la fabrica de cherestea din oraşul de după pădurea de brazi.Ileana aprinse lampa cu gaz, apoi făcu focul, pe rând, mai întâi în soba cu plită din bucătărie, apoi în soba din odaia unde dormeau ceilalţi copii ai ei, cinci băieţi. Din hogeaguri se ridicau, unduindu-se, fuioare de fum. Pe plită puse ceaunul cu apă pentru mămăligă. Nu era sigură că bărbatul ei va veni acasă cu pâine.
Vasile, când ieşea din tura de noapte, ieşea purtând în spate o raniţă plină cu lemne de foc, iar de avea noroc să le vândă, cu banii de pe ele cumpăra şi o pâine, de nu, pleca spre casă cu greutatea lemnelor în spate, pe jos, trecând peste dealul care despărţea oraşul de satul lui.Înainte de a mulge vaca, femeia intră din nou în odaia unde dormeau băieţii. Îl zgâlţi uşor pe cel mai mare dintre copii, pe Ştefan.
– Hai, scoală-te, Ştefănucă! Tot mai dormi? Acu o să vină bunic-tu.
– Mi-e somn… vreau să mai dorm… e vacanţă!
– Mamă, las că merg eu în locul lui! Traian, al doilea ca vârstă, se trezise, făcuse ochii mari.
– Tu n-ai mai fost în pădure după lemne. Nu e de tine treaba asta ca să tragi la sania cu lemne.
– O să pot, o să vezi! Traian sări jos din pat, luă hainele sub braţ, intră în bucătărie să se spele, să se îmbrace.
– Hai, măi băiete, dă-te jos din pat. Am atâta treabă! Poate vrei să te trezească bunic-tu?!
Ileana nu mai aşteptă să vadă dacă Ştefan dă semne că vrea să se scoale din pat, intră în bucătărie să toarne mălai în ceaunul de pe plită, să mestece mămăliga şi apoi în acelaşi ceaun să fiarbă laptele, după ce va mulge vaca.Câinele lătra. Pe cărarea din grădina ce despărţea casa Ilenei de a părinţilor ei, venea Neculai, tatăl ei. Era un bărbat trecut bine de şaizeci de ani. El şi cu femeia lui, Mărioara, aduseseră pe lume doisprezece copii, patru băieţi şi opt fete. Era un om liber. Îşi ţinea toată familia din meseria lui de tâmplar, de făuritor de case. Făcea şi  porţi, troiţe, uşi de biserici, acoperişuri de fântâni şi multe altele ; lucra lemnul de brad, de stejar, nuc sau fag. Era un om vânjos. Era înalt, spătos, cu un neastâmpăr al privirii din ochii căprui de sub streaşina sprâncenelor, cu nasul drept şi ascuţit, cu buze subţiri, cu bărbia proeminentă, cu faţa lunguiaţă. Pe cap purta o căciulă neagră, de oaie. Era imbrăcat cu o pufoică şi pantaloni de suman. În picioare avea bocanci cu talpa groasă. Avea mâini mari, cu degete butucănoase. Ţinea în mână un topor. Intră în ogradă, se opri, îşi trecu toporul sub braţul mâinii stângi pentru a-şi sufla nasul, apăsându-l pe o nară, apoi pe cealaltă. Luă toporul de sub braţul stâng şi se întoarse spre cuşca câinelui. Acesta cum îl văzu, se opri din lătrat şi intră iute în coteţul de lemn. De aici îl privi fix în ochi pe cel care îi invadase teritoriul. Neculai începu meticulos să învârtă coada toporului desenând cercuri mici, imperceptibile, în direcţia câinelui. Acesta mârâia din ce în ce mai tare, pe măsură ce Neculai se apropia. Cîinele nu mai rezistă tentaţiei de a încolţi coada toporului, ieşi iute din cuşcă, se repezi lătrând repede şi tare. Neculai învârtea încet şi larg coada toporului apropiind-o de gura dezlănţuită a câinelui, având grijă ca acesta să nu o atingă.- Mă, nătărăule, mă! Mă, da prost mai eşti! îl alinta, batjocorându-l pe un ton blând.

Câinele lătra şi  mai tare, se îneca, se ambala ca motoreta Mobra. Lătra asurzitor, se zmucea în lanţ, se sufoca.

Începură să latre câinii din vecini, şi cei de mai departe şi aşa mai încolo, până la marginile satului.

Anunțuri

6 gânduri despre „Scrisoare de acasa (1)

  1. Iti multumesc pentru reamintire! … undeva langa Amur… o sa-i ajung din urma, plecasera in pribegie, i-am lasat intr-un moment nefericit al existentei lor…

    Apreciază

  2. 1 an de Jurnal | Jurnal de Cafenea

Bine ai venit!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s