La urat cu buhaiul


buhaiul_alb_negru
Foto: Cotidianul

Aho! Aho! Copii şi fraţi!
Înainte de An Nou, prin unele sate se mai păstrează obiceiul moştenit de la strămoşi de a ura cu buhaiul – o putină cu fundul din piele de câine. De mijlocul găurit al pielii întinse se leagă un fuior din păr de coadă de cal. Dacă tragi coada asta a buhaiului, alunecând cu degetele în lungul ei, buhaiul vibrează, scoate un sunet ca un muget de taur. Coada buhaiului trebuie udată cu leşie, cenuşă dizolvată în apă, numai aşa huieşte şi vibrează de se cutremură fereastra casei, de huie valea, stârnind pe bună dreptate hămăiala câinilor satului. Era o vreme când nu era greu să faci rost de o piele de câine, tăbăcită, uscată. Astăzi treaba asta e mai dificilă, presupune riscuri. Câinii sunt sub protecţia unor asociaţii şi fundaţii. Nu ştiu cât de vigilente sunt acestea şi în lumea satelor.
La sate câinii îşi fac treaba asta străveche de a apăra gospodăria ţăranului. La sat câinii duc  o viaţă de câine. Cât o fi iarna de geroasă, or vara de călduroasă, de ploioasă, el stă cu lanţul legat de gât, doarme afară, în cuşcă, şi nu înăuntru, în casa omului pe covoraş or în fotoliu; i se dă să mănânce zoaie, oase, mămăligă, firimituri de carne nu şi cotlete. Când intră în curte un străin, câinele latră şi se zbate în laţ cu furia unui lup, încât urneşte cuşca din loc în caz că nu se rupe lanţul; trebuie să intervină stăpânul ca să-l domolească, şi asta numai după mai multe runde de negocieri; de fapt îi trebuie un timp câinelui până să-l străfulgere prin creier un impuls de supunere faţă de cel care îi dă de mâncare, şi ca prin farmec el se gudură, dă din coadă, îşi priveşte stăpânul cu umilinţă. În viaţa lui de câine sunt şi zile când e lăsat slobod. Nu multe, câteva într-un an. Printr-un anume fel de lătrat, câinele cere să i se dea voie să plece la o întâlnire de taină. Stăpânul cunoaşte acest lătrat; nu este lătratul ascuţit şi vesel ca atunci când în nări îl izbeşte mirosul de mâncare; nici lătratul arţăgos către o mâţă cocoţată pe gard; nici lătratul furios la un străin intrat în curte; este un lătrat slugarnic, cu nuanţe de duioşie, care se transformă în lătrat tânguitor dacă stăpânul continuă să nu-l bage în seamă. Câinele este slobozit din legătoare. Dă ocol ogrăzii, se opreşte lângă picioarele stăpânului, le şterge cu limba, se repede spre portiţa deschisă, se opreşte, se întoaarce la stăpân, se gudură, îi sare pe piept, îi mai linge încă odată  ciubotele, după care  o zbugheşte  peste ogor şi de aici peste gard dincolo de care se face nevăzut, chemat de lătratul unei căţele, şi acesta de o anumită compoziţie. La sat se spune: a fătat căţeaua şi nu a născut fetiţa! Dacă până la sfârşitul vieţii lui de câine nu încape pe mâna unui hingher, sfârşete îngropat undeva departe de casă, înainte de asta i se ia pielea, bună pentru un buhai nou, sau pentru o pereche de ghete. Se mai păstrează obiceiul ca în ajun de An Nou copiii să meargă cu uratul pe la casele oamenilor din sat, în sunete de zurgălăi şi în huiet de buhai. Cu buhaiul la urat, nu se merge de unul singur. Unul ţine buhaiul sprijinit de peretele de sub fereastră, altul îl trage  de păr cu degetele muiate în leşie. Dacă nu ai mâini muncite, adică cu pielea groasă, rişti să-ţi sângereze buricele degețelor. Aşa se face că doar cei  mari merg cu buhaiul, pe când cei mici se mulţumesc să ure sunând din clopoţel.
Înaite de a începe cu: „Aho! aho! copii şi fraţi staţi puţin şi nu mânaţi..” se felicită gazda: „Felicitări frumoase de Anul Nou, trăiască Costache cu întreaga sa familie, mulţi ani fericiţi, strigaţi ura flăcăi! Uraaa!” Şi începe a mugi  buhaiul de se cutremură geamurile. Şi o face deuna cât ţine urătura. Se termină urarea cu „La anul şi la mulţi ani!” Se lasă o linişte de auzi în urechi ecoul  buhaiului după care gazda te invită în casă la un pahar de ţuică or de vin, o prăjitură or o felie de cozonac. Peste toate astea mai primești și câțiva leuți iat înainte de a ieşi din casă, îți iei rămas bun: „Rămâi gazdă sănătoasă!” iar gazda bucuroasă răspunde: „Şi la Anul să veniţi!”
A fost o vreme când de Anul Nou mergeam şi eu la urat cu buhaiul. Acu nu mai am nici câine,
nici buhai!
Anunțuri

Un gând despre „La urat cu buhaiul

  1. LA MULŢI ANI, DRAGII MEI! | pluta cu paparude

Bine ai venit!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s