Planeta cuvintelor

Andrei împinge revista. Ea ajunge pe muchia mesei, stă o clipă, apoi  cade pe covor fâlfâindu-şi filele ca  aripile unei pasări în zbor.  Nu mai este bună de nimic. Are în ea toate careurile rezolvate. Andrei găsise soluţii şi la cele mai abracadabrante definiţii.

„Ţinută la preţ cu ridicata în sistemul de greutăţi britanic” ,  în două cuvinte, unsprezece litere,  ROXANA COCOŞ.   „Poliţaii care fură” din trei cuvinte,  AGI.

Andrei  îşi simţise creierul suprasaturat. Răspunsurile se năşteau greu, nu voiau să iasă  la lumină.  Simţea nevoia să-şi şteargă o parte din ceea ce circumvoluţiile creierului  înmagazinase de-a lungul acelei zile lungi de vară.   Trebuia să  facă altceva, ceva cu totul în afara acestui  joc cu aură  intelectuală.  De reparat prin casă nu avea. Începe să vorbească, să gândească cu glas tare.   Îşi caută  un interlocutor imaginar, unul cu mintea odihnită.

– Bătrâne, Înţelepciunea Pământului,  nu mă dezamăgi,  fii la înălţimea minţii tale.  Ascultă-mă! Dacă oamenii ar  avea puterea să plece pe o altă planetă, spune-mi cine ar trebui să plece?, cei răi sau cei buni?, cei tineri sau cei vârstnici?, sau  poate ar trebui să rămână copiii – fiinţe neîntinate? Planeta Copiilor… Planeta cuvintelor…

Seara cu umbrele ei îl învăluie pe Andrei. Somnul îl leagă de fotoliu cu iţele unei ţesături de vise.

Stau pe marginea unui crater uriaş. În partea opusă,  un mostru cu multe capete şi ochi sticloşi, pluteşte  la mică înălţime de buza craterului. Craterul vibrează.  Bolovani se rostogolesc în hău. Craterul ia foc.deşi nu simt nicio arsură. Instinctiv îmi duc mâna la ochi. Lumina este rece. Iau mâinile de pe ochi. În locul unde plutea monstrul văd  o platformă, un cerc luminos, aud un zgomot ca de ventilator,  privesc în sus. O drăcovenie coboară încet sprijinindu-se pe picioare din jeturi de lumină. Multe alte drăcovenii bâzâie ca nişte ţânţari, se apropie, se depărtează  ca nişte fluturi în jurul unui bec.  Din ţesătura de lumini ca de laser, o rază ca o săgeată mă   izbeşte în ochi.  Sunt luat pe sus,  cu forţa unui vânt. Dau din mâini şi din  picioare, însă  fără folos.  O mână nevăzută mă trage tot mai aproape.

Intru printr-o fantă luminoasă. Înăuntru este un zgomot ca de roi de albine. Sunt  înconjurat de oameni în salopete argintii. Ei plutesc, în loc de mâini şi picioare au tentacule. Toţi sunt la fel. Au capul mare şi oval pe un  gât  gonfrabil ca un furtun de aspirator. Feţele lor sunt  inexpresive.  Într-un zgomot ca de gâşte, sunt  împins cu tentaculele lor reci spre o trapă luminoasă. Aceasta se deschide şi hăul mă  înghite. Ajung  în mijlocul unei încăperi luminoase, deşi niciun candelabru nu-i la vedere.  Încăperea este înconjurată de un  clopot de sticlă. Pe sticlă se preling lichide luminoase, fluorescente.  Aici locuiesc oameni adevăraţi, nu ca cei de la etajul de sus, de unde am picat. Ei nu mă privesc. Pe un fotoliu larg în faţa unui ecran cu imagini,  o femeie în rochie  lungă, nu i se văd picioarele,  cu un păr lins cu cărare pe mijloc,  ţine pe braţe  o carte mare. Lângă ea  un copil. Merg  spre cei doi de pe fotoliu,  pe măsură ce mă apropii le înţeleg  graiul. Mă opresc. Îi ascult.

–  Acolo, pe acea planetă de   unde strămoşii noştri au venit cândva, oamenii trăiau sub cerul liber, nu sub clopot de sticlă.

– Ce înseamnă cer?

–  O haină transparentă învelea planeta lor,  un brâu de aer fără de care oamenii nu puteau trăi. Întreaga planetă era numai a lor, cu păduri, câmpii, mări, oceane, cu toate bunătăţile,  grâu,…

– grâu?

–  măr,

– măr?

Văzând că femeia nu se opreşte să-i răpundă, copilul  întoarce privrea spre mine. Aşeaptă un răspuns?  Acest copil cu ochii mari şi rotunzi nu a gustat niciodată un măr? Îi spun ce-mi vine repde în minte:

–  Un măr înainte de a fi măr, a fost o floare,  o  floare înainte de a fi floare,   a fost un mugure, mugurele înainte de a fi mugure, nu a fost nimic, ba nu, a fost  ceva, a fost ceva  mic, mic, ascuns într-o rămurică  de pom adormit după un anotimp de împliniri, din mugure s-a născut o floare, din floare s-a născut un pui de măr, şi puiul  a crescut,  s-a făcut mare. Ea şi El  au  venit, l-au văzut! Nu se mai ştie dacă Ea a muşcat prima sau El. Oamenii, urmaşii primilor doi care au muşcat din măr, continuă să  ne bucurăm de viaţa ascunsă într-un măr!  Da chiar aşa, să ştii că la început a fost mărul! Ascultă! Măr, mărar,  măre, măreţ, mărgăritar, mărgea, mărgean, mări,  mărturisitor, mărţişor…  

 Copilul mă privise tot timpul cu  mâna acoperindu-şi gură, ca într-un fel de mirare.   
– Vreau să merg cu tine! Copilul se agaţă de hainele mele. Trage de mine. Ia-mă cu tine!

Andrei se trezeşte. Ana stătea în fotoliul ei, cu un măr în mână. Luase o gură din el. Termină de mestecat.

– Tu chiar dormi de-a binelea, nu glumeşti! Trag de tine, te strig, tu nimic. Vrei şi tu o gură din măr?

Anunțuri

10 gânduri despre &8222;Planeta cuvintelor&8221;

Bine ai venit!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s