Cum se naşte o poveste

Mi-ar trebui un cuvânt, două sau trei, pentru a începe o poveste. De acolo de unde stau pitite, ele, cuvintele, nu ies la lumină dacă nu depun un minim de efort ca să le ajut. Nu-mi trebuie mult timp. Un timp aşa de scurt încât cu greu poate fi măsurat. Iată că, înainte de a pune punct, primul cuvânt a şi ieşit. Auzisem eu un fâlfâit de aripi însoţit de un chiţăit! În acelaşi timp apăru şi un copac, nu prea înalt, rămuros dar, golaş, fără frunze, fără flori. Ce încurcătură! Un singur cuvânt a dat viaţă unui şoarece zburător şi unui copac fără flori. Şoarecele îşi întinde aripile ca şi cum ar vrea să se destindă după un somn adânc. Îmi face cu ochiul şi-mi spune chiţăindu-se, că ar trebui să mă mulţumesc numai cu el şi să-l pun de îndată la treabă, să nu mai aştept până la primăvară când va înflori liliacul. Îi răspund ridicand neputiincios din umeri:

– Cum vrei tu, dar să nu-ţi pară rău dacă vei păţi ceva în povestea mea.

Îl las să-şi caute viitorul în pliurile aripii. Îmi reiau munca de forare, la mare adâncime, în subsolul minţii. Îmi frec palmele una de alta, aşa cum face ţăranul înainte de a băga coasa în iarbă, şi cotrobăiesc prin minte pentru a găsi un al doilea cuvânt, un ingredient pentru a da savoare personajelor din povestea mea. De data asta, doar numai ce am pus punct că am şi găsit cuvântul. Îl extrag cu mare grijă. Îl prind între două degete, îl ridic în raza de lumină să-l văd mai bine. Îl întorc pe o parte…Îl întorc pe cealată parte… Simt o înţepătură usturătoare chiar în buricul degetului. Îl arunc cât colo. Scot un ţipăt de durere. Din instinct sug degetul şi scuip. O fi fost venin? Liliacul s-a speriat aşa de tare că a zburat din locul unde îl lăsasem. A iesit pe fereastră. O deschisesem să primenesc aerul din cameră. Sau poate că avea de gând să mă părăsească, îl inerva lumina zilei. Am muncit în zadar. Am avut două cuvinte, unul m-a înţepat, celălat a zburat. Mai are vreun temei să continui? Cum să împletesc o poveste fără a avea măcar trei cuvinte? Trebuie să-mi fac curaj şi să scot alte cuvinte la lumina zilei. Doar le plănuisem să se nască pentru a da viaţă unei poveşti. Să nu le las nenăscute. Un cuvânt nenăscut, rămas în ungherele subconştientului este buruiana sufletului, aşa cum este pirul pentru grâu. Pe de altă parte, trebuie să mă vindec de frica cuvintelor ucigătaore, veninoase.
Nehotărât mă uit în tavan…apoi cobor privirea alunecând… Ca să vezi! Uitasem de copacul fără flori. Liliacul a zburat, dar copacul a rămas. Ar fi plecat şi el dacă crengile l-ar fi ajutat să zboare. Liliac!
Nu reuşesc să-mi frec palmele pentru a extrage un alt cuvânt. El este deja în faţa mea şi aşteaptă să-i dau viaţă. Este cuvântul fată Dacă nu mă grăbesc va zbura cum a zburat liliacul, sau se va arunca pe fereastră.
Trebuie să-i dau un nume. O fată fără nume nu există. Cum să o numesc? Se complică lucrurile. Iată că alături de cuvântul fată se iveşte deodată cuvântul băiat. Un băiat fără să-l cheme cumva, chiar că nu există. Un băiat şi o fată lângă un copac fără frunze şi flori. Cred că e mai bine să nu le dau deocamdată câte un nume. Poate că nu o să le placă şi vor fugi, mă vor lăsa singur. Trebuie să fac ceva pentru a-i ţine în viaţă până la primăvară, când liliacul va înflori. Cred că singurul lucru care să-i ţină laolată ar fi să le spun poveşti. Să le spun poveşti până la primăvară, asta da povară. Există şi poveri plăcute!
După ce liliacul va înfori, băiatul va rupe o floare înmiresmată pe care o va dărui fetei.Se vor privi în ochi, se vor apropia încet, încet până când se vor contopi într-o singură fiinţă…
Dar, până atunci mai e vreme. Să le spun o poveste.

– A fost odată un băiat şi o fată, sau o fată şi un băiat… Nu ştiu cum e mai bine. Nu voi să vă certaţi numai din atâta lucru. Stau şi-i privesc!

– Nu, nu ne certăm. Stăm cuminţi lângă copac şi ascultăm, spune fata.

Cred că băiatul nici nu ştie pe ce lume se află. Pare dezideresat de toată povestea asta.

– Nu credeam că ai glas! Cum te cheamă? încerc eu să o întreb pe fată, văzând că a prins curaj să vorbească.

– Nu ştiu! Dar, de ce ar trebui să am un nume?

– Fiindcă sunt multe fete pe lume. Nu eşti numai tu.

– Ca mine nu mai este nimenea.

Văd că fata are o personalitate pronunţată. Şi nici nu a început bine povestea. Dacă băiatul nu se trezeşte din amorţeală, atunci la primăvară cine îi va da o floare de liliac fetei?

– Eu mă duc să-mi prepar o cafea. Până mă întorc, să vă daţi câte un nume, unuia
altuia.

– Eu nu ştiu nici un nume de fată, se plânge băiatul bâţâindu-se pe o creangă de liliac. Voia, în felul ăsta, să-şi ascundă timiditatea.

– Te ajut eu îi spune fata. Alege-mi un nume dintre astea două: Liliana şi Narcisa.

– De ce nu vrei să te cheme Julieta? Prinde curaj băiatul.

– Să ştii că de când te-am văzut prima dată, nu mi-a fost greu să-mi dau seama că nu aduci nici pe departe cu Romeo, îi vorbeşte cu emfază fata.

Surprinzător pentru mine, fata este cu picioarele pe pământ, băiatul nu-i. El continuă să se bâţâie agăţat de o creangă de copac.

Îi las, mă retrag să-mi fac o cafea la ibric. Voi avea mult de furcă cu ei. Mi-am făcut singur de lucru.

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Cum se naşte o poveste&8221;

    1. Din când în când trebuie să intrăm pe ogorul sufletului şi pentru a-l plivi… Dând formă gândurilor prin vorbe, prin scris sau destăinuindu-te cuiva apropiat îţi descarci sufletul de o povară.

      Apreciază

Bine ai venit!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s