Depresie siderală

Anton avea o stare sufletească apăsătoare. Gândurile  negre nu-l slăbeau. Sindromul depresivo-sideral pe fond distimic recidiva. O boală perfidă, ce se înfiltrează pe nesimţite, ca o felină, paralizându-ţi simţurile. Cheful de viaţă, buna dispoziţie scad pe măsură ce creşte depărtarea faţă de casă. Astronautul Anton trăia la o depărtare de un miliard şi jumătate de kilometri de Pământ.Dacă înainte de a pleca de pe planeta Marte, Anton mai avea tonus, nu-şi pierduse de tot cheful de viaţă,  după ce călcase cu nava sa inelul lui Saturn devenise ursuz, îi ploua şi îi ningea mai tot timpul. Fiecare mebru al expediţiei interplanetare locuia separat într-o capsulă sferică cu un volum de o sută de metri cubi. Capsulele erau dispuse pe inelul saturnian la interval de patru ani pământeni, cu un scop definit cel puţin de două utilităţi: una, de  a diminua probabilitatea ca în urma unui impact cu meteoriţii interstelari să dipară toţi oamenii expediţiei, fără de care roboţii nu s-ar fi descurcat, şi a doua  de  a avea mai multe ferestre printre inelele saturniene spre staţia orbitală din jurul Pămâtului, pentru transmiterea şi recepţionarea hologramelor laser.

Anton locuia într-o capsulă, o biosferă, instalată pe o stâncă uriaşă de titan, o mică parte din conglomeratul ce alăctuia inelul saturnian. N-avea motive să se plângă de singurătate. Îi ţinea de urât doi roboţi, doi oameni bionici.

Pe unul îl chema Kapa. Erste un colos printre ceilaţi de teapa lui. El prelucrează în timp real datele, informaţiile culese prin mii de senzori. El îl înlocuieşte pe Anton în misiuni pline de risc în spaţiul din afara navei. Desigur, el nu conştientizează că ar putea să-şi piardă viaţa, adică softul inteligent. Oricând, o piatră de titan, cu vieteză şi energie foarte mari, ar  putea să-i străpungă ca un glonţ cutia craniană, adică locul unde este  înmagazinată cea mai mare parte din softul bionic.

Koko, al doilea robot,  e bun la toate, dar, la o scară mai redusă, privind riscul şi complexitatea. Este pe post de back-up pentru sistemul biosferei. În cutia toracică păstrează în duplicat toate datele de intrare şi ieşire ale programelor de cercetare. Koko are  menirea de a supraveghea toate funcţiile vitale ale lui Anton, pentru a interveni la nevoie, atunci când acesta ajunge în pragul unui colaps. Anton nu este un robot, este  om în carne şi oase, el conştientiza faptul că ar putea să dispară în neant. Probabilitatea ca nava sferică să se desprindă de stânca de platină este destul de mare – el stă într-un minuscul scaun a unui carusel cosmic, el se simte  ca un fluture ce se zbenguie în lumina unui bec. Periodic, Koko îi ridică  parametrii biologici, îi analiza stările sufleteşti. Când observă că e pe cale să se blegească, adică să-l prindă depresia siderală, Koko face tot ce depinde de puterille lui pentru a-l întrema sufleteşte. În funcţie de gravitate, fie deschide video-proiectorul de holograme laser, inundând cu ele întregul spaţiul din interiorul biosferei cu imagini de pe Pământ: peisaje, oameni, totul pe fond muzical, fie  o face pe  măscăriciul, spunând lucruri trăznite. Uneori reuşete să-l scoată pe Anton din depresie doar spunându-i  bancuri savuroase.

Într-una din zilele alea saturniene, Anton, stând cu ochii închişi şi cu nasul lipit de sticla biosferei, îşi imagina că este acasă, în Pioana Mărului, împreună cu Elvira. Trăia cu ochii minţii ultima noapte înainte de a pleca pe staţia orbitală a Pământului, într.o misune de rutină. Se iubiseră până se crăpară zorii. Aşa se deconecta de stresul de dinaintea plecăriilor.  De data aceasta acele orea au fost ultimile lor clipe de viaţă tihnită. Dacă ar fi ştiut atunci că acea nouă zi era ultima trăită pe Pământ, nu ar mai fi plecat spre cosmodromul de pe platoul Bucegilor. Şi acum poate să refacă cu  lux de amănunte acea zi, acele clipe.
Cum ajunsese pe staţie şi intrase în tură. Ca biofizician analiză datele primite de la sondele ce explorau solul şi atmosfera planetei Marte. Găsi printre acele date informaţia că pe planeta roşie ar exista apă. Anton comunicase această descoperire Agenţiei. Nu mult după asta primi  o alertă de grad zero: un meteorit de dimensiuni uriaşe se apropia de Pământ. El ajută  cu date privind traiectoria meteoritului  pe cei de pe Pământ   care  erau  pregătiţi din timp pentru a preveni acest tip de catastrofă. Cu toate eforturiel depuse   meteritul nu a fost abătut de la traiectorie şi nici distrus.  Aşa că acesat lovi Pământul în punctual cel mai vulnerabil, în calota de gheaţă a Polului Nord. De acolo de sus, de pe staţia orbitală, Anton priviea îngrozit la acea imagine a Pământului cu o gaură neagră în loc de calota albă de gheaţă. Hidoasă imagine. Primi veşti  uluitoare, de apocalipsă. Imaginile erau greu de privit. Din pricina cutremurelor iscate după impact, aşezările umane erau făcute una cu pământul. Nu mai existau autostrăzi, poduri, căi ferate, clădiri aeroportuare şi navale. Unele centrale nucleare explodaseră, altele luaseră foc. Căldura degajată în urma impactului topiră gheţarii, urmând inundaţii devastatoare. Pământul devenise un infern. Din întinderile imense de uscat rămaseră câteva insule pitice, cândva semeţe platouri sau piscuri montane. Cu nivelul mare de radiaţii din cauza exploziilor centraleor nucleare  era greu de anticipat existenţa în continuare a vieţii pe Pământ.
După această imensă catastrofă s-a dat undă verde misunii interplanetare de salvare a omului, ca sinugura fiinţă cu inteligenă din univers. O navă uriaşă, o platformă, condusă de un echipaj uman, bărbaţi şi femei, dar şi de către roboţi, oameni bionici, plecă mai întâi spre planeta Marte iar de aici spre Saturn…

Anton stătea întins în hamac, avea ochii închişi. Refuza să-i deschidă. Nu voia ca în locul ultimilor imagini din livada de la Poiana Mărului, să vadă aburi verzi-sîngerii ce se preling, se încolăcesc ca nişte şerpi, desenând forme bizare pe sticla translucidă a biosferei agăţate de o stâncă de pe inelul saturnian.

Anton deschise brusc ochii, se răsuci  spre Koko. Acesta ţopăia  ca o maimuţă sărind de pe o creangă pe alta, ca într-un pom imaginar. Aruncă în el cu paharul din care băuse cafeaua, o băutura scârboasă, alta nu avea, un amestec de ceai, cu arome de tei, şi lapte de soia.

– Futui mama ei de viaţă, Koko, te bag în matriţa care te-a făcut!
– Calmează-te, şefu, fără mine eşti mort! Calmează-te, şefu, fără mine eşti mort!
– Papagal de circ, asat eşti! Să taci! Opreşte toată sarabanda asta de trei parale! Nu-mi arde de distracţie.

Privind ceasul atomic, văzu că trecuse patru ani de la ultima legătură video cu staţia orbitală din jurul Pământului. sosise timpul să reintre în legătură.

– Idiotule, treci şi deschide staţia şi recepţionează hologramele laser!
– De ce eşti nervos şefu’? Asta nu e treaba mea.
– O fi treaba bunicii! Hai, că eşti simpatic!
– E jobul lui Kapa, şefu’.
– Nu-mi mai spune şefu’! Unde-i cretinul ăla de Kapa?
– A ieşit în mediul gazos de afară. Are poftă de o porţie de metan.  Repară ciocanul laser.
– Nu sta şi te uita ca o paparudă la mine, şterge praful de pe taste şi ecrane.
– Nu există nico particulă praf, sunt doar urmele degetelor…
– Nu comenta! Du-te şi tu în afară poate îţi este sete…  ajută-l pe Kapa să termine reparaţia  mai repede.

Pe când părăsea habitaclul, Koko făcea ca toţi dracii, de parcă ar fi având şi el nervi, scotea sunete ca nişte păcănituri, bâzâituri, de fapt îşi seta programul pentru o misiune în afara biosferei.

Anton căuta să iese singur din sindromul depresivo-sideral:
„ Ce caut eu aici, atăt de departe de Soare? De ce nu am rămas acasă, să-mi trăiesc ultimile zile alături de Elvira, să simt pământul sub picioare? O mai trăi, ea? O mai fi  vreun om pe Pământ? Refuz să cred că acolo nu mai este un locşor cât de mic unde să poată trăi omul. O să mă-ntorc acasă! O să mă-ntorc! O să …  Sunetul videotonului îl trezi la realitatea extraterestră.  Imginea nu era clară. Aducea şi nu cu Elivira, iubita  de la Poiana Mărului. Duse apartul la ureche. „Elvira, tu eşti? Credeam că eşti moartă!” „Am fost!”  …

Recomandări:

Cella, Gabriela, Gabriela, Luminiţa, Ioan Usca, Ioan Usca.

Anunțuri

10 gânduri despre &8222;Depresie siderală&8221;

    1. Nu mai ştiu cum s-a întâmplat, oricum până să mă decid eu să scriu scenariul filmul se turnase. O să-mi fac timp timp să-l văd acum după ce mi-ai spus unde îl găsesc… pare un spectacol fascinant.

      Apreciază

Bine ai venit!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s