S-a născut lângă Amur (5)

5. Singuri în noapte
Soldaţii dăduseră foc casei.Un fum înecăcios se strecură, ca un şarpe, în beci printre scândurile duşumelei din casă. Copiii se ţineau cu disperare de hainelei mamei, plângeau, tuşeau. Când mama lor, Zhena, simţise în nări fumul înecăcios, căută cu disperare să se agaţe de cineva, de ceva ca să rămână-n viaţă, nu voia ca beciul să le fie, ei şi copiilor, mormânt. Ea văzu, undeva în faţa ei, cum o rază de lumină izvora din întuneric. Atunci simţi de-ndată cum inima ei tresaltă. Cu fetele agăţate de hainele ei, având grijă să nu-l scape pe Mişa din braţe, Zhena se duse pe bâjbâite spre locul de unde răsărise acel miraculos firicel de lumină. Se opri. Se lovise de ceva. Cu vârful degetelor simţi conturul unor trepte. Era scara de lemn ce urca în grajdul lipit de casă. Tuşind întruna, ea se urcă, pipăind treaptă cu treaptă până dădu cu capul de tavan. Era un oblon din scânduri. Printre scânduri se strecurau în beci raze de lumină. Mai înainte, o capră tropăise pe oblon.
Zhena reuşi să dea oblonul peste cap. În beci se făcu lumină, nu multă, doar atâta cât ea să vadă până jos la capătul scării. Fetele ei stăteau ghemuite una-n alta, nu departe de scară. Le strigă, cu glas încet, să nu fie auzită de cineva dintre cei care le cotrobăiseră, mai înainte, casa. Ele nu dădură niciun semn că ar fi auzit-o. Ea puse copilul în iesle, apoii coborî repede în beci de unde le aduse afară una câte una. Le întinse pe podeaua acoperită cu paie. Fetiţele ei aveau ochii închişi, erau albe la faţă şi moi, păreau ca două păpuşi de cârpe. Zhena nu se mai feri să nu fie auzită. Scoase un ţipăt ca un strigăt de animal rănit. Bebeluşul din iesele se speriase. Plânsul lui era ca un strigăt de ajutor. Zhena nu ştia pe care dintre fete să le ia mai întâi în braţe. Le prinse pe amândouă şi le strânse la pieptul ei. Le lăsă jos, şi pe rând le făcu respiraţie gură la gură. Fetiţele deschiseră gura trăgând cu lăcomie aer ca şi cum învăţau din nou să respire. Înspirau şi tuşeau. Mama lor reuşise să le dea din nou viaţă. Le sărută pe frunte, le luă, pe rând, în braţe şi le aşeză cu grijă în iesle lângă Mişa. Bebeluşul se linişti de îndată. Zhena luă o furcă şi ieşi în uşa grajdului. Nu avea altceva la îndemână cu ce să se apere. Făcu câţiva paşi. Nu văzu niciun soldat. De undeva departe vântul aducea strigăte, ţipete, focuri de armă. Cerul era vânăt, plumburiu. Aerul era înecăcios. Simţi miros de pucioasă, de paie arse. Stuful de pe casa ei ardea mocnit. I se cuibări în inimă de îndată, ca un şarpe, frica de moarte. Se uită în roată în jurul ei, sperând că cineva îi va veni în ajutor. Deodată îşi opri privirea. Dădu să ţipe, dar, repede îşi duse palam la gură. Văzu în faţa ei, pe ogor, cum căpriţa, care o zbughise afară din grajd, dădea târcoale unei mogâldeţe. Aruncă furca din mână. Fugi într-acolo. Se aplecă să vadă cine era. Omul avea ochii închişi, părul lung şi încâlcit; faţa arsă de vânt îi era tăiată de riduri adânci; barba îi crescuse până la piept. Pe haine avea urme de pământ, frunze, sânge. La un picior, pantalonul era zdrenţuit. Pe acolo sângele se înghegase. Se făcuse negru. Zhena îi puse mâna pe frunte, pe faţă, pe gât. Aici simţi un pâlpâit. Dădu de un şnur. Îl trase. De el era agăţată o tăbliţă. Pe ea erau scrijelite câteva semne chirilice. Desluşi: Liu Yuan. „Este omul meu! Cum de nu mi-am dat seama?”  „ Yuan, tu eşti? De unde ai venit? Trezeşte-te!” Îl frecţionă pe faţă pe mâini, îi dete câteva palme peste faţă. El scoase un geamăt, îşi mişcă buzele. „Yuan mă auzi? Eu sunt Zhena! Mă recunoşti? Ai ajuns acasă!” … „Zhenaaa!” El deschise ochii. Vedea doar o umbră. Îi recunoscu  glasul. Întinse o mână spre ea, mâna tremurândă  o scăpă la loc pe piept. Se vedea că nu mai avea vlagă. Zhena se ridică în picioare, se învârti în jurul ei, se gândea ce să facă mai întâi. Era singură. Nu era nimeni să o ajute. Casele din vale ardeau. Foc şi vaiete. Prin fumul împrâştiat de  vânt, ea  zări un cal la marginea ogorului. Calul  de cum o zări porni spre ea. Venea încet, cu capul plecat, trăgând  prin noroi curelele hamului. Se orpi lângă femeie, ridică capul spre ea, apoi se uită în jos  la stăpânul lui întins în noroi, încercă uşor să-l împingă cu botul, voia,  în felul lui, să-l trezească.  Yuan gemu şi  încercă să deschidă ochii. printre gevne desluşi chipul femeii.  „ Zhena, ia-mă de aici. Bolşevicii mă caută p emine.” Scrâşni din dinţi. „Mă arde tare rău piciorul. Nu mai pot îndura focul ăsta.” Femeia se dezmetici. Fugi până în spatele casei de unde luă targa ce o folosea la căratul fânului. Intră apoi în casă. Camera era inundată de fum. Pe bâjbâite, împiedicându-se de scaune, de masă, reuşi să ia din dulap nişte haine, le puse apoi pe pat, de unde le luă din nou în braţe cu tot cu aşternut. Tuşea. Fumul gros o îneca. Reuşi să iese. Căzu pe scări. Se ridică. Mergând aşa cu hainele  şi aşternutul, unele pe cap, altele târâite pe jos, ea părea ca o nălucă. Nu era înaltă, era scundă, dar, vrednică, puternică ca un bărbat. Din lucrurile aduse din casă făcu un culcuş pe targă. Îl prinse pe Yuan de după umeri, îl trase, îl puse cu capul pe aşternut. Când îl apucă de picioare, el icni. De durere faţa i se schimonosi. „ Piciorul meu,  Zhena”. Ea văzu că din acea gaură zdrenţuită a pantalonului se prelingea sânge. Îşi rupse repede mâneca bluzei, înfăşură piciorul mai sus de rană. Strânse cât putu ea de tare. De durere bărbatul scoase un ţipăt, apoi leşină. Zhena începu să plângă, dar, repede îşi şterse lacrimile. În locul lor, pe obrajii mici ai feţei ovale, rămaseră dâre negre. În tot acest timp, de când ieşise din grajdi, ea uitase de copii. De acolo, din ieslea de unde îi lăsase, răzbăteau până la ea, plânsul lor. „Cum de nu i-am auzit?” Fugi întra-colo. Bebeluşul era vânăt de atâta plâns. Fetele se smiorcăiau, aveau privirile disperate. Ea luă mai întâi copilul în braţe, ieşi cu el afară. Fetele o urmară. Ele nu mai aveau atâta putere ca să plângă. Zhena se  gândea ce o să zică bărbatul ei când va vedea bebeluşul. Fetele se apropiau de targă cu paşi mici. „E tăticul vostru! A venit acasă!” Zhena îşi acoperi faţa cu palmele. Aşa căuta să-şi stăpânească plânsul. Fetele îl priveau pe tatăl lor fără a spune ceva anume. Erau speriate şi mute. „Yuan, sunt fetele tale!” Omul ei  avea ochii închişi. Adormise. Sângele scurs din rană îl anemiase. Bebeluşul plângea cu sughiţuri. „ Of, Doamne! Uitasem de tine! Cum să-ţi astâmpăr foamea?” Se uită pe ogor. Capra nu plecase departe. Ciugulea dintr-o tufă de spini. Luă copilul şi se duse într-acolo. Prinse capra. Capra se opri, ridică coada şi se urină. Atunci, Zhena se însenină la faţă, lăsă copilul jos şi ţinând palmele căuş reţinu o urina  caprei. Fugi spre targă, cu grijă să nu se scurgă lichidul printre degete. Îi dădu drumul din căuşul palmelor direct peste locul de unde mai înainte curgea sânge. Yuan deschise brusc ochii, ţipă ca un câine înjumghiat, apoi se linişti brusc. Leşinase. Cândva, chiar Yuan îi spuse că o rană se vindecă cu urină de capră. Căpătase un pic de încredere în ea. Îşi şterse mâinile de şalvari, şi se întoarse repede la copilul lăsat pe ogor. Prinse din nou capra, îi apucă ţâţa şi mulse un pic de lapte, atât cât să-i umezească buzele bebelulşului. Apoi încercă să-l înveţe să sugă din ţâţa caprei. Copilul mâncă lapte până se sătură. Pulpa caprei era mare. Mai avea  lapte. Zhena mulse capra în oala adusă din grajd, de Shuni, fetiţa mai mare. Fetele băură cu sete din lapte. Îi lăsară ceva şi mamei. Zhena bău cât să-şi umezească buzele şi gura, restul îl păstră pentru Yuan. Reuşi să-i dea un pic de lapte. El tuşi şi-l înghiţi. Femeia puse copilul pe aşternutul tărgii, alăturea de Yuan. Legă targa de hamurile calului, aşa cum se pricepu ea. Chemă fetele. Luă hăţurile în mâini şi trase scurt de ele. Calul smuci targa. Alaiul o porni în deal peste ogoarele pustii. Capra venea după urma lăsată de targă. Behăia. Behăitul era ca un cântec de jale. Rămăsese singură. Pe suratele ei le luaseră soldaţii. Când alaiul ajunse în locul de unde drumul cobora, Zhena se întoarse să mai vadă casa. Era, poate, pentru ultima dată. I se păru că o vede ca un dragon cu multe capete şi limbi roşii. Focul blestemat mistuia lucrurile, amintirile, trecutul. Ea nu mai avea puterea să privească. Se întoarse. Plângea fără lacrimi. Plângea sufletul ei pustiit. Singuri, împreună! Înserarea, ca o pânză neagră, se lăsă peste apa Amurului, peste satul Cegaia, peste ogor, peste deal, peste ei. Întunericul îi înghiţi. Zhena plângea înfundat. „Ziua de mâine, oare ce-mi va aduce? Va mai fi oare o zi?”Umblăm pe câmp fără popas
sub zodii prin târziul ceas.
Hotare, veac, tărâm s-au şters.
Mai suntem noi şi-un univers.(1)
(1) Versuri de Lucian Blaga.

***
S-a născut lângă Amur:[1],[2],[3],[4].
***
Recomandări:
CELLA Gabriela Savitsky Luminiţa Stănescu Ioan Usca

Anunțuri

11 gânduri despre &8222;S-a născut lângă Amur (5)&8221;

Bine ai venit!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s