S-a născut lângă Amur (3)

3. Pâcla Amurului

Soarele dimineţii  lovea, cu razele lui, geamul casei. Un şuvoi de lumină, ca o pată  aurie, acoperi leagănul copilului. Căldura razelor de soare îi  mângâia fruntea, ochişorii, obrăjorii, guriţa. Copilul se trezise după ce spre ziuă abia aţipise. Nu mai avea putere  nici să plângă. Deschise pentru o clipă ochii rotunzi şi albaştri. Îşi ţuguia buzele, îşi sugea limba, visa că era cu guriţa la sân. Îşi scoase mânuţele, din cârpa ce le ţinea legate, încerca  să prindă cu ele acel sân pe care instictiv şi-l imagina. Mânuţele căutau cu neastâmpăr, ele nu păreau că fac altceva decât că se agăţau de acel şuvoi de lumină, o punte între geam şi leagăn, între el şi bunul soare. Această stare ce-l cuprinse pe copil, ca şi fericirea, nu ţinu o veşnicie. Cu leagănul şi casa pământul se rotise doar atât cât razele calde ale soarelui să fugă de pe faţa îmbujorată a copilului. De îndată el simte  că cineva drag îl părăseşte, se agită, răsuceşte capul,deschide  gura, înghite în sec. Burtica îi era goală. Începu să scâncească apoi să plângă de-a binelea.

Zhena, mamă de puţin timp a lui Mişa, mamă fără de voie, căzuse într-un somn adânc, tot spre ziua, după ce se linişti un pic şi copilul. De oboseală, venită nu atât de la treburile casei, cât de la stările sufleteşti prin care trecuse după acea zi când îl primise în casa ei, ajusese să vorbească prin somn. Avea un somn agitat. Cine poate bănui ce vise avea? Poate că în vis îl căuta pe bărbatul ei, Yuan. El plecase cu armata „albilor” în ţinuturile din vest, spre lacul Baikal. Se făceau aproape doi ani de atunci. Nici o veste nu primise de la el. Circulau multe zvonuri. Unul i-a întors sufletul pe dos – Amiralul Kolceak, cel care luptase cu „armata albă” împotriva „armatei roşii”, cea care voia să ia în stăpânire întreaga Rusie, ar fi fost prins şi omorât. De când auzise această veste, pierduse orice speranţă să-l mai  vadă în viaţă pe omul ei.

„ Nu! Nu! Nu pleca! Yuan întoarce-te!.Fetele te aşteaptă! Şi .Amurul. Nu-mi trebuie aur! Lasă-l şi vino acasă! Nuuu! Lasă şi sabia!  De ce? ” Ea plângea prin somn.

Plânsul cu sughiţuri ale copilului din leagăn o trezise. Deschise cu greu ochii. Îi şterse cu amândouă mâinile. Palmele se umeziseră. Îţi aminti  ce visase. Îi era ruşine că plânsese. Nu voi să o vadă fetele ei care dorm încă în patul de alăturea.
Dă să descidă ochii, însă nu putu, îi închise repede. Era prea multă lumină în casă. Era prima zi cu soare de la începutul primăverii. Gândul îi fugi  afară pe ogorul care aşteapta să fie scormonit cu plugul de lemn şi însămânţat. Se întoarse, cu gândul, înapoi în casă. O întoarse plânsul tot mai tare al copilului din leagăn. Se dădu jos, din pat. Era numai în cămaşă. Luă copilul din leagăn. Îl duse uşor la piept. Îl legăna. „ Mişa, taci cu mama… Ce să-ţi dea mama?… Nu are mama lapte!” Căldura femeii şi vorbele ei şoptite îl liniştiră pe copil.

– Hai, sus leneşelor! Sculaţi-vă! E soarele sus! Fetele scos capul de sub plapumă. Clipesc des din ochi. Zâmbesc. Au motive. Dormiseră pe săturate.

– Chani du-te şi aprinde focul. Shuni, tu să mulgi caprele. Eu mă duc cu Mişa, ştiţi voi, unde!   „De când le-am spus că mă duc cu el la vecina ca să-i dea  sân, nu mai scap de întrebările lor sâcâitaore”

Zhena ieşi afară din casă. În spate ducea un coş împletit din paie. În coş aşezase copilul. Ea se oprise în prag. Era uimită. Nu mai văzuse aşa ceva, vreodată. Doar până la a treia casă, mai la vale, totul era la vedere. De acolo mai în jos, până departe, de unde se vedea altădată apele Amurului, totul era acoperit de ceva alb, ca o pânză albicioasă, vălurită. Păreau vălătuci de bumbac, ca o mare de lapte. Din cer, norii căzuseră pe pământ. Din acea mare albicioasă se stârniră, nu deodată, lătratul câinilor, cotcodăcitul găinilor, behăitul caprelor. Se auzeau vagi frânturi de glasuri.
Zhena ieşi în uliţă. Făcu câţiva paşi spre stânga pe uliţă. Se opri. Din acea pâclă albicioasă, văzu cum iese un câine. Îl văzu cum miroase cu botul, parcă căuta ceva, când prin aer, când pe jos. Apoi se opri şi se întoarse de unde apăruse. După un timp iară apăru cu botul mişunând pe jos şi dând din coadă. Zhena nu-l mai văzu. Privirea ei fugi mai jos, deasupra mării albicioase. O arătare neagră, părea o căciulă, plutea pe valurile albe ale pâclei. Venea spre ea. De sub acea căciulă apăru o faţă negricioasă. Era totuşi departe. Ea nu putea să desluşească fruntea, ochii, nasul, gura. Vedea o faţă de om, prinsă între căciulă şi o barbă lăţoasă şi neagră. Ar fi crezut că a fost într-adevăr o arătare, dacă nu şi-ar fi ascuţit privirea pentru a căuta şi trupul prin acea perdea albicioasă. Un timp asta văzu: o jumătate de om, de la mijloc în sus, venea pe uliţă în sus, legănându-se, stânga, dreapta, ca o haină bătută de vânt. Ea a prins curaj, sau poate altceva o întări, şi făcu câţiva paşi în jos pe uliţă. Se opri din nou. Apele mării lăptoase se retrăseseră. Rămase pe uscat un om călare pe un cal. Omul avea privirea în jos. Capul i se legăna. Părea că doarme. Era mic de statură, părea un copil. Avea pe el haine de o culoare indecisă, erau murdare, purta o scurtă încinsă cu o curea lată de care era legată o sabie lungă. Vârful tecii atingea calul, se sprijinea pe pulpa piciorului din spate. În picioare, omul acela avea cizme vechi, scâlciate. Calul de sub el nu era mare, era pe măsura stăpânului. Căinele se opri şi scoase un lătrat. Călăreţul struni calul. Calul scoase apoi un nechezat scurt. Câinele se întoarse şi trecu pe sub cal. Zhena, femeia cu copilaşul în spate, continua să privească pe omul acela care i se ivise din nori. Văzu cum călăreţul înghionti calul cu vărful cizmei. Calul zvâcni, îşi scutură capul, dar, la fel de încet mergea. Femeia nu-l recunoscu pe călăreţ. Era Yuan. Mişa, bebeluşul, plângea. Plânsul lui aducea a ceva de jale. Prin coşul de paie, el nu simţea căldura ca atunci când l-ar fi ţinut la piept. O adiere de vânt duse frânturi de plânset până la urechile călăreţului. El îşi ridică privirea. De-abia acum el o văzu. Văzu cum o femeie se uita lung spre el. O recunoscu. Era femeia lui. De când nu o mai văzuse i se păru că trecuse o veşnicie. Nu crezuse vreodată cât timp a fost plecat că va mai rămâne în viaţă ca să o revadă pe ea, şi pe cele două fetiţe. Se gândise la ele de fiecare dată când îi şuierau gloanţele pe lângă urechesau atunci când îi trecea tăişul săbiei prin faţa ochilor. A avut noroc, doar atât, nimic altceva. Ultima dată căzuse cu tot cu cal într-o râpă. Se duse la vale rostogolindu-se, şi el şi cal până în apa rece a lacului Baikal. El reuşi să se prindă de coama calului. Calul îl scoase la mal. Au mers apoi, pe marginea lacului, multe nopţi, ziua se ascundea să nu fie văzut de duşmani, de oamenii din armata celor care îl omorâseră pe ţar. A lăsat marginea lacului, a intrat în munţi. A coborât prin văi. A urmărit albia unui râu. Aşa a ajuns după mult enopţi şi zile la apele fluviului Amur. De aici i-a fost mai uşor. Găsise o casă părăsită într-o margine de pădure. Doar un câinele rămăsese cu speranţa că stăpânul său se se va întoarce. Acolo, cu ce găsi în acea gospodărie, reuşi să facă o plută din buşteni. Aşa au venit pe apele Amurului, pe o plută, toţi trei, Yuan, calul şi câinele  de l acasa părăsită. „ Zhena!”  Dădu frâu calului înghiontindu-l cu vărful cizmei. Calul zvâcni, îşi scutură capul, dar, la tot fel de încet mergea. Auzind acea voce ce o strigase, Zhena tresări. „Dar omul ăsta e Yuan!” Ea nu mai credea să-l mai revadă vreodată. Mai ieri  oamenii din sat se îngrosizeră de ce văsuseră.  În apele tulburi ale Amurului pluteau oameni şi cai înecaţi, pluteau cu burţile în sus printre butuci, haine militare, roţi de căruţe. Apa Amurului era însângerată. Când tocmai voia să-l strige, îl auzi pe mişa plângând. „ Cum îi voi spune? Oare, mă va crede? Oricum, va şti că  n-are cum să fie al lui, s-au scurs doi ani de când a plecat de-acasă. Mă va înţelege când îi voi spune că o femeie deportată, o puşcăriaşă mi l-a adus în pragul casei? Îl ştiu că se mânie din te miri ce.”
Într-o clipită îşi aminti visul de cu noapte. „Mai bine mă întorc în casă. Călăreţul acela îmbrăcat în straie de cazac nu este omul meu, Yuan”
Zhena se întoarse şi intră pe portiţa ce rămasese deschisă. Dar, nu făcu decât doi paşi. Se opri. Auzise un foc de armă. Se uită întracolo. Dinspre susul uliţei venea un călăreţ. Ea se piti lângă gardul împletit din nuiele. Printre găurile gardului văzu: şapca cu cozoroc, mustaţa blondă, gulerul de blană, epoletul, mâneca hainei, pantalonul kaki cu o linie roşie, cizma de piele, scăriţa, burta calului. Călăreţul trecuse de casa ei. Ea se ridică cu grijă să-l vadă mai bine. Copilul scoase un scâncet ascuţit.
Călăreţul, ce de-abia trecuse, trase iute de hăţuri şi se săltă în şa. Calul se lăsă pe picioarele din spate, cabră, apoi reveni cu piciorele din faţă în pietrişul uliţei. Tropăia,dar, nu voia să se întoarcă. Călăreţul se răsuci în şa şi se uită să vadă de unde venise acel  plânset de copil. Calul se dădu bătut, se răsuci după voia stăpânului. Călăreţul avea la chipiu o insignă metalică, o stea roşie cu cinci colţuri. Era un ofiţer al armatei roşii. Femeia nu mai apucă să-i vadă mai bine faţa, de frică, se piti iară lângă gardul de nuiele. Printr-o deschizătură mică a gardului, ea mai văzu pe acel călăreţ cum îşi ridică iute braţul în sus, apoi îl lasă în jos până la nivelul umărului, cu degetul arătător întins spre casa ei.De îndată el întoarse calul nărăvaş, trăgând focuri de armă, şi-o luă la galop în jos pe uliţă. Femeia se ridică iarăşi de după gard. Cavaleristul era înghiţit de norii de ceaţă, exact în locul de  unde apăruse mai înainte acel călăreţ, care pentru o clipă femeii i se păruse  a fi omul ei, Yuan. Privirea i se îndreptă, fără voia ei, înspre susul uliţei. De ceea ce văzu, se înspăimântă. Îşi duse repede mâna la gură. De sus, din pădurea de pini şi mesteceni, coborau spre sat mulţi oameni cu săbii şi puşti lungi în spate, unii pe jos, alţii călare. Caii nechezau, oamenii scoteau chiote. Unii, după felul cum erau îmbrăcaţi, semănau cu cel care trecuse înaintea lor. Ea îşi  dădu seama că este în pericol abia atunci când văzu doi militari sar cu caii peste gard pe ogorul aflat mai sus în spatele casei ei.

Zhena  o luă la fugă spre uşa casei. Intră val-vârtej. Fetele o priveau speriate. În timp ce-şi scotea coşul din spate în care bebeluşul plăngea de se îneca, le spunea fetelor să intre repede sub pat.

–  Daţi capacul de sub pat la o parte, coborâţi în beci, repede! Vin şi eu după voi!
Se uită prin casă, gândindu-se ce-ar putea să ia cu ea. Nu găsi lumânarea. Căuta oala cu lapte. Oala, în care trebuia să fie laptele proaspăt muls, era goală. De afară, de undeva din spatele casei auzi zgomote înfundate. Erau focuri de armă. Luă copilul sub un braţ, se lăsă pe vine, apoi târâindu-se pe burtă se băgă sub patul sub care şi fetele ei intraseră.

……………..
Pinggg! Salutări de pe Amur!
Gabriela Savitsky, Maria Barbu, CELLA, Caius , Octavian Blaga

Anunțuri

10 gânduri despre &8222;S-a născut lângă Amur (3)&8221;

Bine ai venit!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s