Târâie-brâu în lanul cu grâu


E luna lui cuptor. Soarele arde pământul. Bobul de grâu răscopt sare din spic. Oamenii seceră grâul. Arendaşul se plimbă cu cabrioleta pe drumeagul de la marginea tarlalei. Deodată, cu ochiul lui de vultur, zăreşte un om tolănit pe mirişte. Dă bici calului. Se îndreaptă cu cabrioleta într-acolo, ajunge în dreptul celui tolănit, trage de hăţuri, însă calul nu se lasă strunit, merge smucit până lângă fântâna cu cumpănă. Animalul pufăind ca o locomotivă cu aburi bea cu lăcomie apă din uluc. Arendaşul sare din cabrioletă şi se-ndreaptă pocnit din bici spre omul ce nu catadicseşte să se ridice de pe mirişte. “Scoală-te, Târâie-brâu! Ridică-te, puturosule! E amiază. Cum? Numai trei snopi? Unde e gireada?” Îl beşteleşte, îl biciueşte.  Secerătorul leneş simţind pe spinare arsura biciului, n-are încotro, se ridică opintindu-se, mârîie ceva în barbă, pare că se  tânguie. Se duce târâş-târâş la marginea miriştei de unde smulge trei paie de pălămidă, le răsuceşte încet până când ele devin una, agaţă legătoarea de gât, se întoarce tot târâş-târâş la marginea lanului, se apleacă, adună paiele de grâu în snop, se ridică, prinde snopul sub braţ, îl leagă fedeleş şi-l pune-n picioare alături de ceilalţi trei.

Un câine ologit  se târâie pe mirişte până-n dreptul fântânii, unde lingăveşte dintr-o baltă cu apa clocită,  setea să şi-o potolească. Arendaşul, suduindu-l, îl apucă  de piciorul  cel bun şi-l trage după el. Câinele mârâie,  paiele de sub câine  fâşie, omul rău nu-l lasă, îl târîie până în spatele colibei, unde  îl leagă cu o funie de un ţăruş din lemn de câine.  O cotarlă, legată  de un copac uscat,  de cum îl vede dă de zor din coadă, se fâţâie ca o neruşinată. Arendaşul se duce să dea boabe calului. Târâie-brâu cu chiu cu vai mai dă gata un snop de grâu apoi o ia agale, cu mersul legănat,  spre coliba din crengi şi paie.  Până ce Târâie-brâu ajunge la colibă, cămaşa de pe el se zvântă. Se aşează în buza colibei cu un un oftat ca şuierul aerului dintr-un balon înţepat. Într-un târziu, el scoate un boţ de mămăligă cu brânză de oaie, îl întoarce pe o parte şi pe alta, ar vrea să ia o îmbucătură, ar vrea să-şi facă cruce, nu mai apucă nici una nici alta. Un hultan din înaltul cerului coboară în picaj şi din zbor razant îi suflă boţul  de sub nas.

Arendaşul, cocoţat pe capra gabrioletei, fiind gata de plecare spre alte lanuri de grâu, spre alţi secerători, vede fapta hultanului de care râde de se prăpădeşte. De atâta râs se-neacă, simte că nu mai are aer, dă din mâini şi din picioare, dar nu are cum să evite nenorocirea, cade de pe capră drept în cap, stă aşa o clipă, apoi se prăvăleşte pe mirişte unde înţepeneşte cu mâinile şi picioarele răsfirate.

Târâie-brâu urmărind  hultanul ce zburase cu boţul de mămăligă ţinut între ghiare ca pe-un pui de găină, abia într-un târziu îl vede pe stăpânul său culcat pe mirişte.  Bănuind că acesta voia  să se odihnească de-amiază, îşi îngăduie să scoată din desagă o sticlă cu lapte, pe care o bea gâlgâind. N-apucă să o bea toată, căci se lasă încetişor pe spate, şi-adorame de-ndată, pe jumătate afară, pe jumătate-n coliba din paie şi crengi de mesteacăn.

Dintr-un nor negru apărut ca din senin, un fulger se iţeşte, apoi un tunet răbufneşte de se cutremură tarlaua. Picuri mari cad pe pământul uscat, bat darabana îndesat. Târâie-brâu buimac, sărind în sus ca un arc, rătăceşte pe mirişte cu crengile şi paiele colibei pe cap.

Cu cabrioleta goală, calul, speriat de tunet ca de bubuitura unui tun, aleargă ca un zăpăcit mai întâi pe mirişte, apoi prin lanul de grâu. În urmă, arendaşul ca un năuc, trezit la viaţă de fulgerul cerului, aleargă după cabrioletă şi cal cu mâinile ridicate spre cerul întunecat.

Nu departe, la marginea de lan, o fată cu ochii verzi şi părul auriu, o mare iubitoare de culoare,  aşezată într-un jilţ împletit din nuiele, pictează pe o pânză prinsă pe un şevalet din lemn de tei, pe nimeni altul decât pe Târâie-brâu la secerat de grâu.

Dar, vai!, când peisagista mai are de pus o ultimă tuşă, un vânt iscat ca din senin îi doboară şevaletul, îi desprinde pânza pictată în ulei, o ridică şi-o plimbă prin aer, ei îi zmulge de pe cap pălăria cu boruri largi lâsându-i slobod bogatul păr de culoarea grâului copt. Vântul nebun nu se lasă cu una cu două, îi ridică poalele rochiei ţesută din fir de in, dezvelindu-i picioarele ca de fecioară.

Fata, ca o nălucă, aleargă prin lanul de grâu după pânza dusă de vânt, culcând la pământ spicele cu boabe aurii.

***
Ştefania Coşovei Alex Ştefănescu CELLA Ioan Usca Octavian Blaga

Anunțuri

3 gânduri despre „Târâie-brâu în lanul cu grâu

  1. ce ironie fină zace-n vîrful penelului tău, cine poartă vina naşterii şi-n ce fel o treieră ?
    răspunsurile retorice evită, elegant, acel tablou cu ‘fuga iobagilor’ 😉 🙂

    Apreciază

    • când nu am imaginaţie, îmi trimit muza, de data asta o plasticiană, să cutreiere prin lanuri, iar dacă mi-a ieşit o pictură epică meritul este împărţit în mod egal între târie-brâu, brigadierul furios şi câinele olog… e şi asta o cale de comunicare! 🙂

      Apreciază

  2. Actul « Ioan Usca

Bine ai venit!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s