S-a intamplat pe fata nevăzută a Lunii



Pe faţa nevăzută a Lunii trăieşte o lume nemaivăzută. O lume aflată permanent într-o stare de meditaţie transcendentală, o stare care depăşeşte limita realităţii. Stare venită din lipsă de aer, de atmosferă. Asta o spun eu. Ei, lunaticii, adică cei care trăiesc pe faţa nevăzută a Lunii nu conştientizează că ar putea exista şi aer în afară de eter.
Să le spui : în imediata vecinătate a Lunii, exista o planetă din pământ, foc şi apă, învelită într-o manta de aer, ocupată vremelnic de oameni, nu te-ar crede. Cum să creadă că ar exista ceva ce ei nu pot să vadă?
Se pare că atunci când se află în această stare, simt că în spatele lor , în spatele Lunii, s-ar afla un corp mult mai mare decât Luna, ceva misterios, de neînţeles , de necuprins cu mintea lor. Unii cu mintea mai antrenată, reuşesc să vadă, cum pe o planetă misterioasă, pe care o simt tot timpul în spatele lor, oameni la fel ca ei se uită noaptea pe cer şi admiră o farfurie ciobită, de culoare cenuşie, alteori argintie, iar vieţuitoare cu patru picioare şi coadă, neamivăzute de oamenii de pe faţa nevăzută a Lunii, latră şi urlă la aceeaşi farfurie. Cei ce se trezesc din astă stare, nu se obosesc să comunice între ei, să povestească, pesemne că nici ei nu cred în propriile viziuni. Ei nu-şi pun prea multe întrebări. Cred că şi ăsta e un secret al traiului lor lor tihnit dus pe faţa nevăzută a Lunii.
Pentru ei Luna este nemărginită şi plată. Nu se obosesc să şi-o imagineze altcumva. Stările astea şi altele au legătură cu lipsa atmosferei. Plămânii, creierul, inima şi alte piese vitale sunt alimentate numai cu lumină de la Soare. Dar nu direct, ci cu lumina filtrată de blocurile de piatra meteorică, în spatele cărora îşi duc traiul diurn. Şi cât îi ziua lunară de mare, ei se feresc, ca de dracu, de Soare. Prin piatra meteorică nu trece şi dogoreala, aşa încât nu se pârlesc cum s-ar pârli dacă s-ar expune direct la Soare.
Noaptea, pe care o aşteaptată ca pe o binecuvântare cerească, nu dorm nici un pic, şi asta se întâmplă din cauza insolaţiei de peste zi, chit că stau la adăpostul stâncilor meteorice. Neavând somn, îşi caută de lucru, doar aşa ca să se afle în treabă. Ei nu trebuie să muncească pentru o bucată de pâine. Mai întâi că ei nu ştiu ce-i aia mâncare, fiindcă ei se hrănesc din lumina venită de la Soare, dar şi din pricină că pe faţa nevăzută a Lunii nu creşte niciun neam de plante. Ei nu ştiu gustul pâinii, al vinului, al apei, al laptelui… Iar de gustul cărnii nici nu mai vorbim. În afară de oameni, nu mai există nici o vieţuitoare cu două sau patru picioare, cu aripi sau cu coadă, nici în praful şi subsolul lunar, şi nici în eter.
Praful întinde în aceiaşi proporţie ca a apei de pe Pământ, iar bolovanii, stâncile – pietre uriaşe sau mai mici, sunt cele mai căutate de lunatici, pe timp de zi. Ele vin din cer cum vine grindina pe Pământ. Ei se roagă la Soare să le trimită o ploaie binecuvântată cu pietre, bolovani şi stânci. Ei, deşi cu mintea înceată, din experienţele trăite de strămoşi şi transmise genetic, au observat că meteoriţii noi, în spatele cărora se adăpostesc cât îi ziua de lungă, filtrează mai bine lumina. Lumina filtrată de această piatră, este mai hrănitoare decât lumina venită direct de la Soare. Este plină de vitamine şi de proteine fotonice. Astfel ei sunt foarte bine hrăniţi, nu cunosc ce sunt alea ingrediente artificiale, şi-şi permit, au şi timp, să se ducă cu mintea în voiaj pe altă planetă, pe care o simt că ea există undeva aproape, le-o spune un simţ al lor ascuns.
Nu aş mai avea multe de spus despre această lume nemaivăzută aflată pe faţa nevăzută a Lunii, dacă nu s-ar fi întâmplat într-o Zi cu Soare, ceea ce într-adevăr s-a întâmplat cam aşa după cum scrie mai departe.

Un copil din părinţi Lunatici, se juca în praful cosmic, la umbra unui bolovan meteoric, abia căzut din albastrul îndepărtat al oceanului cosmic.
Pentru ca mintea să i se dezvolte, mama (tatăl lui este mai tot timpul plecat) îi dădea ca exerciţiu să caute pietricele ascunse prin praful Lunar, şi apoi să le sorteze după marime, formă şi culoare.
Când soarele luând cu el toată dogoreală trecuse în spatele muntelui cenuşiu-arămiu, mama ieşea din dosul unei stânci, unde meditase toată ziulica, să verifice dacă plodul ei lunatic îşi făcuse tema. Dacă n-ar fi văzut ce nu a mai văzut ea vreodată, i-ar fi spus băiatului că a făcut o treabă bună, fără să se mai obosească să-l verifice dacă le-a ordonat după mărime, formă şi culoare. Dar de data asta s-a aplecat mai mult, să vadă mai bine, acele pietricele din prima grupă – cele mai mici, de o culoare şi formă aparte. A luat una cu două degete de la o mână şi a aşezat-o în palma celeilalte mâini. A adus-o cu mâna mai aprope de ochi. Era de formă ovală, aurie la culoare şi foarte uşoară. A luat micuţa pietricică, din nou, cu buricele celor două lungi degete, a pus-o între dinţi, să-i verifice duritatea. Nu a trebuit să apese prea tare cu dinţii, căci gura i s-a strâns, se sfărâmase pietricic. Nu avea gust de praf de piatră. Avea un gust ca al luminii venită de la Soare, de la care se hrănea toată suflarea de pe Lună. Bulversată, mirată, entuziasmată, a luat celelalte pietricele surori, le-a pus pe o lespede, apoi l-a luat în braţe pe băiat, l-a lăsat jos, l-a scuturat bine, să-i reintre mintea-n funcţiune, să-i spună iute de unde a cules pietricele aurii, aurii, ovalii.
Copilul, ca o jucărie teleghidată, a condus-o lângă o stâncă căzută de la ultima ploaie.
La lumina soarelui spre asfinţit, a cules de lângă stâncă toate acele pietricele aurii cum nu mai întâlnise până atunci, şi le punea pe o lespede de piatră. Din când în când mai încerca câte una între dinţi, şi, fiind bună ca lumina Soarelui, o mânca. Era pentru prima dată când gusta Lumină. Culegea şi plângea. Plângea dintr-o prea mare emoţie, plângea de prea multă fericire?
Ultima dată, e tare de mult de atunci, a plâns de supărare, fiindcă din eter nu mai plouase cu pietre, nu mai simţise de mult gustul luminii filtrată de o nouă piatră cerească.
În palma cu care îsi ştergea lacrimile de pe obraz, ţinea miraculoasele pietricele şi după ce se sătura privindu-le, le punea aşa ude, pe câte o lespede. Pe copil, aceste jucării aurii îl atrăgeau ca un magnet. Găsise mai încolo, alte pietricele oavale şi de culoarea soarelui la asfinţit. Mama, în urma băiatului, aduna, neobosită, boabele de piatră. Au mers, au cules la lumina stelelor, boabele aurii din praful lunar. În urma lor rămâneau lespezi de piatră cu boabe aurii udate de lacrimi. Ziua se odihneau la adăpostul stâncilor, şi cum de se lăsa seara, plecau la drum pe urma boabelor aurii. Le culegeau, le priveau cu nesaţ şi cu mâna udată de lacrimi le aşezau cu grijă pe câte o lespede de piatră.
Aşa au mers mult timp, până când într-o noapte de-a lor, lunară, le apăru în faţă, departe la orizont o lumină, dar nu arzătoare, mai degrabă rece dar ademenitoare. Au lăsat culesul boabelor, şi au alergat spre locul de unde creştea acea lumină albastră. Pe măsură ce se apropiau formă rotundă de lumină albastră se ridica pe cer ca un soare. Nu s-au oprit decât atunci când în faţa ochilor se ivi noul soare cu lumină rece şi albastră. Mama l-a luat pe băiat în braţe, s-a aşezat cu el pe o piatră şlefuită de vântul cosmic, şi privind la soarele albastru, îşi aminti că aşa ceva văzuse doar cu mintea. Nu a spus nimănui. Cine să o fi crezut. Ea tot privea şi nu-i venea să creadă că era aievea.
Pentru a-şi alunga orice urmă de îndoială, l-a rugat pe copil să-i spună dacă vede şi el acel soare cu lumină rece. Copilul se plânse că nu poate să se mai uite, îi este frig, îi este frică. Apoi o trase iute de mână pe mama, rugând-o să se întoarcă spre locul lor de baştină, acolo unde a văzut lumina stelelor şi a Soarelui.

Pe drumul de întoarcere, văzuse o altă minune: din boabele aurii udate de lacrimi crescuse firave fire albe-verzui. Pe măsură ce se apropiau de casă, după nopţi şi zile firele erau tot mai mari, aveau culoarea verde, apoi deveniseră aurii, iar mai încolo departe şi mai apropae de casă din spicele aurii cădeau boabe ca micile pietricele miraculoase pe care le găsise cu mult timp în urmă.
De bucurie, de fericire, văzând atâtea boabe, mama şi copilul au mâncat o parte dintre ele. Deodată deveniră somnolenţi, apoi au adormit la umbra unui bloc de piatră meteorică.
Mama şi copilul aveau somnul agitat, se zvârcoleau şi bâiguiau. Copilul s-a tot zvârcolit până când a iesit din umbra bolovanului, şi când a simţit pe pielea lui arsura soarelui, s-a trezit şi a început să ţipe. De la ţipătul copilului, mama s-a trezit şi ea din coşmar. După ce s-au retras din nou la umbra bolovanului, mama îşi aminti visul. Îi povesti copilului:
– Se făcea că din cer cobora lin un soare mic cu lumină pâlpâind. Din praful stârnit la aşezarea pe Lună, se ivise o arătare cu picioare , mâini şi cap, asemeni cu lunaticii noştri, dar îmbrăcat mult mai bine, în haine argintii, cu multe lucruri agăţate pe lângă corp. Am văzut destul de clar, mişca capul într-o sferă lucioasă.
S-a uitat de jur împrejur, apoi a început să meargă dar mai mult săltând. Mă luasem după el, la început mai mult din curiozitate, apoi uimită, în urma lui rămânea un şir de pietricele. Uitându-mă mai cu atenţie, am văzut că ele cădeau dintr-un burduf ce-l purta pe spate. După un timp, probabil că el obosise, s-a aşezat pe un bolovan, a dat jos burduful de la spate, l-a învârtit pe toate părţile, s-a uitat în el, apoi pe jos. Aruncă burduful si se întoarce pe urmele pe care le lăsase. Atunci m-a văzut şi cu mersul lui săltăreţ s-a luat după mine. Deşi fugeam cât mă ţineau picioarele, din câteva salturi el m-a ajuns, m-a doborât cu greutatea lui, în praful lunar, mi-a prins gâtul în strânsoarea mâinilor, simţeam că nu mai am lumină. Noroc că m-ai trezit cu ţipetele tale de la arsura de soare.
Ce se va întâmpla cu noi? Tatăl tău nu are de gând să mai vină lângă stânca noastră. Pe unde şi cu ce lunatică îşi petrece el nopţile? Parcă nu face a bine. Sunt semne că viaţa nostră tihnită, de lunatici, va lua sfârşit. Se adevereşte ce spuneau strămoşii stămoşilor noştri, lunatici din neam în neam, că la vremea vremii vor veni pe Lună oameni extralunatici, şi atunci va fi începutul sfârşitului .

Epilog
Pe faţa văzută a Lunii trebuia să aselenizeze o navă venită de pe Pământ, cu echipaj uman la bord. Din eroare umană, un modul desprins de pe nava mamă a aselenizat pe faţa nevăzută a Lunii. Astronautul a părăsit în grabă capsula, a plecat pe jos spre partea văzută a Lunii pentru a restabili legatura radio cu deştepţii de acasă care greşiseră procedura de aselinizare. În urma lui a rămas o dâră de boabe… se întâmplă să fie un defect de etanşietate a trusei cu alimente. La micul dejun, dacă va vedea lumina dimineţii pe Lună, va bea laptele fără cereale. Mare pagubă! Mare pagubă? O mică pagubă pentru pământean, o mare speranţă pentru un început de viaţă nouă pe partea nevăzută a Lunii!

Anunțuri

Bine ai venit!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s