Coliva din vis (1)

Mama a murit a doua oară

Ana se trezi în plânset.  Cu lacrimile calde  curgând-i pe faţă,  Ana se ridică din pat, dar nu se dădu jos,  rămase pe marginea lui. Tremura, suspina.  Adusă de spate, cu păru-i despletit ce-i curgea pe braţe acoperindu-i faţa şi palmele, cu picioarele căutând sprijin pe ţolul de lână, ea părea că-şi ascunde privirea. Dar cine să o vadă? Petru nu era lângă ea. Când el ieşise din cameră, în zori, scârţăitul uşii o trezise, dar  ea  nu mai ştia cum de o prinsese un somn adânc din care se trezise plângând.

Aici, la casa părinţilor Anei, lui Petru îi place să muncească,  aşa îşi face  poftă de mâncat,  de băut  o ţuică de prună şi  un vin de buturugă.   Aseară văzând cât de mare era iarba în livadă,  Ana îl privise pe Petru cu un fel de compătimire, ştiind ce muncă grea îl va aştepta a doua zi pe bărbatul ei. Petru îi ghicise gândurile: “ Lasă Ană, nu te mai necăji! Mâine, de cu ziuă, o să dau jos toată iarba. Pe rouă se taie mai bine. Cine să ne ajute? Ăştia-s oamenii de astăzi! Când i-am dat iarba lui Vasile, i-am spus să nu o lase să crească mare, că devine lemnoasă şi nu o mănâncă  vitele. Şi dacă le-aş dau-o de pomană, tot nu ar veni  să o cosească!”

Ana nu mai plângea, doar sughiţea în mici răstimpuri. În vis, Ana  se întâlnise cu mama ei. Era prima dată când o visa, de atunci de când  plecase pe drumul fără de întoarcere. Deşi se trezise, cu ochii minţii vedea  imagini şterse, aidoma unor icoane vechi pictate pe lemn.

“O, Doamne, stătea lângă mine, chiar aici pe acest pat, aşa cum obişnuiam, noi două. Stăteam sprijinte de perne, vorbeam, treceam de la una la alta, când deodată, mama, pe un ton dojenitor,  îmi spune:

– Tu Ană, nu credeam c-ai să mă uiţi.

– De ce vorbeşti aşa, mamă ?

– Ce te-am rugat atunci, înainte de a pleca?

– Să ştii mamă că eu merg la biserică, la oraş, la biserica din cartier. Ţi-am dat cozonaci şi plăcinte cu mere! Nu le-ai primit?

– Dar colivă? …

– Să ştii că uneori ţi-am mai dat şi pacheţele cu bunătăţi.

– Colivă de arpacaş, Ană, colivă de arpacaş!

– Da, mamă! Să ştii că de fiecare dată când ies cu tava din biserică, îmi iese-n cale o băbuţă îmbrăcată-n negru, poartă haine curăţele. Deşi nu întinde mâna, cum stă ea aşa, cu privirea în jos, parcă ar cere de pomană. Aşa de liniştită mă simt după ce îi dau un pacheţel!

– De ce nu-mi faci colivă de arpacaş, Ană?

– Să ştii că părintele mi-a spus că la orice biserică de merg c-un pomelnic şi-o colivă, este primit.

– Ană, nu mă asculţi! Înainte, când eram acasă, cum de aveaţi timp, tu şi Petru, să veniţi, chiar de două ori pe lună. Şi nu vă lăsam să plecati cu mâna goală. Vă plăcea brânza dulce cu smântână, nu-i aşa?!

– Mamă, parcă au dat năvală necazurile peste noi! În ultima vreme, Petru a pierdut locul de muncă. Greu mai câştigăm un ban. A trebuit să ne vindem maşina.

– Cand iţi spuneam că  o să mă găseşti în spatele bisericii, îmi întorceai  vorbele, râdeai.

– Mamă, să ştii că atunci eu nu credeam că va veni o vreme când tu n-o să mai fii! …  Mamă, te rog să mai rămâi, să mai stai cu mine, nu pleca! Mamă, de ce te grăbeşti?

Înainte să iese, se opri în uşorul uşii şi-mi spuse:

-Să mergi la casa din deal,  la Nataliţa! Are boabe de arpacaş. Ana, din arpacaşul de la Nataliţa  să-mi faci o  colivă  îndulcită cu miere!”

Ana, reamintindu-şi visul, avea obrazul ud de lacrimi. Din plans se mai auzeau doar rare sughiţuri. Se ridică, îşi şterse faţa, se întinse peste masă, deschise larg fereastra. În livadă, Petru,  aplecat de spate, ducea coasa prin iarbă, stânga, dreapta, stânga, dreapta.  Făş-fâş! Fâş-fâş! Iarba cădea secerată. Iarba, încă vie, se aseza cuminte-n brazdă. Făş-fâş! Petru inainta cu paşi mici şi apăsaţi lăsând în urma lui brazda groasă de  iarbă şi două urme înrourate.

Ana se lupta cu visul ce-i răscolise sufletul: ” Cum de am uitat să aduc arpacaş pentru colivă? De ce să mă duc la Nataliţa? Ea îi cea mai nevoiaşă femeie din sat. Doamne!, de unde să iau arpacaş? Până în oraş este aşa departe. Să merg la Nataliţa? O să merg, n-am încotro!”

Ana se spălă cu apă rece pe faţă, se pieptănă, se îmbrăcă, se închină, pregăti masa, puse pe o farfurie întinsă mâncare pentru omul ei, iesi din casă, se-ndreptă grăbită spre poartă.

– Da-unde pleci, Ană, cu dimineaţa-n cap?

– Mai lasă şi tu coasa să se odihnească! Te aşteaptă mâncarea caldă în farfurie! Eu mă-ntorc de-ndată. Mă duc până la Nataliţa.

– Până vii tu, eu o să mai trag câteva brazde, ştii că nu-mi place să mănânc de unul singur!

– Mâine este sâmbăta morţilor! Trebuie să ne ducem cu o colivă la mormântul mamei!

Ana vorbea în timp ce se îndrepta spre poartă, şi avea privirea-n pământ. Petru o privea sprijinit  în coada coasei. Se simtea obosit. Se dezvăţase de cosit. Inima îi bătea cum bat ciocănelele pe toaca de la mănăstire.

Petru apucă să-i mai spună:

– Nu numai pentru ea! Avem ;i alte suflete de pomenit!

Ana să-l mai audă, ba, se depărtase. Ea  trecu de poartă, ieşi în uliţă.  Lăsă poarta  întredeschisă. Ana, aplecată de spate, se lăsă înghiţită de uliţă, de case, se lăsă la vale, tot mai la vale.

“Am şi uitat unde stă Nataliţa! Parcă în stânga, pe o ulicioară ce duce spre deal. De mult timp n-am mai mers pe la ea. De atunci de când mama m-a trimis să-i duc de pomană o strachină cu sarmale. Era hramul bisericii. Oare câţi ani să se fi scurs de-atunci? Când dai de pomană, să-i dai unui om flămând, sufletul celui dus mănâncă odată cu cel amărât!  Aşa imi spunea, biata de ea. Oare aceea să fie casa Nataliţei? Cred că da! E mică şi dată  cu albăstreală!”

Peste drum de căsuţa albastră, o femeie ieşise la poartă. Pesemne că o zăsrise  pe Ana venind! Când Ana ajunse mai aproape,  femeia îi spuse:

– Bună să-ţi fie inima, Ană!

Ana se opri ca speriată de ceva.

– Bună ziua! Doamne ajută !

Ana, plecată demult din sat,   nu mai ştia cum o cheamă pe această femeie care ieşise la poartă şi-i dăduse bineţe înainte ca ea  să o vadă.

– Sunt Sofica! Nu mă supăr că m-ai uitat! Da, tu unde te duci ? Cum de te-ai abătut pe uliţa noastră?

– Am venit până la Nataliţa.

–  Ană, să ştii că aseară am fost pe la ea! Poate mi s-a părut mie, dar nu-i în apele ei. Doamene, apără şi păzeşte! Parcă nu vorbea cu mine, mă confunda cu Anica, cu mamă-ta, fie iertată, că tare bună la suflet mai era! I-am spus, eu sunt Sofica, vecina ta, nu Anica!

– A ajuns-o şi pe ea bătrâneţele. Mama se înţelegea tare bine cu ea. Spune-mi!, omul ei, mai trăieşte?

– Ştefan? S-o dus!  A rămas singură, sărmana de ea! Bine că-ţi faci un pic de timp şi treci pe la ea.

Ana zâmbind îi făcu  semn cu mâna ca de rămas bun, apoi se întoarse păşind rar spre căsuţa văruită cu sineală. Apropiindu-se de portiţa veche, din şindrilă, Ana îşi făcu un reproş: „ Am plecat de-acasă cu mâna goală!”

Ana împinse portiţa, făcu doi paşi şi se opri, un câine negru ieşit din cuşcă, lătra şi  se   zbătea în lanţ. De n-ar fi fost lanţul, cine ştie ce s-ar fi  întâmlat. Ana aşteapta ca Nataliţa să audă lătratul câinelui, să iese afară, să-l potolească. Ham-ham-ham!… Ham-ham!  … Când se oprea din lătrat, el se uita  îndărăt spre casă, şi văzând că stăpâna nu ieşea, el  revenea cu privirea spre femeia din portiţă, şi reîncepea lătratul.  Şi tot aşa până când după un timp se domoli.  Pesemne că  nu mai avea putere să latre. Nu mâncase de dimineaţă. Câinele se îndreptă spre cuşcă trăgând lanţul după el.

Ana aşteptă până ce câinele, cu  mişcări  greoaie ca ale unui om la bătrâneţe, intră în cuşca sa.  Ea închise portiţa şi cu privirea întoarsă spre cuşca câinelui păşea de-a-ndărătelea până ce se asigură că nu mai poate fi ajunsă de acesta.  Ana mergea  pe cărarea înecată-n iarbă, ce o ducea spre singura usă de intrare-n casă. Urcă treptele  mici de piatră,. Ciocăni la  uşă. Îşi auzi doar glasul ei, un pic sugrumat:

– Eşti acasă Nataliţo ?

– …

O mâţă o zbughi de pe prispa îngustă de lut, se opri la colţul casei, de unde o privi pe Ana cu ochii ficşi doar o clipă  înainte să se prelingă încet după perete. Cânele scheuna, lătra şăgalnic de acolo de unde sătea ascuns în cuşcă. Ana, mânată de frica ce o simţea că se cuibărea  în inima ei, se-mpinse-n uşă. Uşa se duse-năuntru.  Ana păşi în holul întunecos acompaniată de scârţâitul uşii.

Se opri. Încet-încet, întunericul se împrăştie, o lumină slabă intră prin geamurile mici ale uşilor celor două camere aflate de o parte şi de alta a holului. Ana privi în  stânga,  privi în dreapta. Ea  nu ştia  ce uşă să deschidă mai întâi.

– Nataliţăă?,  strigă uşor cu o voce sugrumată.

– …

– Eşti acasă ?  Ana îşi auzea ţiuiuturile din urechi.

Încercă clanţa uşii din dreapta, o apăsă, o impinse. Un val de aer cu miros înecăcios ieşi din camera slab luminată. Trecu pragul, păşi dincolo. La lumina slabă care intra prin geamul acoperit de perdea, văzu patul, plapuma răvăşită şi-o femeie în cămaşă albă şi cu părul împrăştiat pe pernă. Este o femeie cu faţa încreţită şi palidă ca  de ceară! Capul îi stă pe-o parte. Are o mână  întinsă, sprijinită pe laiţă. Pe laiţă e o cană. În cană  e o lumânare aplecată în afară. Lângă cană, o cutie de chibrituri. Anei i se strînse ghem stomacul la gândul că  biata femeie îşi dăduse duhul, murise fără lumânare! Repede se dezmetici, îşi făcu semnul crucii privind acea faţă,  de culoarea lumânării, cu ochii întredeschişi. Îşi facu curaj, se apropie, o prinse uşor de mână, simţi mâna ei moale şi rece. Ana tresări.  Bătrâna îşi întoarse încet capul. Pleoapele se mişcară, buzele se deschiseră, vorbe sacadate îi ieşiră  din gură:

– Cine eşti?

– Sunt eu, Ana!

– Anica …

– Nuu!! Sunt fata ei! Nu e lumină în cameră. Mă vezi!

– Anica … coliva … arpacaşul … masa …

– Mi-a spus mama să vin …!

– Anico, ai  venit după mine? …

Se mai auzise un timp  doar sunete slabe, de neînţeles, iar după un lung şi adânc oftat, coborî  în oadie aceeaşi  tăcere pe care o găsise Ana când intrase în cameră. Nataliţa rămase cu gura întredeschisă şi cu ochii  goi spre fereastră. Ana, ţipă şi apoi  îşi acoperi gura, îşi înăbuşi plânsul.   Revăzu  pe laviţă cana, lumânarea, chibriturile. Mai încolo abia acum văzu   farfuria cu boabe de arpacaş.  Ana plângea înfundat.  “Trebuie să-i aprind lumânarea!”  Luă  un chibrit. Cu mâna tremurândă duse flacăra spre capătul de sfoară al lumânării. Flacăra chibritului se stinse de degete. În lumânare lumina prindea viaţă. Lumina ei, galbenă, palidă, se împrăştia în odaie. Ana, puse lumânarea în mâna Nataliţei. Se dădu doi paşi înapoi,  de unde o privi cu ochii plânşi  pe biata femeie de pe pat.  I se părea a fi  o  umbră. „Dumnezeu să te ierte Nataliţă!”

Ana, cu  lacrimi pe obraji, de-ndată îşi aminti cuvintele mamei sale din visul ce-l avusese în  dimineaţa aceea: “Să mergi acasă, la Nataliţa, o să-ţi dea arpacaş, colivă îndulcită cu miere, aşa, negreşit să-mi faci!” Ana plângea în hohote. Se gândise la mama ei. I se păruse că murise a doua oară.

Anunțuri

4 gânduri despre &8222;Coliva din vis (1)&8221;

Bine ai venit!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s