O cireaşă


Cireşul acesta din deal are trunchiul gros, coaja crăpată. Pe alocuri îi izvorăşte un lichid vâscos, cleios, ce se-adună grămadă luând forma unui ochi de broscoi. Lumina soarelui se reflectă într-o paleta largă de culori. Are pe ici-colo şi cioturi, amintind de crenguţele avute când era copilandru de pom.
Îl iau în braţe să-l înduplec să mă lase să mă caţăr din creangă-n creangă până acolo unde zăresc câteva cireşe. Ii întind o mână, mă prinde cu ciotul, degetele răsfirate de la cealată mână mi le prinde cu răşină. Mă răstingnise pe trunchi cu faţa lipită de coaja lui aspră ca barba nerasă, nu-l las să mă spânzure mult, îmi îndoi picioarele agăţându-mă cu degetele de bube cu răşină, de cioturi. Două crengi firave cândva, primele din crengile lui, acum două crăci groase răsfirate în cruce îmi vin streaşină. Cu o palma sprijinită acolo, în zona inghinală dintre trunchi şi cracă, şi cu cealaltă mângâiată de scoarţă, mă trag pe trunchi ca soldatul pe burtă târâş, până ce cu un genunchi simt lustrul coajei, iar de celălalt genunchi mă prinde cealaltă cracă.
Rămân în genunchi , cu trunchiul pomului prins în braţe, îmi potolesc zvâgnirile sângelui în ritmul alert al inimii. Văd o creangă deasupra capului. De îndată ea mă prinde de mână şi mă ridică în picioare, lipindu-mă de trunchiul învelit în bandaje din coajă albicioasă, pe alocuri pătată.
Mă primeşte în intimitatea lui. Din mine cresc crengi. Sunt şi eu un cireş. Îmi odihnesc privirea pe o crenguţă, mlădiţă de un an, împodobită cu rodul fecundării florilor în luna mai. Le-au fericit albinele, inconştiente de binele ce-l fac, când ele au adunat polenul florilor, cum se încarcă morarul cu făină pe tot corpul din cap până-n picioare. Sunt mari , cărnoase, negre de coapte. Sunt departe, până la ele ajung dacă fac echilibristică pe cracă.
O pasăre se opreşte din zbor chiar pe crenguţa plină cu cireşe. Ce simplu şi firesc pentru ea. Cât m-am căznit să mă caţăr în pom, genunchii îmi sunt zgâriaţi, coaja aspră a trunchiului mi-a lăsat dâre roşii. Mă uit lung la ea, nu ştiu dacă e graur sau coţofană. Este o stăncuţă. Ea nu făcuse mare efort, se oprise din zbor, se prinse cu ghearele de crenguţă. Câte vizite pe furiş cireşului făcuse? Ea nu le adună în trăistuţă , ciuguleşte şi pleacă.
Eu mă uit în jur, o văd , întind mâna şi o prind – o cireaşă rămasă uitată pe o creangă apropiată. Îmi umple gura, zeama ei , ce gust plăcut au cireşele răscoapte.
Ar trebui să mă urc în cireş primăvara când înfloreşte, să dorm cu el, să-l încălzesc, să-i topesc bruma din nopţile reci, să-i fecundez florile pe care albinele grăbite le lasă virgine şi să cobor când bate vântul printre crengile văduvite de rod.
Ne privim! Ne desparte o creangă, o singură creangă plină cu cireşe. Ea ar vrea să ciugulească una pe când eu aş vrea să-mi umplu burta. Ea aşteaptă să fac un pas să vadă dacă sunt om sau o creangă mai groasă de pom. Eu aştept să se convingă că nu sunt om, să vină să ciugulească dintr-o cireaşă, nu mă grăbesc, îmi rămân destule să mă satur. Nu ştiu ce se întâmplă în capul ei, intuieşte că sunt lacom. Îşi întinde ciocul şi bărbia, îşi desface aripile ca pe un evantai, bate aerul, crenguţa cu cireşe intră într-un dans săltăreţ, cu fiecare mlădiere de crenguţă câte-o cireaşă se desprinde din codiţă şi cade. După ce stăncuţa încetează să se mai dea uţa, pe crenguţă rămâne doar o singură cireaşă. Amară privelişte! „Să o mănânce ea! Eu nu sunt graur!”
Stăncuţa se desprinde de crenguţă, se ridică bătând aerul cu aripile ei larg deschise, se ridică-n văzduh, pe mine lăsându-mă cu ochii la cireaşă, plin de năduf.

Anunțuri

Bine ai venit!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s