O, ce veste minunata!

Cerul cu perdeaua sa de stele acoperea pământul.  Acoperişurile caselor încărcate cu zăpadă păreau  căciuli pe capul unor uriaşi. De prin hogeaguri   fumuri se ridicau încolăcindu-se ca nişte fuioare de lână ţurcană. Aerul rece avea miros de zăpadă proaspătă. Ici, colo se auzea câte un  lătrat de câine.  Un cocoş vestea zorii de zi.

La marginea acelui sat, într-o căsuţă joasă, crescută ca din pământ, îşi duceau traiul o femeie şi copilul ei.  Dacă îl întrebi, pe copil,   câţi ani are, el îţi arată degetele rasfirate ale palmei.  De tată să nu-l întrebi. El nu l-a vazut niciodată. Ştie,  de la mamă-sa că pe tatăl lui  îl cheamă Crăciun.  Ca să scape de întrebările băiatului – acesta o sâcâia întruna  sa-i spună  cum arata tatăl său,  ca atunci cand se va face mare, el va pleca in lume ca să-l caute-,  mama i-a spus într-o zi, că tatăl lui arată ca un moş cu barba mare şi albă.

Aseară stând lipit de soba încălzită, băiatul îşi aminti de  zilele din vară, când mergea în partea cealaltă a satului, unde, în timp ce măicuţa lui muncea pe ogor   pentru a câştiga un ban  de pâine,   el se juca în curtea casei cu fetiţa stăpânului.  Băiatul ar mai fi dormit dacă nu l-ar fi  trezit  mângâierea unei raze de soare căzută pe  obraji, rază strecurată printr-un colţ de freastră. El se trezi cu aminitirea proaspătă din vis: Maria, prietena lui de joacă, de astă-vară, îi mângâia obrajii. Mama îi pregătise masa de dimineaţă:: lapte de capră şi pâine, un aluat copt pe plită. Băiatul bea lapte din cană,  mâncă turta întreagă,  se îmbrăcă şi ieşi afară  la joacă. Mama ieşi după el, se opri în prag privindu-l.  Îi era tare drag.

Cerul se ridicase de pe sat. Era sus de tot. Era albastru închis. Jos zăpada strălucea.  Băiatul se frecă la ochi până când reuşi să vadă zăpada. De îndată  o zbughi pe uliţă la vale. Mama îi strigă din prag: – Iosif să nu mergi departe, să nu te rătăceşti! Copilul nu o auzi, nu se opri din alergat. Bobiţă, puiul de câine, se luă  după el, sărind ca un iepure.  Se alergau unul pe altul, băiatul îl lua în brate, se rostogolea cu el   prin zăpada pufoasă, apoi îi dădea drumul.  Bobita alerga  în salturi. Băiatul cădea, împiedicându-se în zăpada groasă, îsi căuta ciuboţica ascunsă prin neaua pufoasă, o scutura, se încălţa şi o lua iară la fugă.după Bobiţă. Şi tot aşa.

Deodată băiatul se opri.   Auzise glasuri de copii. I se păru că  aude glasul Mariei. O luă întracolo, mergând pe urme de paşi  desenate pe zapadă. Cum a ajuns o căută cu privirea pe Maria. O căută printre cei ce se  dădeau cu săniuţa şi nu o zări. O căută printre cei ce se fugăreau, printre cei ce  se băteau cu bulgări,  printre cei care  se tăvăleau prin zăpadă, şi nu o zări. Nu o zări nici printre copiii care  făceau oameni  de zăpadă. Atunci se apropie de cei cu săniuţe, şi-l  rugă pe unul dintre ei  să-l ia şi pe el cu săniuţa,  să se dea din deal in vale, dar  acesta  nu-l băgă în seamă, nici măcar  cu o privire. Se uită în jurul său după Bobiţă. Îl văzu jos în uliţă. Îl aştepta.  Alergă spre căţel.

Când înserarea coborâse peste sat, osteniti, Iosif şi Bobiţă se opriseră  lângă o casă.  Căţeluşul adulmecă aerul, apoi cu nasul pe jos intră  în curte. În acest timp băiatul fu atras de luminile jucăuşe de la fereastra casei. Intră în curte. Poarta era deschisă.  Se apropie de fereastră,  se căţără pe o buturugă, se sprijini cu mânuţele si se ridică până ajunse cu ochii un pic mai sus de cerceveaua de jos a ferestrei. Îşi lipise nasul de  geamul rece. Căuta să vadă de unde veneau acele  luminiţe.
Prin geamul aburit băiatul vede o fetiţă lângă un brădut plin parcă cu fulgi de zăpadă, cu steluţe argintii, luminitele se stingeau, se aprindeau. Lângă brăduţul cu licurici apare de nicunde un moş cu barbă ca de nea, cu mantie roşie şi o desagă pe umăr. Moşul aşează desaga jos, lângă brăduţ. Moşul îi spune ceva fetiţei. De-abia acum băiatul o recunoaşte. Strigă: Maria! Maria! Sunt aici la fereastră. Vreau să vin şi eu în casă. Mă primeşti? Fetiţa nu-l aude. Ea se uită vrăjită la moşul cu mantie roşie.  Ea desface sacul şi scoate jucărie după jucărie. Sare în sus de bucurie. I ao păpuşă şi o arată mamei. Băiatul îl  caută  cu privirea pe moşul cu barbă albă, dar nu-l găseşte. Simte frigul în mânuţele ce se sprijină pe geam, îşi simte picioarele amorţite, nu mai are putere să se ţină, ameţit de frig cade pe spate în zăpadă. De sus cad fulgi de nea. Privindu-i cum vin spre el, îl prinde oboseala, îl prinde somnul. Deschide şi închide ochii. Adoarme.  În vis Maria îl ia de mînă şi îl duce în casă lângă pomul cu beteală şi jucării. De după pom îi iese încale un moş  cu barbă albă. Moşul îl cheamă lal el. Băieţelul se opreşte şi-i spune: – Tu eşti tatăl meu! Aşa mi-a spus mama. Haide acasă la noi!   Moşul îi răspunde: Eu sunt tatăl tău şi al Mariei şi ai tuturor copiilor cuminţi. Copilul nu se lasă convins, o ţine pe a lui. – Ba nu. Eşti numai tatăl meu. Vino acasă cu mine. Moşul dispare în spatele pomului împodobit. Băiatul   aleargă în jurul pomului. Moşul nu-i de găsit. O strigă pe Maria.  Nu are cine să-i răspundă.  Băiatul se trezi.  Bobiţă, căţeluşul scâncea lângă obrazul copilului.  Bobiţă îl găsise pe copil, după ce colindase întreaga curte.  Văzând că nu vrea să se ridice,  să se joace cu el, căţeluşul începu să-l lingă pe obraz însă băiatul tot nu se trezea. Atunci căţeluşul începu a scheuna, a scânci ca un copil. Aşa reuşi să-l trezească.  Băiatul deschise  ochii, simti căldura aburilor din gura caţeluşului,îşi  roti privirea, îşi  aminti  de măicuţa lui şi începu să plângă, sa o strige. Caţeluşul Bobiţă începu a da din coadă, parcă voia  să-i spună: Haide, vinpo după mine, te duc eu acasă!

Ninsoare se oprise. Cerul se acoperi de stele. Iosif se luă după Bobiţă, pe urmele lăsate în zăpada argintie luminată de luna ce se ridica pe cer.

Într-un târziu băiatul zăreşte  în  depărtare  căsuţa lui cu lumina galbenă pâlâind la geam. Iată o vede pe maicuţa lui cum aleargă spre el! Băiatul încearcă să  alerge dar nu-l mai ajută picioarele, cade în zăpadă, apoi simte doar cum este luat în braţe şi sărutat.
El se întorarce cu faţa spre  casele de unde venise, întinde o mână întracolo, spunându-i mamei:  – Mamă l-am văzut pe tatăl meu, acolo,  în casa Mariei. Arată aşa cum mi-ai spus. Are barbă mare şi albă. Hai cu mine să ţi-l arăt!  Se simţea în vorbele lui bucuria ce-l cuprinse.
Maicuţa îl strânge din nou la piept, şi cu ochii în lacrimi privind cerul cu stele îi  răspunde: – O să vină în seara asta pe la noi! Mergem în casă să-l aşteptăm!”

Anunțuri

Bine ai venit!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s