De ici, de colo

Când via îşi pierde  fecioria

Prin frunzele ei, via strecoară toamnei lumina, o lumină caldă ca de jar stins.

Cu lumina ca aura Măicuţei, via îşi îmbracă fecioria, strugure aureolat, icoană la care se închină  culegătorul.

Râde via,  gropiţe în obraji de frunze, freamătă via, culegătorul îi prinde în căuşul mâinii  strugurele-i copt – sân de fecioară.

Via tresaltă,  se înfioară,  culegătorul îi ia rodul: ciorchine cu boabe aurii pline de dulceaţa luminii, de apa miraculoasă, seva pământului.

Culegătorului îi curg lacrimi de lumină,viei lacrimi de frunze ruginii.

Struguri cu struguri, boabe cu boabe îşi dau bineţe în cada de stejar, la nunta fecioarelor.

De peste vii rămase pustii, vin fecioare în bluze de in, vin fecioare acoperite de ii.

Ele se prind de mână la horă în cadă, dansând pe boabele strugurilor, din boabe curge sângele viei.

Ele dansează pe rodul, sânul viei, înecându-se până sub ie în sângele Viei.

Fierbe mustul, gâlgâie sângele viei , cîntă omul, cântă culegătorul.

Râde toamna, suspină via, via şi-a pierdut fecioria.

O furnica!

O furnică duce-n moşuroi un diamant jumătate,
Alte mii de surate îi dau ocol, o împresoară, ţopăie,
Sunt într-o fericire delirantă, nu par întregi la minte,
Si totul li se trage de la diamantul cu vibraţie.
Nu ! Nu la noi se întâmplă , ci în alt loc, aflat la mari depărtări, unde diamantele stau în moşuroaie, unde e greu să ajungă furnicile noastre, ar trebui să traverseze mări şi un ocean. Iar dacă pe puntea unui vapor mai vezi câte o furnică, e doar o pură întâmplare, de o întrebi, ea nu ştie, prostuţa, încotro şi pentru ce se îndreaptă.
O furnică duce-n moşuroi un grăunte jumătate,
Alte mii de de surate trag si împing cu asiduitate.
Nu sunt nebune, sunt întregi la minte,
Nu simt nivelul slab de vibraţie dat de grăunte.
La noi! Da, la noi, furnicile adună, hărnicuţele, de toate, mai puţin bobiţe de diamante. Si sunt tare frânte şi nefericite în lumea lor, aşa cum e făcută.
De dimineaţă şi până-n seară – deşi pentru un neavizat lasă impresia aflării în treabă- se ciocnesc unele de altele înt-un du-te vino încolo şi încoace, împing şi cară, umplu cămările casei: un svaiţer din pământ şi salivă, bun să crească pe el iarba.
Să nu dea Domnul să afle vreodată, ele, furnicuţele noastre, că pe alte meleaguri îndepărtate, suratele nu mai trudesc ca nebunele, ci vibrează toată ziulica de la diamantul ascuns în moşuroi.
Oare nu cumva au aflat?
Prima dată
Adormea cu el în gând, se trezea zâmbindu-i, nu-şi deschidea pleoapele, de teamă să nu-l piardă, îl plăcea mai mult aşa decât dacă ar fi fost aievea.
Îi plăcea să continuie visul: îşi lăsa trupul pradă mâinilor lui, mâini puternice învelite-n catifea, ele îi trezeau simţuri adormite, o căldură venea de nicăieri, învăluind-o, şerpuindu-i corpul, simţea că nu este ea, dar numai câteva clipe, apoi îl vedea plecând cu un măr mare în mână, ea îşi simţea sânii întăriţi, el din măr muşca lacom şi îi zâmbea, trupul ei tresălta.O, doamne, cum îi mai zâmbea!
Atunci, de-abia atunci deschidea pleoapele, privea speriată în jur, avea certitudinea că aşa îl va vedea, că aşa va fi şi după ce i se va dărui.

Nu, nu o va face, sau poate da , dar nu astăzi, poate mâine, mai bine mâine.Alerga cu dorul în braţe, să-l întâlnească, uita de ea, uita de toate, uita de visul de azi-noapte, uita de mărul roşu pe care el i-l mânca în fiecare dimineaţă.

Pe o alee …

îmbrăţişarea lui îi oprea timpul în loc, nu ştia niciodată cât dura, o întinerea … Sărutul lui tandru, dulce şi prelung o făcea să se simtă uşoară, zbura… De sub picioarele ei, frunze arămii fugeau învârtindu-se vesele, martore la întâlnirea a două suflete gemene.

Pe o alee, într-un parc…

el îi şoptea că o dorea, că o dorea cu totul. Ea nu zicea nu. Ea nu zicea da. Ea dorea să-şi prelungească clipa, simţea că-i la izvorul fericirii, din care ar vrea să bea, să bea, tot mai mult să bea, …azi nu, poate mâine, sigur mâine, Ea îi va spune Lui, Da!

Adormea cu el în gând, se trezea zâmbindu-i … ieri nu a fost prima dată.

Pe o alee, într-un parc, într-o toamnă cât un veac … pentru ea a fost prima dată.

Unul pe fată, unul pe dos

Până şi cuvintele refuză săintre în maşina de ţesut covoare pe fire de urzeală din biţi.

Se înscriu în trendul vremii: pieţele financiare nu mai tricotează, banii nu mai vor să circule ca suveicaprintre iţele războiului de ţesut.

Încurcate sunt iţele! Cine le va descurca, cine şi cândva mai tricota la acelaşi război sau poate la altul?

Nu se mai tricotează, nu se mai speculează, brokerii şomează, nu mai încurajează tranzacţiile.

Nu peste tot, la noi cel puţin deocamdată, se tricoteazămanual, nu bob-orez ca la japonezi, ci cu un ochi pe faţă şi altul pe dos, tradiţional.

Unii au nevoie de ciorapi, alţii de saci, după buget.

Nu mai speculez, tricotez din firele:panică, prăbuşire, infuzie de capital, închidere,retragere,faliment, bursă, bănci, şomajohainăstrâmtă, la un singur rând de nasturi, care să seîncheie la gât în două copci, într-o culoare care se schimbă după cum bate lumina şi vâtul, fără buzunare,o haină care va fi trendy. În Vest a început să se poarte. Nu? Din Vest ne vin toate: democraţie, prosperitate, civilizaţie, tsunami finaciar.

Luasemîn râs iniţiativa EU sau UE , tot ea este, dea croşeta în direct pe Realitatea.

Spor la tricotat, unul pe faţă, unul pe dos, cu un ochi la slănină şi cu celălalt la făină!

Anunțuri

Bine ai venit!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s