O nălucă

“Miau!… Miau!… Miau!” Mă oprisem! O priveam cu multă uimire. Oare ea mieunase? “Miau!… Miau!… Miau!” O, chiar ea mieuna! Deşi după felul cum miorlăia- mieunatul ei era un falset-, ea reuşise să-mi stârnească râsul. Dar, ce râs! Îmi dădură lacrimilie. Ea văzându-mă că mă prăpădesc de râs, a prins, parcă, mai mult curaj. “Miau! Miau!”, şi încă o dată, “Miau! Miau!”, apoi iar şi iar până se înecase. Îndată ce o văzusem cum înecul o chinuia, îmi pierise râsul şi mă rugai întruna: “Ajut-o Doamne, e nevinovată, şi e atât de frumoasă! N-o lăsa să se ducă!”
Nu-mi dau seama cum s-a întâmplat, tocmai voiam să-i sar în ajutor, când de îndată un băiat- cu părul creastă, cercei într-o nară, şi-n blugi cu turul lăbărţat- se ivise de după o tufă, o luă în braţe şi-o scutură ca pe o păpuşă…
Şi ca şi cum nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat, ei se luară de mâini, se priviră intens (aşa cel puţin mi se păru mie)… se sărutară!
I-am lăsat! Atfel, era şi păcat!

Astăzi, nu cu mult timp în urmă, trecând ca din întâmplare prin parcul acela cu alei acoperite de frunze multicolore, o întâlnesc iară. O şi uitasem. M-o fi recunoscut? O fi fost semn bun că înainte de a o vedea, o pisică îmi tăiase calea? “Mai să nu te recunosc”, îi spun în gând, de îndată ce ea mă zărise. Chiar mă îndatorează cu o privire galeşă de sub genele grele, în parte acoperite de o juviţă verde, rebelă, căzută din părul roşu-sângeriu, şi mă serveşte- îl iau ca pe un un aperitiv- cu-n surâs abia schiţat în colţul buzelor cu-n contur frumos. O văd cum întinde mâna şi trage, mai aproape de ea, poşeta- un săculeţ dintr-o pânză de culoare vişinie. Ea îmi dă de înţeles că eu pot să mă aşez? Am făcut-o, spunându-i o vorbă voit politicoasă (din multele pe care le port cu mine). M-o fi auzit? Tot ce se poate. De îndată, ea îmi caută privirea, voind, pesemne, să se dumirească dacă eu îmi mai aduc aminte, de ziua aceea, când ea era să se înece. O, Doamne, nu o lăsa să miaune, iară!
“Miau! Miau! Miau!” … Mă uit ca un nătâng la ea, şi nu-mi dau prea bine seama, dacă ea este într-adevăr aceea care mieunase. Să nu se fi lecuit? O văd cum deschide gura, aşa cum ar vrea să spună “A!”, apoi o închide la loc.
“Miau! Miau! Miau!” aud, iară. “Măi să fie!” (un gând în loc de înjurătră) Îmi păru un mieunat de-adevăratelea. “Miauuuu!…” Caut cu privirea, ca un disperat! Acest mieunat prelung nu m-a speriat mai mult decât arătarea de pe alee. Se uită şi ea- fata cu şuviţa verde- într-acolo. Un motan, înalt cât un stat de om, stătea drept pe labele din spate, pe cele din faţă le încrucişase la piept. Aşa cum stătea, el părea ca o ţaţă de pe uliţă! Era mai mult decât o ţaţă. Era o nălucă! Şi continua, neruşinatul, să ne privească! Şi cum? Uite aşa! Din ochi îi ţâşnesc două lumini verzi, ca două raze laser. Pe una o vâd cum se plimbă tremurând pe faţa fetei, pe cealaltă o bănui că se plimbă pe faţa mea. Bine că nu are pistol, sau poate că are şi nu-l văd eu. Numai gândul că nu pot să mă apăr mă înspăimântă. O simt, pe ea, cum se înghesuie în mine. Sigur că o prinse şi pe ea groaza. Nu mi se pare, simt cum ea tremură ca varga. Îmi dă şi mie vibraţii.
“Miauuuuu!…” un zgomot ca un şuierat de alice sparse tăcerea.
Deodată – eu vrând să o apăr, de!, eram singurul ei salvator, ea poate că de teamă, sau poate că nu- eu şi ea ne luăm, de înadată, în braţe. După o vreme, ce mie mi se păru lungă cât o noapte de iarnă, nu ştiu ei câtă de lungă i se păru – îl căutăm cu privirea. Ne trecuse groaza? E greu de spus. Eu cu ochiul cel din partea dreaptă, ea cu ochiul stâng (numai atât, cu jumătate din feţe eram lipiţi) îl căutăm… pe alee… nimic… ba nu, în capătul aleii îi zăresc spatele… ca o haină de blană cenuşie… Un vânt se stârnise. Pe alei frunzele dănţuiesc prinse ca într-o horă. A fost o nălucă?…A fost o nălucă!…

Sursa foto: Lia M. Hohn
Pinguri de 1 Noiembrie:
Maria Barbu, Cella, Gabriela Savitsky, Ioan Usca.

Antologie

Fecioara Toamnei

Via cu frunzele-i strecoară lumină de toamnă, lumină caldă ca de jar.

Cu lumina ca aura Măicuţei, Via îşi îmbracă fecioria, strugure aureolat, icoană la care se închină omul, culegătorul.

Râde Via cu gropiţe în obraji de frunze, freamătă via când omul îi prinde în mâna făcută căuş strugurele-i copt, sân de fecioară.

Via tresaltă, Via se înfioară când culegătorul îi ia rodul: ciorchine cu boabe aurii pline de dulceaţa soarelui, de apa miraculoasă a pământului.

Culegătorului îi curg lacrimi de lumină, Viei lacrimi de frunze ruginii.

Struguri cu struguri, boabe cu boabe îşi dau bineţe în cada de stejar, la nunta fecioarelor.

De peste vii rămase pustii, vin fecioare în bluze de in, vin fecioare acoperite de ii.

Ele se prind de mână la horă în cadă, dansând pe boabele strugurilor care stau în grămadă.

Ele dansează pe rodul, sânul Viei, înecându-se până sub ie în mustul, sângele Viei.

Fierbe mustul, gâlgâie sângele Viei , cîntă omul, cântă culegătorul.

Râde Toamna, suspină Via, Via şi-a pierdut fecioria.

O furnica!

O furnică duce-n moşuroi un diamant jumătate,
Alte mii de surate îi dau ocol, o împresoară, ţopăie,
Sunt într-o fericire delirantă, nu par întregi la minte,
Si totul li se trage de la diamantul cu vibraţie.

Nu ! Nu la noi se întâmplă , ci în alt loc, aflat la mari depărtări, unde diamantele stau în moşuroaie, unde e greu să ajungă furnicile noastre, ar trebui să traverseze mări şi un ocean. Iar dacă pe puntea unui vapor mai vezi câte o furnică, e doar o pură întâmplare, de o întrebi, ea nu ştie, prostuţa, încotro şi pentru ce se îndreaptă.

O furnică duce-n moşuroi un grăunte jumătate,
Alte mii de de surate trag si împing cu asiduitate.
Nu sunt nebune, sunt întregi la minte,
Nu simt nivelul slab de vibraţie dat de grăunte.

La noi! Da, la noi, furnicile adună, hărnicuţele, de toate, mai puţin bobiţe de diamante. Si sunt tare frânte şi nefericite în lumea lor, aşa cum e făcută.
De dimineaţă şi până-n seară – deşi pentru un neavizat lasă impresia aflării în treabă- se ciocnesc unele de altele înt-un du-te vino încolo şi încoace, împing şi cară, umplu cămările casei: un svaiţer din pământ şi salivă, bun să crească pe el iarba.

Să nu dea Domnul să afle vreodată, ele, furnicuţele noastre, că pe alte meleaguri îndepărtate, suratele nu mai trudesc ca nebunele, ci vibrează toată ziulica de la diamantul ascuns în moşuroi.

Oare nu cumva au aflat?

Unul pe fată, unul pe dos

Până şi cuvintele refuză să intre în maşina de ţesut covoare pe fire de urzeală din biţi.

Se înscriu în trendul vremii: pieţele financiare nu mai tricotează, banii nu mai vor să circule ca suveica printre iţele războiului de ţesut.

Încurcate sunt iţele! Cine le va descurca, cine şi când va mai tricota la acelaşi război sau poate la altul?

Nu se mai tricotează, nu se mai speculează, brokerii şomează, nu mai încurajează tranzacţiile.

Nu peste tot, la noi cel puţin deocamdată, se tricotează manual, nu bob-orez ca la japonezi, ci cu un ochi pe faţă şi altul pe dos, tradiţional.

Unii au nevoie de ciorapi, alţii de saci, după buget.

Nu mai speculez, tricotez din firele: panică, prăbuşire, infuzie de capital, închidere, retragere, faliment, bursă, bănci, şomaj o haină strâmtă, la un singur rând de nasturi, care să se încheie la gât în două copci, într-o culoare care se schimbă după cum bate lumina şi vâtul, fără buzunare, o haină care va fi trendy. În Vest a început să se poarte. Nu? Din Vest ne vin toate: democraţie, prosperitate, civilizaţie, tsunami finaciar.

Luasem în râs iniţiativa EU sau UE , tot ea este, de a croşeta în direct pe Realitatea.

Spor la tricotat, unul pe faţă, unul pe dos, cu un ochi la slănină şi cu celălalt la făină!

Prima dată

Adormea cu el în gând, se trezea zâmbindu-i, nu-şi deschidea pleoapele, de teamă să nu-l piardă, îl plăcea mai mult aşa decât dacă ar fi fost aievea.

Îi plăcea să continuie visul: îşi lăsa trupul pradă mâinilor lui, mâini puternice învelite-n catifea, ele îi trezeau simţuri adormite, o căldură venea de nicăieri, învăluind-o, şerpuindu-i corpul, simţea că nu este ea, dar numai câteva clipe, apoi îl vedea plecând cu un măr mare în mână, ea îşi simţea sânii întăriţi, el din măr muşca lacom şi îi zâmbea, trupul ei tresălta.O, doamne, cum îi mai zâmbea!

Atunci, de-abia atunci deschidea pleoapele, privea speriată în jur, avea certitudinea că aşa îl va vedea, că aşa va fi şi după ce i se va dărui.

Nu, nu o va face, sau poate da , dar nu astăzi, poate mâine, mai bine mâine.

Alerga cu dorul în braţe, să-l întâlnească, uita de ea, uita de toate, uita de visul de azi-noapte, uita de mărul roşu pe care el i-l mânca în fiecare dimineaţă.

Pe o alee …

îmbrăţişarea lui îi oprea timpul în loc, nu ştia niciodată cât dura, o întinerea … Sărutul lui tandru, dulce şi prelung o făcea să se simtă uşoară, zbura… De sub picioarele ei, frunze arămii fugeau învârtindu-se vesele, martore la întâlnirea a două suflete gemene.

Pe o alee, într-un parc…

el îi şoptea că o dorea, că o dorea cu totul. Ea nu zicea nu. Ea nu zicea da. Ea dorea să-şi prelungească clipa, simţea că-i la izvorul fericirii, din care ar vrea să bea, să bea, tot mai mult să bea, …azi nu, poate mâine, sigur mâine, Ea îi va spune Lui, Da!

Adormea cu el în gând, se trezea zâmbindu-i … ieri nu a fost Prima dată.

Pe o alee, într-un parc, într-o toamnă cât un veac … pentru ea a fost Prima dată.