Sursa foto: http://www.animale-salbatice.ro/

Ping:
Caius,CELLA,Gabriela,Octavian Blaga,Luminita,Oana,Vania.

şi cu tot neamul lor cel adormit, săraci şi bogaţi, veşnică odihnă în împărăţia lui Dumnezeu-Tatăl, a Fiului şi a Sfântului Duh, amin!

P.S. Un POST fără LIKE, PING, LINK!

UPDATE:
O poezie de Nichita Stănescu
Tot universul nostru era albastru şi gol

Tot universul nostru era albastru şi gol
iar noi retraşi în bulgărul numit pământ
viaţă eram deasupra şi la subsol
murind, murmurând.

Viii şi morţii viilor
unii într-alţii şi unii peste alţii…

Tot universul nostru era albastru şi gol.
Locul pe care-l ocupam, cei vii şi cei morţi
repede se ghicea sau domol
luat în neştire; sau tras la sorţi.

Noi ne ţineam unii de alţii
Viii şi morţii.

Ping:
Gabriela Savitsky,
Ioan Usca, Nea Costache, Alexandru Popovici

- Cum vrei tu, dar să nu-ţi pară rău dacă vei păţi ceva în povestea mea.

Îl las să-şi caute viitorul în pliurile aripii. Îmi reiau munca de forare, la mare adâncime, în subsolul minţii. Îmi frec palmele una de alta, aşa cum face ţăranul înainte de a băga coasa în iarbă, şi cotrobăiesc prin minte pentru a găsi un al doilea cuvânt, un ingredient pentru a da savoare personajelor din povestea mea. De data asta, doar numai ce am pus punct că am şi găsit cuvântul. Îl extrag cu mare grijă. Îl prind între două degete, îl ridic în raza de lumină să-l văd mai bine. Îl întorc pe o parte…Îl întorc pe cealată parte… Simt o înţepătură usturătoare chiar în buricul degetului. Îl arunc cât colo. Scot un ţipăt de durere. Din instinct sug degetul şi scuip. O fi fost venin? Liliacul s-a speriat aşa de tare că a zburat din locul unde îl lăsasem. A iesit pe fereastră. O deschisesem să primenesc aerul din cameră. Sau poate că avea de gând să mă părăsească, îl inerva lumina zilei. Am muncit în zadar. Am avut două cuvinte, unul m-a înţepat, celălat a zburat. Mai are vreun temei să continui? Cum să împletesc o poveste fără a avea măcar trei cuvinte? Trebuie să-mi fac curaj şi să scot alte cuvinte la lumina zilei. Doar le plănuisem să se nască pentru a da viaţă unei poveşti. Să nu le las nenăscute. Un cuvânt nenăscut, rămas în ungherele subconştientului este buruiana sufletului, aşa cum este pirul pentru grâu. Pe de altă parte, trebuie să mă vindec de frica cuvintelor ucigătaore, veninoase.
Nehotărât mă uit în tavan…apoi cobor privirea alunecând… Ca să vezi! Uitasem de copacul fără flori. Liliacul a zburat, dar copacul a rămas. Ar fi plecat şi el dacă crengile l-ar fi ajutat să zboare. Liliac!
Nu reuşesc să-mi frec palmele pentru a extrage un alt cuvânt. El este deja în faţa mea şi aşteaptă să-i dau viaţă. Este cuvântul fată Dacă nu mă grăbesc va zbura cum a zburat liliacul, sau se va arunca pe fereastră.
Trebuie să-i dau un nume. O fată fără nume nu există. Cum să o numesc? Se complică lucrurile. Iată că alături de cuvântul fată se iveşte deodată cuvântul băiat. Un băiat fără să-l cheme cumva, chiar că nu există. Un băiat şi o fată lângă un copac fără frunze şi flori. Cred că e mai bine să nu le dau deocamdată câte un nume. Poate că nu o să le placă şi vor fugi, mă vor lăsa singur. Trebuie să fac ceva pentru a-i ţine în viaţă până la primăvară, când liliacul va înflori. Cred că singurul lucru care să-i ţină laolată ar fi să le spun poveşti. Să le spun poveşti până la primăvară, asta da povară. Există şi poveri plăcute!
După ce liliacul va înfori, băiatul va rupe o floare înmiresmată pe care o va dărui fetei.Se vor privi în ochi, se vor apropia încet, încet până când se vor contopi într-o singură fiinţă…
Dar, până atunci mai e vreme. Să le spun o poveste.

- A fost odată un băiat şi o fată, sau o fată şi un băiat… Nu ştiu cum e mai bine. Nu voi să vă certaţi numai din atâta lucru. Stau şi-i privesc!

– Nu, nu ne certăm. Stăm cuminţi lângă copac şi ascultăm, spune fata.

Cred că băiatul nici nu ştie pe ce lume se află. Pare dezideresat de toată povestea asta.

– Nu credeam că ai glas! Cum te cheamă? încerc eu să o întreb pe fată, văzând că a prins curaj să vorbească.

– Nu ştiu! Dar, de ce ar trebui să am un nume?

– Fiindcă sunt multe fete pe lume. Nu eşti numai tu.

– Ca mine nu mai este nimenea.

Văd că fata are o personalitate pronunţată. Şi nici nu a început bine povestea. Dacă băiatul nu se trezeşte din amorţeală, atunci la primăvară cine îi va da o floare de liliac fetei?

- Eu mă duc să-mi prepar o cafea. Până mă întorc, să vă daţi câte un nume, unuia
altuia.

- Eu nu ştiu nici un nume de fată, se plânge băiatul bâţâindu-se pe o creangă de liliac. Voia, în felul ăsta, să-şi ascundă timiditatea.

- Te ajut eu îi spune fata. Alege-mi un nume dintre astea două: Liliana şi Narcisa.

- De ce nu vrei să te cheme Julieta? Prinde curaj băiatul.

- Să ştii că de când te-am văzut prima dată, nu mi-a fost greu să-mi dau seama că nu aduci nici pe departe cu Romeo, îi vorbeşte cu emfază fata.

Surprinzător pentru mine, fata este cu picioarele pe pământ, băiatul nu-i. El continuă să se bâţâie agăţat de o creangă de copac.

Îi las, mă retrag să-mi fac o cafea la ibric. Voi avea mult de furcă cu ei. Mi-am făcut singur de lucru.

El scoate capul afară de sub plapuma călduroasă. Îi vede pe bunici cum trebăluiesc prin casă. În sobă arde focul. Lemnele trosnesc. O aromă de portocale… sau de scorţişoară îi gâdilă nările. Ar dori să mai doarmă, doar este în vacanţă.

- Nu mai aveţi somn? Ce atâta grabă!

Nici el, nici ea nu-şi dau interesul să-i răspundă. Copilul rămâne cu privirea îndreptată spre bunic. Îi urmăreşte fiecare mişcare. „De când, oare, nu l-am văzut? De-aseară? Parcă a trecut un veac”. Bunicul îşi trage bocancii în picioare… se îmbrăcă în cojocul de oaie… îşi îndeasă căciula brumărie pe cap. Înainte de a ieşi pe uşă, bunicul îi zâmbeşte, îi face cu ochiul, ca un ştrengar altui ştrengar. Până să se închidă uşa, aerul rece de afară năvăleşte ca o nălucă şi iute se pupă cu cel cald din casă.

- Unde pleacă, aşa cu dimineaţa-n cap? o întreabă copilul pe bunica.

- Se duce după Moş Crăciun!

- A, da… îmi aduc aminte… cândva mi-ai spus că se duce…

- să-i spună că noi mai trăim şi poate să vină, îi răpunde bunica, fără să-l fericească cu o privire.
Ea, cu basmaua albă pe cap, cu şorţul prins pste bluza şi fusta neagră, frământă aluatul pentru cozonaci, în covata aşezată pe băncuţa din lemn de brad.

- Ce faci acolo bunico? Ea nu-i răspunde.

- Tu crezi că nu ştiu? Hm! Îi simt mirosul… Azi o să mânânc cozonac cu lapte.

- Ai venit în vacanţă să stai ca un leneş în casă? Du-te afaă şi vezi ce frumos ninge! Ia un măturoi şi fă cărare pân-la poartă. Să vadă lumea că-l aşteptăm pe Moş Crăciun!

El se dă jos din pat, se apropie tiptil până în spatele ei…caută din ochi strachina cu umplutură pentru cozonaci… se repede ca un uliu cu mâna întinsă, şi până să-l simtă ea, el fură cu degetele cremă cu nucă…

- Ni, la el obrăznicătura. Of! Ai noroc că am mâinile prinse-n aluat!

El fuge şi se ascunde în spatele cuptorului. Îşi linge degetele cum îşi linge motanul lăbuţa băgată în oala cu smântână…

Stă cu picioarele afundate în zăpada pufoasă. Din cerul ascuns de nori ninge cu fulgi mari. Aleargă să-i prindă. Fulgii se împrăştie în văzduh, iar cei care se lasă prinşi se topesc de-ndată în căldura palmelor. Ţopâie prin zăpada adâncă, se-nvârte cu mâinile întinse spre văzduhul din care curge, curge întruna, stele argintii … Se ridică din zăpada pufoasă… Zboară ca o pasăre. Ajunge lângă streaşina casei. Se lasă mai jos, până în dreptul luminii din fereastră. O zăreşte, ca prin ceaţă, prin geamul plin cu flori de gheaţă…Bunica aşează cu grijă, ca pe un copil, colacul în tavă… moaie pana de gâscă în gălbenuşul de ou…

Simte cum o forţă nevăzută îl ea şi-l ridică… deasupra casei… peste livezile acoperite de nea… peste dealuri… peste munţi…
Priveşte, speriat, în jos. Vede fuioare de fum cum se ridică din ogeagurile caselor. Nu mai ştie care dintre ele este căsuţa bunicilor.
Dă din mâini şi din picioare. Vrea să scoboare. Fără voia lui se-nalţă tot mai sus… deasupra norilor… deasupra Pământului… Aude un cântec… duios ca o colindă…Se linişteşte ca prin minune. Pluteşte…

Anton deschide ochii. „Vizez?… Aud acelaşi cântec!”
Bună dimineaţa la Moş Ajun…

Cu greu se dezmeticeşte. Ofteată lung! Nu este acasă, pe Pământ! Se află pe nava spaţială agăţată de un satelit al planetei Saturn. Îl poticneşte plânsul. Îşi acoperă faţa cu palmele. Nu vrea ca robortul Koko să-l vadă în această stare de slăbiciune umană. „Cum de-am uitat că astăzi este Ajunul? Nu pentru mine – ce sens mai are Crăciunul aici în această cuşcă departe de Pământ? – ci pentru cei rămaşi acasă. O mai trăi cineva pe Pământ după acea cumplită catastrofă? Datoria mea era să le transmit câteva cuvinte, ca o felicitare. De mare ajutor mi-i omul ăsta fără suflet, Koko! De aia e robot, să nu uite să mă trezească, în ziua de Ajun, cu o colindă.”

- Ce stai şi te uiţi la mine ca un viţel la poartă nouă! N-ai mai văzut un om să plângă?
Eşti o creatură fără suflet!

- Boss, Crăciun fericit! Marry Christmas! Buone Feste…

- Opreşte discul, hodorogule!

- Disc stop.

- Spune-mi dacă ai recepţionat hologramele…

- Nu există … Pământ.

- Ce-ai spus? Repetă!

- Nu există legătură Pământ…

- Cheamă-l pe deşteptul ăla de Kapa să repare senzorii…

Camera se umple cu imaginea unui brad îmbodobit… cu sunetele unui cânt… O ce veste minunată…
Toate astea sosite… tare de departe!

Ping în Ajun de Crăciun:
Vania, Luminiţa, Gabriela, Aliosa.

***
Recomandări:
Cella, Gabriela Savitsky, Maria Barbu, Ioan Usca.

Aşa se face că înainte de a pleca de pe Marte, Anton mai avea tonus, nu-şi pierduse de tot cheful de viaţă, iar la câtva timp după ce a ajunse cu nava pe inelul lui Saturn devenise ursuz, îi ploua şi îi ningea mai tot timpul. Fiecare mebru al expediţiei interplanetare locuia separat într-o capsulă sferică cu un volum de o sută de metri cubi. Capsulele erau dispuse pe inelul saturniana la interval de patru ani pământeni. Din cel puţin două motive. Primul motiv: pentru a diminua probabilitatea ca în urma unui impact cu meteoriţii interstelari să dipară toţi oamenii expediţiei, fără de care roboţii nu s-ar fi descurcat. Al doilea motiv: pentru a avea mai multe ferestre cu vizibilitate directă spre staţia orbitală din jurul Pămâtului, pentru transmiterea şi recepţionarea hologramelor laser.

Anton locuia într-o capsulă, o biosferă, instalată pe o stâncă uriaşă de titan, o mică parte din conglomeratul ce alăctuia inelul saturnian. N-avea motive să se plângă de singurătate. Îi ţinea de urât doi roboţi, doi oameni bionici.

Pe unul îl chema Kapa. Era un colos printre ceilaţi de teapa lui. El prelucra în timp real datele, informaţiile culese prin mii de senzori. El înlocuia pe Anton în misiuni pline de risc în spaţiul din afara navei. Desigur, el nu conştientiza că putea să-şi piardă viaţa, adică softul inteligent. Oricând o piatră de titan cu vieteză şi energie foarte mari putea să-i străpungă ca un glonţ cutia craniană, adică locul unde era înmagazinată cea mai mare parte din softul bionic.

Pe celălat robot îl chema Koko. Ăsta făcea de toate, dar, la o scară mai redusă, privind riscul şi complexitatea. Era pe post de back-up pentru sistemul biosferei. În cutia toracică păstra în duplicat toate datele de intrare şi ieşire ale programelor de cercetare. Mai avea şi menirea de a supraveghea toate funcţiile vitale ale lui Anton, de a interveni la nevoie, atunci când acesta ajungea în pragul unui colaps. Anton nu era robot, era om în carne şi oase, el conştientiza că oricând putea să dispară în neant. Probabilitatea ca nava sferică să se desprindă de stânca de platină era mare. Stătea într-un minuscul scaun a unui carusel cosmic. Uneori se simţea ca un fluture ce se zbenguie în lumina unui bec. Periodic Koko îl citea pe Anton, îi analiza stările sufleteşti. Când observa că e pe cale să se blegească, adică să-l prindă depresia siderală, Koko făcea tot ce ţinea de el pentru a-l întrema sufleteşte. În funcţie de gravitate, fie deschidea video proiectorul de holograme laser, şi de îndată întreg spaţiul din interiorul biosferei era umplut cu imagini de acasă: peisaje,oameni, cântece, dansuri, fie juca rolul unui măscărici, a unui bufon. De multe ori era nevoit să-i spună şi bancuri.

Într-una din zilele alea saturniene, Anton, cu ochii închişi şi cu nasul lipit de sticla biosferei, îşi imagina că este acasă, în Pioana Mărului, împreună cu Elvira. Trăia cu ochii minţii ultima noapte înainte de a pleca pe staţia orbitală. Se iubiseră până se iviră zorii. Aşa se deconecta de stresul de dinaintea plecării în misunile din spaţiul extraterestru. Au fost ultimile lor clipe de viaţă tihnită. Dacă ar fi ştiut atunci că acea nouă zi era ultima trăită pe Pământ, nu ar mai fi plecat spre cosmodromul de pe platoul Bucegilor. Îşi aminti cu lux de amănunte acea zi, acele clipe.
Cum ajunsese pe staţie, intrase în tură. Ca biofizician analiza datele primite de la sondele ce explorau solul şi atmosfera planetei Marte. Găsise printre acele date, după procesare lor, că pe planeta roşie ar exista apă. Anton comunicase această descoperire chiar în momentul când pe staţie sosise ştirea că un meteorit de dimensiuni uriaşe se apropia de Pământ. Cu toate eforturile depuse, cei care se pregătiseră din timp pentru a preveni acest tip de catastrofă nu au reuşit distrugerea lui, sau devierea de la traiectoria lui spre Pământ. Meteoritul a lovit Pământul în punctual cel mai vulnerabil, în calota de gheaţă a Polului Nord. De acolo de sus, de pe staţia orbitală, el a privit îngrozit la acea imagine Pământului cu o gaură neagră în loc de calota albă de gheaţă. Era hidos. Au primit veşti uluitoare. Imaginile holografice era greu de privit. Din pricina cutremurelor iscate după impact, aşezările umane erau făcute una cu pământul. Nu mai existau autostrăzi, poduri peste fluvii, căi ferate, clădiri aeroportuare şi navale. Unele centrale nucleare explodaseră, altele luaseră foc. De la căldura degajată în urma impactului s-au topit gheţarii. Au urmat inundaţii devastatoare. Pământul devenise un infern. Continentele au fost acoperite de ape, rămăseseră câteva insule pitice, cândva semeţe platouri sau piscuri montane. Cu un nivel mare de radiaţii nucleare era greu de anticipat existenţa în continuare vieţii pe Pământ.
Atunci s-a dat startul misunii interplanetare. O navă uriaşă, o platformă, condusă de un echipaj uman, bărbaţi şi femei, dar şi de către roboţi, oameni bionici, a plecat spre planeta Marte iar de acolo spre Saturn…

Pe inelul din jurul planetei se afla agăţată şi capsula lui Anton.

Anton refuză să deschidă ochii. Nu voia ca în locul ultimilor imagini din livada de la Poiana Mărului, să vadă aburi verzi-sîngerii ce se preling, se încolăcesc ca nişte şerpi, desenând forme bizare pe sticla translucidă a biosferei.

Se întoarse brusc spre Koko. Atunci îl văzu cum ţopăia ca o maimuţă sărind de pe o creangă pe alta, ca într-un pom imaginar. Aruncă în el cu paharul din care băuse cafeaua, o băutura scârboasă, alta nu avea, un amestec de ceai, cu arome de tei, şi lapte de soia.

– Futui mama ei de viaţă, Koko, te bag în matriţa de unde ai ieşit!
– Calmează-te, şefu, fără mine eşti mort! Calmează-te, şefu, fără mine eşti mort!
– Papagalule! Să taci! Opreşte toată sarabanda asta de trei parale! Nu-mi arde de distracţie.

Privind ceasul atomic, Anton văzu că se împlineau patru ani de la ultima legătură video cu staţia orbitală din jurul Pământului.

- Idiotule, treci şi deschide staţia şi recepţionează hologramele laser!
- De ce nervos şefu? Asta nu treaba mea.
- O fi treaba bunicii! Ha! Eşti simpatic!
- Jobul Kapa, şefu.
- Nu-mi mai spune şefu! Unde-i cretinul ăla de Kapa?
- A ieşit în eter. Repară ciocanul laser.
- Nu sta şi te uita ca o paparudă la mine, şterge praful de pe taste şi ecrane.
- Nu există particulă praf, sunt urmele degetelor…
- Nu comenta! Du-te afară şi ajută-l pe Kapa să termine mai repede treaba.

Pe când părăsea habitaclul, Koko făcea ca toţi dracii, era nervos în felul lui, scotea sunete ca nişte păcănituri, bâzâia, de fapt îşi seta programul pentru o misiune în afara biosferei.

Anton căuta să iese singur din sindromul depresivo-sideral:
„ Ce caut eu aici, atăt de departe de Soare? De ce nu am rămas acasă, să-mi trăiesc ultimile zile alături de Elvira, să simt pământul sub picioare? O mai trăi Elvira? O mai trăi vreun om pe Pământ? Refuz să cred că acolo nu mai este un locşor cât de mic unde să poată trăi omul. O să mă-ntorc acasă! O să mă-ntorc acasă! O să mă-ntorc acasă!…

Recomandări:
Cella, Gabriela, Gabriela, Luminiţa, Ioan Usca, Ioan Usca.

Soldaţii dăduseră foc casei.Un fum înecăcios se strecură, ca un şarpe, în beci printre scândurile duşumelei din casă. Copiii se ţineau cu disperare de hainelei mamei, plângeau, tuşeau. Când mama lor, Zhena, simţise în nări fumul înecăcios, căută cu disperare să se agaţe de cineva, de ceva ca să rămână-n viaţă, nu voia ca beciul să le fie, ei şi copiilor, mormânt. Ea văzu, undeva în faţa ei, cum o rază de lumină izvora din întuneric. Atunci simţi de-ndată cum inima ei tresaltă. Cu fetele agăţate de hainele ei, având grijă să nu-l scape pe Mişa din braţe, Zhena se duse pe bâjbâite spre locul de unde răsărise acel miraculos firicel de lumină. Se opri. Se lovise de ceva. Cu vârful degetelor simţi conturul unor trepte. Era scara de lemn ce urca în grajdul lipit de casă. Tuşind întruna, ea se urcă, pipăind treaptă cu treaptă până dădu cu capul de tavan. Era un oblon din scânduri. Printre scânduri se strecurau în beci raze de lumină. Mai înainte, o capră tropăise pe oblon.
Zhena reuşi să dea oblonul peste cap. În beci se făcu lumină, nu multă, doar atâta cât ea să vadă până jos la capătul scării. Fetele ei stăteau ghemuite una-n alta, nu departe de scară. Le strigă, cu glas încet, să nu fie auzită de cineva dintre cei care le cotrobăiseră, mai înainte, casa. Ele nu dădură niciun semn că ar fi auzit-o. Ea puse copilul în iesle, apoii coborî repede în beci de unde le aduse afară una câte una. Le întinse pe podeaua acoperită cu paie. Fetiţele ei aveau ochii închişi, erau albe la faţă şi moi, păreau ca două păpuşi de cârpe. Zhena nu se mai feri să nu fie auzită. Scoase un ţipăt ca un strigăt de animal rănit. Bebeluşul din iesele se speriase. Plânsul lui era ca un strigăt de ajutor. Zhena nu ştia pe care dintre fete să le ia mai întâi în braţe. Le prinse pe amândouă şi le strânse la pieptul ei. Le lăsă jos, şi pe rând le făcu respiraţie gură la gură. Fetiţele deschiseră gura trăgând cu lăcomie aer ca şi cum învăţau din nou să respire. Înspirau şi tuşeau. Mama lor reuşise să le dea din nou viaţă. Le sărută pe frunte, le luă, pe rând, în braţe şi le aşeză cu grijă în iesle lângă Mişa. Bebeluşul se linişti de îndată. Zhena luă o furcă şi ieşi în uşa grajdului. Nu avea altceva la îndemână cu ce să se apere. Făcu câţiva paşi. Nu văzu niciun soldat. De undeva departe vântul aducea strigăte, ţipete, focuri de armă. Cerul era vânăt, plumburiu. Aerul era înecăcios. Simţi miros de pucioasă, de paie arse. Stuful de pe casa ei ardea mocnit. I se cuibări în inimă de îndată, ca un şarpe, frica de moarte. Se uită în roată în jurul ei, sperând că cineva îi va veni în ajutor. Deodată îşi opri privirea. Dădu să ţipe, dar, repede îşi duse palam la gură. Văzu în faţa ei, pe ogor, cum căpriţa, care o zbughise afară din grajd, dădea târcoale unei mogâldeţe. Aruncă furca din mână. Fugi într-acolo. Se aplecă să vadă cine era. Omul avea ochii închişi, părul lung şi încâlcit; faţa arsă de vânt îi era tăiată de riduri adânci; barba îi crescuse până la piept. Pe haine avea urme de pământ, frunze, sânge. La un picior, pantalonul era zdrenţuit. Pe acolo sângele se înghegase. Se făcuse negru. Zhena îi puse mâna pe frunte, pe faţă, pe gât. Aici simţi un pâlpâit. Dădu de un şnur. Îl trase. De el era agăţată o tăbliţă. Pe ea erau scrijelite câteva semne chirilice. Desluşi – Liu Yuan. „Este omul meu! Cum de nu mi-am dat seama?” … „ Yuan, tu eşti? De unde ai venit? Trezeşte-te!” Îl frecţionă pe faţă pe mâini, îi dete câteva palme peste faţă. El scoase un geamăt, îşi mişcă buzele. „Yuan mă auzi? Eu sunt Zhena! Mă recunoşti? Ai ajuns acasă!” … „Zhenaaa!” El deschise ochii, vedea umbre. Îi recunoscu doar glasul. Întinse o mână spre ea, apoi tremurând o scăpă la loc pe piept. Se vedea că nu mai avea vlagă. Ea se ridică în picioare, se învârti în jurul ei, se gândea ce să facă mai întâi. Era singură. Nu era nimeni să o ajute. Casele din vale ardeau. Foc şi vaiete. Prin fumul care se împrâştia dus de vânt, ea zări un cal la marginea ogorului. Calul o luă agale spre ea. De curele hamului, târâit pe jos, se agăţau frunze uscate. Calul o recunoscu. Dădu din cap. Apoi se apropie de stăpân. Îl împinse uşor cu botul, încercând, în felul lui, să-l trezeaască.
Stăpânul, Yuan, gemu, deschise ochii. Desluşi chipul femeii… „ Zhena, ia-mă de aici… bolşe… vicii…” Îşi scrâşni dinţii. „Mă arde… piciorul…” Femeia se dezmetici. Fugi în spatele casei de unde luă o targa ce o folosea la căratul fânului. Veni şi aşeză targa lângă Yuan. Apoi intră în casă. Camera era inundată de fum. Pe bâjbâite, împiedicându-se de scaune, de masă, reuşi să ia din dulap nişte haine, le puse apoi pe pat, de unde le luă din nou în braţe cu tot cu aşternut. Tuşea. Fumul gros o înecă. Reuşi să iese. Căzu pe scări. Se ridică. Mergând aşa cu haine şi aşternut, unele pe cap, altele târâite pe jos, ea părea ca o nălucă. Nu era înaltă, era scundă, dar, vrednică, puternică ca un bărbat. Din lucrurile aduse din casă făcu un culcuş pe targă. Îl prinse pe Yuan de după umeri, îl trase, îl puse cu capul pe aşternut. Când îl apucă de picioare, el icni. De durere faţa i se schimonosi. „ Piciorul … Zhena”. Ea văzu că din acea gaură zdrenţuită a pantalonului se prelingea sânge. Îşi rupse repede mâneca bluzei, înfăşură piciorul mai sus de rană. Strânse cât putu ea de tare. De durere bărbatul scoase un ţipăt, apoi leşină. Zhena începu să plângă, dar, repede îşi şterse lacrimile. În locul lor, pe obrajii mici ai feţei ovale, rămaseră dâre negre. În tot acest timp, de când ieşise din grajdi, ea uitase de copii. De acolo, din ieslea de unde îi lăsase, răzbăteau până la ea, plânsetul lor. „Cum de nu i-am auzit?” Fugi întra-colo. Bebeluşul era vânăt de plâns. Fetele se smiorcăiau, aveau privirile disperate. Luă copilul în braţe, ieşi cu el afară. Fetele veneau în urma ei. Ele nu mai puteau plânge. Ele scânceau.
Până ajunse lângă targă, Zhena se tot gândea ce o să zică bărbatul ei când va vedea bebeluşul… Fetele se apropiară de targă cu paşi mici. „E tăticul vostru! Uite cum a venit acasă!” Zhena îşi acoperi faţa cu palmele. Aşa căuta să-şi stăpânească plânsul. Fetele îl priveau pe tatăl lor fără a spune ceva. Erau speriate. „Yuan, sunt fetele tale!” El avea ochii închişi. Adormise. Sângele scurs din rană îl anemiase. Bebeluşul plângea cu sughiţuri. „ Of, Doamne! Uitasem de tine! Cum să-ţi astâmpăr foamea?” Se uită pe ogor. Capra nu plecase departe. Ciugulea dintr-o tufă de spini. Luă copilul şi se duse într-acolo. Prinse capra. Capra se opri, ridică coada şi se urină. Atunci, Zhena se însenină la faţă, lăsă copilul jos şi ţinând palmele căuş reţinu o parte din pişatul caprei. Fugi spre targă, cu grijă să nu se scurgă lichidul printre degete. Îi dădu drumul din căuşul palmelor direct peste locul de unde mai înainte curgea sânge. Yuan deschise brusc ochii, ţipă ca un câine rănit, apoi se linişti brusc. Leşinase iară. Cândva, Yuan îi spuse că o rană se vindecă cu pişat de capră. Căpătase un pic de încredere în ea. Îşi şterse mâinile de şalvari, şi se întoarse repede la copilul lăsat pe ogor. Prinse din nou capra, îi apucă ţâţa şi mulse un pic de lapte, atât cât să-i umezească buzele bebelulşului. Apoi încercă să-l înveţe să sugă din ţâţa caprei. Copilul mâncă lapte până se sătură. Pulpa caprei era mare. Mai rămăsese lapte. Zhena mulse capra în oala adusă din grajd, de Shu, fetiţa mai mare. Fetele băură cu sete din lapte. Îi lăsară ceva şi mamei. Zhena bău cât să-şi umezească buzele şi gura, restul îl păstră pentru Yuan. Reuşi să-i dea un pic de lapte. El tuşi şi-l înghiţi. Femeia puse copilul pe aşternutul tărgii, alăturea de Yuan. Legă targa de hamurile calului, aşa cum se pricepu ea. Chemă fetele. Luă hăţurile în mâini şi trase scurt de ele. Calul smuci targa. Alaiul o porni în deal peste ogoarele pustii. Capra venea după urma lăsată de targă. Behăia. Behăitul era ca un cântec de jale. Rămăsese singură. Pe suratele ei le luaseră soldaţii. Când alaiul ajunse în locul de unde drumul cobora, Zhena se întoarse să mai vadă casa. Era, poate, pentru ultima dată. I se păru că o vede ca un dragon cu multe capete şi limbi roşii. Focul blestemat mistuia lucrurile, amintirile, trecutul. Ea nu mai avea puterea să privească. Se întoarse. Plângea fără lacrimi. Plângea sufletul ei pustiit. Singuri, împreună! Înserarea, ca o pânză neagră, se lăsă peste apa Amurului, peste satul Cegaia, peste ogor, peste deal, peste ei. Întunericul îi înghiţi.
„Ziua de mâine, oare ce-mi va aduce? Va mai veni încă o zi?”

Umblăm pe câmp fără popas
sub zodii prin târziul ceas.
Hotare, veac, tărâm s-au şters.
Mai suntem noi şi-un univers.
(Lucian Blaga)

***
S-a născut lângă Amur:[1],[2],[3],[4].
***
Recomandări:
CELLA Gabriela Savitsky Luminiţa Stănescu Ioan Usca

Astăzi, nu cu mult timp în urmă, trecând ca din întâmplare prin parcul acela cu alei acoperite de frunze multicolore, o întâlnesc iară. O şi uitasem. M-o fi recunoscut? O fi fost semn bun că înainte de a o vedea, o pisică îmi tăiase calea? “Mai să nu te recunosc”, îi spun în gând, de îndată ce ea mă zărise. Chiar mă îndatorează cu o privire galeşă de sub genele grele, în parte acoperite de o juviţă verde, rebelă, căzută din părul roşu-sângeriu, şi mă serveşte- îl iau ca pe un un aperitiv- cu-n surâs abia schiţat în colţul buzelor cu-n contur frumos. O văd cum întinde mâna şi trage, mai aproape de ea, poşeta- un săculeţ dintr-o pânză de culoare vişinie. Ea îmi dă de înţeles că eu pot să mă aşez? Am făcut-o, spunându-i o vorbă voit politicoasă (din multele pe care le port cu mine). M-o fi auzit? Tot ce se poate. De îndată, ea îmi caută privirea, voind, pesemne, să se dumirească dacă eu îmi mai aduc aminte, de ziua aceea, când ea era să se înece. O, Doamne, nu o lăsa să miaune, iară!
“Miau! Miau! Miau!” … Mă uit ca un nătâng la ea, şi nu-mi dau prea bine seama, dacă ea este într-adevăr aceea care mieunase. Să nu se fi lecuit? O văd cum deschide gura, aşa cum ar vrea să spună “A!”, apoi o închide la loc.
“Miau! Miau! Miau!” aud, iară. “Măi să fie!” (un gând în loc de înjurătră) Îmi păru un mieunat de-adevăratelea. “Miauuuu!…” Caut cu privirea, ca un disperat! Acest mieunat prelung nu m-a speriat mai mult decât arătarea de pe alee. Se uită şi ea- fata cu şuviţa verde- într-acolo. Un motan, înalt cât un stat de om, stătea drept pe labele din spate, pe cele din faţă le încrucişase la piept. Aşa cum stătea, el părea ca o ţaţă de pe uliţă! Era mai mult decât o ţaţă. Era o nălucă! Şi continua, neruşinatul, să ne privească! Şi cum? Uite aşa! Din ochi îi ţâşnesc două lumini verzi, ca două raze laser. Pe una o vâd cum se plimbă tremurând pe faţa fetei, pe cealaltă o bănui că se plimbă pe faţa mea. Bine că nu are pistol, sau poate că are şi nu-l văd eu. Numai gândul că nu pot să mă apăr mă înspăimântă. O simt, pe ea, cum se înghesuie în mine. Sigur că o prinse şi pe ea groaza. Nu mi se pare, simt cum ea tremură ca varga. Îmi dă şi mie vibraţii.
“Miauuuuu!…” un zgomot ca un şuierat de alice sparse tăcerea.
Deodată – eu vrând să o apăr, de!, eram singurul ei salvator, ea poate că de teamă, sau poate că nu- eu şi ea ne luăm, de înadată, în braţe. După o vreme, ce mie mi se păru lungă cât o noapte de iarnă, nu ştiu ei câtă de lungă i se păru – îl căutăm cu privirea. Ne trecuse groaza? E greu de spus. Eu cu ochiul cel din partea dreaptă, ea cu ochiul stâng (numai atât, cu jumătate din feţe eram lipiţi) îl căutăm… pe alee… nimic… ba nu, în capătul aleii îi zăresc spatele… ca o haină de blană cenuşie… Un vânt se stârnise. Pe alei frunzele dănţuiesc prinse ca într-o horă. A fost o nălucă?…A fost o nălucă!…

Sursa foto: Lia M. Hohn
Pinguri de 1 Noiembrie:
Maria Barbu, Cella, Gabriela Savitsky, Ioan Usca.