Pe urmele paşilor

Laptop-ul, Tableta, SmartPhone-ul – şi alte asemenea “drăcovenii” ce vor mai apărea- dau şi vor da noţiunii de călătorie o altă conotaţie. Avantajul călătoriei virtuale e că nu capeţi febră musculară în muşchii picioareleor, ci mai degrabă te alegi cu durere de cap sau ochi obosiţi. Indiferent cât de mult morcov ai mânca, şi câtă cafea ai bea, pentru a nu-ţi obosi ochii şi mintea când priveşti lumea prin ecranul LCD, tot nu ajungi la acea stare afectivă, de confort spiritual, pe care o dobândeşti în timpul şi mai ales după o călătorie în lumea reală.
Mijloacele, de astăzi, ce te ajută să te muţi rapid dintr-un loc în altul, un fel de pseudoteleportare, te văduvesc de a te îmbogăţi sufleteşte pe drumul dintre punctual de plecare şi cel de sosire – să intri în legătură cu fel de fel de oameni, să vezi altfel de lucruri decât cele de acasă.
Ce poţi să vezi prin hubloul avionului? Mai nimic faţă de cât şi câte vezi mergând pe jos, la pas. Deşi obositoare şi lungă ca durată, călătoria pe jos e ca o rostogolire a unui tambur magnetic pe care se păstrează din tot ceea ce vezi, doar ceea ce te frapează: ineditul, noutatea, şi chiar absurditatea, de ce nu?

În ziua de azi, sunt puţini cei care să se încumete la a face călătorii îndepărtate, fie mergând numai pe jos, fie călare pe bicicletă. La drum dacă se strică bicicleta se poate găsi un măgar or o cămilă (mai repede găseşti un măgar!).

În anul 1325, la un an după moartea lui Marco Polo, un musulman, Ibn Battutah, a plecat din ţara sa, Maroc, colindând Nordul Africii, Europa de Est, Asia – din Iran până în China-, acoperind o distanţă de 75 mile terestre, străbătând 40 de ţări. S-a întors acasă, în oraşul Fez din Maroc, după 30 de ani de peregrinare. A rămas mărturie cartea: Călătoriile lui Ibn Battutah.
Tim Mackintosh Smith, un temerar al zilelor noastre, a mers pe urmele ( cu eroarea de rigoare ) călătorului şi geografului arab.

Pe site-ul The Man Who Walked Across the World se pot viziona trei doumentare video.

Pinguri:
Alex’andra, Cella, Lorena, Luminita, Vania, Vlad.

S-a intamplat pe fata cealalta a Lunii

Pe faţa nevăzută a Lunii trăieşte o lume nemaivăzută. O lume aflată permanent într-o stare de meditaţie transcendentală, o stare care depăşeşte limita realităţii. Stare venită din lipsă de aer, de atmosferă. Asta o spun eu. Ei, lunaticii, adică cei care trăiesc pe faţa nevăzută a Lunii nu conştientizează că ar putea exista şi aer în afară de eter.
Să le spui : în imediata vecinătate a Lunii, exista o planetă din pământ, foc şi apă, învelită într-o manta de aer, ocupată vremelnic de oameni, nu te-ar crede. Cum să creadă că ar exista ceva ce ei nu pot să vadă?
Se pare că atunci când se află în această stare, simt că în spatele lor , în spatele Lunii, s-ar afla un corp mult mai mare decât Luna, ceva misterios, de neînţeles , de necuprins cu mintea lor. Unii cu mintea mai antrenată, reuşesc să vadă, cum pe o planetă misterioasă, pe care o simt tot timpul în spatele lor, oameni la fel ca ei se uită noaptea pe cer şi admiră o farfurie ciobită, de culoare cenuşie, alteori argintie, iar vieţuitoare cu patru picioare şi coadă, neamivăzute de oamenii de pe faţa nevăzută a Lunii, latră şi urlă la aceiaşi farfurie. Cei ce se trezesc din astă stare, nu se obosesc să comunice între ei, să povestească, pesemne că nici ei nu cred în propriile viziuni. Ei nu-şi pun prea multe întrebări. Cred că şi ăsta e un secret al traiului lor lor tihnit dus pe faţa nevăzută a Lunii.
Pentru ei Luna este nemărginită şi plată. Nu se obosesc să verifice dacă şi asta este adevărat. Se poate să aibă această stare tot din cauza lipsei de aer. Plămânii ,creierul, inima şi alte piese vitale sunt alimentate numai cu lumină de la Soare. Dar nu direct, ci cu lumina filtrată de piatra meteorică, în spatele căreia îşi trăiesc ziua. Şi cât îi ziua lunară de mare, ei se feresc, ca de dracu, de Soare. Prin piatra meteorică nu trece şi dogoreala, aşa încât nu se pârlesc cum s-ar pârli dacă s-ar expune direct la Soare.
Noaptea, pe care o aşteaptată ca pe o binecuvântare cerească, nu dorm nici un pic , şi asta se întâmplă din cauza insolaţiei de peste zi, chit că stau la adăpostul stâncii meteorice. Neavând somn, îşi caută de lucru, doar aşa ca să se afle în treabă. Ei nu trebuie să muncească pentru o bucată de pâine. Mai întâi că ei nu ştiu ce-i aia mâncare, fiindcă ei se hrănesc din lumina venită de la Soare, dar şi din pricină că pe faţa nevăzută a Lunii nu creşte nici un fel de plantă. Ei nu ştiu gustul pâinii, al vinului, al apei, al laptelui, al … Iar de gustul cărnii nici nu mai vorbim. În afară de oameni , nu mai există nici o vieţuitoare cu două sau patru picioare, cu aripi sau cu coadă, nici în praful lunar, nici sublună şi nici în eter.
Praful lor Lunar se întinde în aceiaşi proporţie ca apa pe Pământ, iar bolovanii, stâncile – pietre uriaşe sau mai mici, sunt cele mai căutate de lunatici, pe timp de zi. Ele vin din cer cum vine grindina pe Pământ. Ei se roagă la Soare să le trimită o ploaie binecuvântată cu pietre, bolovani şi stânci. Ei, deşi cu mintea înceată, din experienţele trăite de strămoşi şi transmise genetic, au observat că meteoriţii noi, în spatele cărora se adăpostesc cât îi ziua de lungă, filtrează mai bine lumina. Lumina filtrată de această piatră, este mai hrănitoare decât lumina venită direct de la Soare. Este plină de vitamine şi de proteine fotonice. Astfel ei sunt foarte bine hrăniţi, nu cunosc ce sunt alea ingrediente artificiale, şi-şi permit, au şi timp, să se ducă cu mintea în voiaj pe altă planetă, pe care o simt că ea există undeva aproape (le-o spune al nu ştiu câtelea simţ).
Nu aş mai avea multe de spus despre această lume nemaivăzută aflată pe faţa nevăzută a Lunii, dacă nu s-ar fi întâmplat într-o Zi cu Soare, ceea ce într-adevăr s-a întâmplat.

Un copil din părinţi Lunatici, se juca în praful cosmic, la umbra unui bolovan meteoric, abia căzut din albastrul îndepărtat al oceanului cosmic.
Pentru ca mintea să i se dezvolte, mama (tatăl era mai tot timpul plecat) îi dădea ca exerciţiu să caute pietricele ascunse prin praful Lunar, şi apoi să le sorteze după marime, formă şi culoare.
Când soarele, luând cu el toată dogoreală, trecuse în spatele muntelui cenuşiu-arămiu, mama ieşea din dosul unei stânci, unde meditase toată ziulica , să verifice dacă plodul ei lunatic îşi făcuse tema. Dacă n-ar fi văzut ce nu a mai văzut vreodată, i-ar fi spus băiatului că a făcut o treabă bună, fără să se obosească, să verifice dacă le-a ordonat după mărime, formă şi culoare. Dar de data asta s-a aplecat mai mult, să vadă mai bine, acele pietricele din prima grupă – cele mai mici, de o culoare şi formă aparte. A luat una cu două degete de la o mână şi a aşezat-o în palma celeilalte mâini. A adus-o cu mâna mai aprope de ochi. Era de formă ovală, aurie la culoare şi foarte uşoară. Era ca un bob de grâu, ar zice un pământean. A luat-o din nou cu buricele celor două lungi degete, a pus-o între dinţi, să-i verifice duritatea . Nu a trebuit să apese prea tare cu dinţii, că gura i s-a strâns, bobul miraculos s-a sfărâmat. Nu avea gust de praf de piatră. Avea un gust ca al luminii venită de la Soare, de la care se hrănea toată suflarea de pe Lună. Bulversată, mirată, entuziasmată, a luat celelate boabe, le-a pus pe o lespede, apoi l-a luat în braţe pe băiat, l-a lăsat jos, l-a scuturat bine, să-i reintre mintea-n funcţiune, să-i spună iute de unde a cules pietricele aurii , ovalii. Copilul, ca o jucărie teleghidată, a condus-o lângă o stâncă căzută de la ultima ploaie.
La lumina soarelui spre asfinţit, a cules de lângă stâncă toate acele pietricele aparte, mult deosebite de celelalte. Culegea boabele din praf şi le punea pe o lespede de piatră. Din când în când mai încerca câte una între dinţi, şi, fiind bună ca lumina Soarelui, o înghiţea. Era pentru prima dată când gusta Lumină. Culegea şi plângea. Plângea dintr-o prea mare emoţie, plângea de prea multă fericire.
Ultima dată, e tare de mult de atunci, a plâns de supărare, fiindcă din eter nu mai plouase cu pietre, nu mai simţise de mult gustul luminii filtrată de o nouă piatră cerească.
În palma cu care îsi ştergea lacrimile de pe obraz, ţinea boabele aurii şi după ce se sătura privindu-le, le punea aşa ude, pe câte o lespede. Pe copil îl atrăgeau aceste boabe aurii ca un magnet. Găsise mai încolo de unde o lăsase pe mama, alte pietricele miraculoase, alte boabe aurii. Mama, în urma băiatului, aduna, neobosită, bob cu bob. Au mers, au cules la lumina stelelor, boabele aurii din praful lunar. În urma lor rămâneau lespezi de piatră cu boabe aurii udate de lacrimi. Ziua se odihneau la adăpostul stâncilor, şi cum de se lăsa seara, plecau la drum pe urma boabelor aurii. Le culegeau, le priveau cu nesaţ şi cu mâna udată de lacrimi le aşezau cu grijă pe câte o lespede de piatră.
Aşa au mers mult timp, până când într-o noapte de-a lor, lunară, le apăru în faţă, departe la orizont o lumină, dar nu arzătoare, mai degrabă rece dar ademenitoare. Au lăsat culesul boabelor, şi au alergat spre locul de unde creştea acea lumină albastră. Pe măsură ce se apropiau, vedeau o formă rotundă de lumină. Nu s-au oprit decât atunci când în faţa ochilor se ivi întreagă, o arătare învăluită ca într-o pânză colorată mai mult în albastru. Mama l-a luat pe băiat în braţe, s-a aşezat cu el pe o piatră şlefuită de vântul cosmic, şi tot privind la fantoma albastră, gândi: -Aşa ceva, eu am văzut, adesea, cu mintea . Nu am spus nimănui. Cine să mă creadă, fără să şi vadă. Nici eu nu am avut puterea să cred.
Pentru a-şi alunga orice urmă de îndoială, l-a întrebat pe copil să-i spună ce vede. Copilul îi spuse că vede un ghem de lumină lină şi rece, cu mult, mult diferită de aceea venită de la Soare. Îi mai spuse că simte că îl apucă frigurile, şi că are o stare de nelinişte. Apoi o trase iute de mână pe mama, rugând-o să se întoarcă spre locul lor de baştină, acolo unde a văzut lumina stelelor şi a Soarelui.

Pe drumul de întoarcere, văzuse o altă minune: din boabele aurii udate de lacrimi crescuse firave fire albe-verzui. Pe măsură ce se apropiau de casă, firele erau tot mai mari, aveau spice verzi, spicele verzi deveneau aurii, apoi din spicele aurii de le atingeai curgeau boabe aurii. Se adunase pe lespedea, pe care dintr-un singur bob crescuse firul cu spicul auriu, o grămăjoară de boabe.
De bucurie, de fericire, văzând atâtea boabe, mama şi copilul au mâncat o parte dintre ele. Deodată deveniră somnolenţi, şi după câteva minute lunare, au adormit la umbra unui bolovan.
Mama şi copilul aveau somnul agitat, se zvârcoleau şi bâiguiau. Copilul s-a tot zvârcolit până când a iesit din umbra bolovanului, şi când a simţit pe pielea lui arsura soarelui, s-a trezit şi a început să ţipe. De la ţipătul copilului, mama s-a trezit şi ea din coşmar. După ce s-au retras din nou la umbra bolovanului, mama îşi aduse aminte de coşmarul ce-l visase. Îi povesti copilului:
- Se făcea că din cer cobora lin un soare mic cu lumină pâlpâind. Din praful stârnit la aşezarea pe Lună, se ivise o arătare cu picioare , mâini şi cap, asemeni cu lunaticii noştri, dar îmbrăcat mult mai bine, în haine argintii, cu multe lucruri agăţate pe lângă corp. Am văzut destul de clar, mişca capul într-o sferă lucioasă.
S-a uitat de jur împrejur , apoi a început să meargă dar mai mult săltând. Mă luasem după el , la început mai mult din curiozitate, apoi uimită, în urma lui rămânea un şir de boabe. Uitându-mă mai cu atenţie, am văzut că ele cădeau dintr-un burduf ce-l purta pe spate. După un timp, probabil că el obosise, s-a aşezat pe un bolovan , a dat jos burduful de la spate, l-a învârtit pe toate părţile, s-a uita în el, apoi pe jos. Aruncă burduful si se întoarce pe urmele pe care le lăsase. Atunci m-a văzut şi cu mersul lui săltăreţ s-a luat după mine. Deşi fugeam cât mă ţineau picioarele, din câteva salturi el m-a ajuns, m-a doborât cu greutatea lui, în praful lunar, mi-a prins gâtul în strânsoarea mâinilor, simţeam că nu mai am lumină. Noroc că m-ai trezit cu ţipetele tale de la arsura de soare.
Ce se va mai întâmpla cu noi, băiete ? Taicătul nu are de gând să mai vină lângă stânca noastră. Pe unde şi cu ce lunatică îşi petrece el nopţile ? Parcă nu face a bine. Sunt semne că viaţa nostră tihnită, de lunatici, va lua sfârşit. Se adevereşte ce spuneau strămoşii stămoşilor noştri, lunatici din neam în neam, că la vremea vremii vor veni pe Lună oameni extralunatici, şi atunci va fi începutul sfârşitului .

Pe faţa văzută a Lunii trebuia să aselenizeze o navă venită de pe Pământ, cu echipaj uman la bord. Din eroare umană, un modul desprins de pe nava mamă a aselenizat pe faţa nevăzută a Lunii. Astronautul a părăsit în grabă capsula, a plecat pe jos spre partea văzută a Lunii pentru a restabili legatura radio cu deştepţii de acasă care greşise procedura de dirijare. În urma lui a rămas o dâră din boabe de grâu, scurse printr-o mică gaură a sacului cu alimente. La micul dejun ce-l va lua pe Lună, va bea laptele fără cereale. Mare pagubă! Mare pagubă? O mică pagubă pentru pământeni, o mare speranţă pentru o altfel de viaţă pentru Lunaticii de pe partea nevăzută a Lunii!

Omu’

Coliva din vis

În lacrimi se trezise, Ana. Lacrimile şiroaie îi curg pe obraz. Adusă de spate, ea stă sprijinită pe marginea patului. Un tremur o străbate prin tot corpul. Suspină. Îşi ascunde faţa în palme. Păru-i despletit îi curge pe umeri, îi acoperă palmele. Cu picioarele caută sprijin pe ţolul de lână. Parcă s-ar ascunde să nu fie privită. Dar cine să o vadă aşa?
A trezit-o scârţâitul uşii, când Petru ieşise. Atunci ea nu s-a dat jos, din pat. Voia să mai lenevească.

Aici, la casa părinţilor ei, lui Petru îi place să-şi găsească de treabă, prin ogradă, prin livadă. Îşi face poftă de mâcare şi de băut. Curge mai uşor pe gât o ţuică de prună sau un vin de buturugă. Le bea ca pe apă. Uneori îi place să bea şi o cafea, alături de Ana, la masa de pe prispa casei, stand în fotoliile împletite din răchită. Aseară când ei reveniseră aici, trecuse ceva vreme de la ultima şedere, s-au speriat de iarba mare din livadă. Petru o liniştise: “ Lasă Ană, nu te necăji ! Mâine, de cu ziuă, o s-o dau jos. Pe rouă se taie mai bine iarba. N-avem ce face! Ăştia-s oamenii! Când i-am dat iarba lui Vasile, i-am spus să nu o lase să crească mare, că devine lemnoasă şi nu o mănâncă animalul. Şi dacă le-aş dau-o de pomană, tot nu vin să o cosească!”

Ana nu ştie cum de-a prins-o din nou somnul, după ce omul ei ieşise din odaie. Ea avu un somn greu, adânc. Se întâlnise cu mama ei. O văzuse aievea-n vis, întâiaşi dată de când ea plecase pe drumul fără de întoarcere. Deşi se trezise, cu ochii minţii ea căuta visul – imagini şterse, aidoma unor icoane vechi pictate pe lemn.

“Stăteam lângă ea, chiar aici pe acest pat, aşa cum obişnuiam, noi două, cu mult timp în urmă. Sprijinte de perne, vorbeam, treceam de la una la alta, când deodată mama pe un ton dojenitor îmi spune:

- Tu Ană, nu credeam c-ai să mă uiţi.

- De ce vorbeşti aşa, mamă ?

- Ce te-am rugat atunci, înainte de a pleca?

- Să ştii că eu merg la biserică, la biserica din cartierul unde îmi am casa. Ţi-am dat cozonaci şi plăcinte cu mere.

- Dar colivă de …

- Să ştii că uneori îţi dau şi pacheţele.

- arpacaş, de ce …

- De fiecare dată, când ies cu tava din biserică, îmi iese-n cale o băbuţă îmbrăcată-n negru, hainele îi sunt curăţele. Deşi nu întinde mâna, cum stă ea aşa, cu privirea în jos, parcă ar cere de pomană. Aşa de liniştită mă simt după ce îi dau o pungă cu de-ale gurii!

- De ce nu-mi faci colivă din arpacaş?

- Să ştii că părintele mi-a spus că la orice biserică de merg c-un pomelnic şi-o colivă, este primit.

- Înainte, când eram acasă, cum de aveaţi timp, tu şi Petru, să veniţi, chiar de două ori pe lună. Şi nu vă lăsam să plecati cu mâna goală. Vă plăcea brânza dulce, telemeaua!

- Parcă au dat năvală necazurile peste noi! În ultima vreme, Petru a pierdut locul de muncă. Greu mai câştigăm un ban. A trebuit să ne vindem maşina.

- Cand iţi spuneam că am să mă duc, că o să mă găseşti în spatele bisericii, îmi răstălmaceai vorbele, râdeai.

- Nu credeam că va veni o vreme când n-o să mai fii!

- Mamă! Mai rămâi, mai stai, nu pleca! Mamă! Unde pleci, de ce te grăbeşti?

Înainte să iese, din uşorul uşii mama îmi spuse:

-Să mergi la casa din deal…la Nataliţa… să-ţi dea boabe de arpacaş… o colivă, îndulcită cu miere, să-mi faci !”

Ana are faţa brăzdată de lacrimi. Din plans se mai aud rare sughiţuri. Se ridică, îşi şterge faţa udată de lacrimi, se întinde peste masă, deschide larg fereastra… In livadă, Petru al ei, aplecat de spate, duce coasa prin iarbă, stânga, dreapta, stânga, dreapta… Făş!… Fâş!… Iarba cade secerată. Iarba, încă vie, se asează cuminte-n brazdă. Făş!… Fâş!… Petru inainteaza cu paşi mici şi apăsaţi lăsând în urma lui un şir de iarbă şi două cărărui înrourate.

Ana se luptă cu visul ce-i răscolise sufletul:” Cum de am uitat să aduc arpacaş pentru colivă? De ce să merg la Nataliţa? Ea îi cea mai nevoiaşă femeie din sat.
Doamne!, de unde să iau arpacaş? Până în oraş este aşa departe. Să merg la Nataliţa?”

Ana se spală cu apă rece pe faţă, se piaptănă, se îmbracă, se închină, pregăteşte masa, pune pe o farfurie întinsă mâncare pentru omul ei, iese din casă, se-ndreptă grăbită spre poartă.

- Da-unde pleci, Ană, cu dimineaţa-n cap?

- Mai lasă şi tu coasa să se odihnească! Ţe aşteaptă mâncarea în farfurie! Eu mă-ntorc de îndată. Mă duc până la Nataliţa.

- Până vii tu, eu o să mai trag câteva brazde … ştii că nu-mi place să mănânc de unul singur!

- Mâine este sâmbăta morţilor! Trebuie să fac colivă, să dăm de sufletul mamei.

Ana vorbea mergând spre poartă cu privirea-n pământ. Petru se sprijină în coada coasei. Se simte obosit. Se dezvăţase de cosit. Inima îi bate ca două ciocănele pe toaca de la mănăstire.

- Nu numai pentru ea! Avem destule suflete de pomenit!

Ana să-l mai audă, ba, se depărtase. Un pic adusă de spate, ieşise prin portiţă, poarta rămase întredeschisă. Cu paşi iuţi, ea se-ndreaptă spre casele din vale.

“Am şi uitat unde stă Nataliţa! … parcă în stânga, pe o ulicioară ce ducea spre deal. De mult timp n-am mai mers pe la ea. De atunci de când mama m-a trimis să-i duc de pomană o strachină cu sarmale. Era hramul bisericii. Oare câţi ani să se fi scurs de-atunci? – Când dai de pomană, să-i dai unui om flămând, sufletul celui dus mănâncă odată cu el!- Aşa imi spunea, biata de ea. Aceea să fie casa? … Da! E mică şi văruită cu albăstreală!”

Peste drum de căsuţa albastră, o femeie stătea la poartă. O văzuse pe Ana venind! Când Ana ajunge mai aproape, ea îi spune :

- Bună să-ţi fie inima, Ană!

- … Şi dumitale!… Doamne ajută !

Ana, plecată demult din sat, nu mai ştie cum o cheamă pe femeia din poartă. Îi dăduse bineţe înainte ca Ana să o vadă.

- Sunt Sofica! M-ai uitat!… Unde te duci ? Cum de te-ai abătut pe la noi?

- O caut pe Nataliţa…

- Aseară am fost pe la ea! Poate mi s-a părut mie, dar să ştii că nu-i în apele ei. Parcă nu vorbea cu mine, mă confunda cu Anica, cu mamă-ta, fie iertată, că tare bună la suflet mai era! I-am şi spus: – Eu sunt Sofica, Nataliţo!, vecina ta.

- A ajuns-o şi pe ea bătrâneţele! Mama se înţelegea tare bine cu ea. Dar omul ei, mai trăieşte?

- Ştefan?… S-a dus!… A rămas singură, sărmana de ea! Bine că-ţi faci un pic de timp şi trecii pe la ea.

Ana zâmbind îi face cu mâna semn de rămas bun, apoi se întoarce păşind rar spre spre căsuţa văruită cu sineală. Se apropie de portiţa veche, din şindrilă de brad. Işi reproşează : „ Am plecat de-acasă cu mâna goală!”

Ana împinge portiţa, face doi paşi… Un câine negru ieşit din cuşcă, latră, se zbate în lanţ. Lanţul îl ţine departe de femeia ce intrase pe teritoriul lui. Ana aşteaptă să iese afară Nataliţa, să potolească câinele. Ham! Ham! Ham! Ham!… Câinele se opreşte din lătrat, se uită îndărăt spre casă… Revine cu privirea către portiţă, reia lătratul, mai rar şi domol… Într-un târziu renunţă, nu mai are putere să latre.

Ana aşteaptă până ce câinele intră-n cuşcă, cu mişcări greoaie, ca un om la bătrâneţe. Ea închide portiţa. Cu privirea întoarsă spre el, ea păşeşte de-a-ndărătelea până e sigură că dacă ar ieşi din cuşcă, câinele n-ar mai ajunge-o.
Ea îşi îndreaptă privirea spre casă, păşeşte pe cărarea înecată-n iarbă, care o duce spre singura usă de intrare-n casă. Urcă două trepte mici de piatră, ciocăne-n uşă … îşi aude glasul :

– Eşti acasă Nataliţo ?

– …

O mâţă zbugheşte de pe prispa îngustă de lut, se opreşte la colţul casei, de acolo îi aruncă o privire… apoi se scurge încet după perete. Ana aude un scheunat de câine. Ea întoarce încet privirea,… câinele, cu botul ridicat, latră şăgalnic. Mai mult de frica ce se cuibărea în inima ei, ea se-mpinge-n uşă, uşa se duce-năuntru… păşeşte-n holul întunecos, acompaniată de plânsul scârţâit al uşii.

Stă pe loc!… Încet, încet, întunericul este împrăştiat de lumina slabă ce vine prin geamurile mici ale uşilor din stânga şi din dreapta… Nu ştie pe care să o deschidă…

- Nataliţăă? Pare un strigăt, dar vocea ei este sugrumată de frică.

- …

- Eşti acasa ? … E atâta linişte! Ana aude doar cum îi ţiuie urechile.

Încearcă clanţa uşii din dreapta… o apasă… o impinge … Un val de aer cu miros înecăcios iese din camera slab luminată. Îi trece pragul… La lumina slabă care intră prin geamul acoperit de perdea, descoperă cu privirea patul, plapuma răvăşită, şi-o umbră în cămaşă albă, e o femeie cu faţa ridată şi galbenă ca de ceară! … capul îi stă pe-o parte, o mână o are întinsă, sprijinită pe laiţă, pe laiţă o cană … în cană o lumânare aplecată … alăturea de cană o cutie de chibrituri.

Anei i se strînse ghem stomacul la gândul că a murit biata femeie fără lumânare!

Repede se dezmeticeşte, îşi face semnul crucii când vede acea faţă de culoarea lumânării, cu ochii întredeschişi. Îţi face curaj, se apropie, o prinde uşor de mână, simte mâna ei moale,dar, căduţă. O strange uşor … Bătrâna îşi întoarce greu capul, ochii îi are întredeschişi, buzele gurii se mişcă, vorbe sacadate îi ies din gură:

- Ci… ne-i?

- Sunt eu,… Ana!

- A…ni…ca…

- Nuu!! Sunt fata ei!… E întuneric, nu mă vezi!

- A… ni… ca co… liva… ar… pa… caş… e pe…

- O să-ţi fac eu, mama nu mai poate…

- A… ni… ca ai… ve… nit după mine…

Se mai aud doar sunete slabe… apoi iarăşi aceeaşi tăcere care o întâmpinase la intrarea în odaie… Nataliţa rămase cu gura întredeschisă, iar din ochii de culoarea ceţii privirea îi fugise spre fereastră.

Ana îşi întoarce încet capul… pe laviţă de sub fereastră vede o cană, în cană o lumînare, alăturea chibriturile şi-o farfurie cu arpacaş! De îndată se dezmeticeşte. “ Trebuie să aprind lumânarea!”

Ia un chibrit … cu mâna tremurândă duce flacăra spre capătul de sfoară al lumânării … flacără chibritului se stinge de degete… în lumânare o flacără prinde viaţă … lumina ei, galbenă, palidă, se împrăştie-n odaie… Ana cu lumânarea-n mână priveşte printre genele înecate de lacrimi, priveşte la femeia rămasă ca o umbră… aude un lung şi adânc oftat. Nataliţa îşi dă duhul…

Ana, cu şiroaie de lacrimi pe obraji, de-ndată-şi aminti cuvintele mamei din visul ce-l avusese de dimineaţă: :
“Să mergi acasă la Nataliţa… să-ţi dea arpacaş… colivă îndulcită cu miere, negreşit să-mi faci!”

Cartea junglei

Papu a fost adus pe lume, de o barză grăbită şi neatentă. Pare să fi căzut din legătoarea ţinută în cioc de barză, în zborul ei spre un palat. Papu a aterizat într-o familie a cărui blazon îi săracia, nu sufletească, ci aia lucie: să nu ai apă la robinet şi nici curent la priză.

Papu mai este încă la vârsta când ar trebui să meargă la grădiniţă, dar ai lui nu au bani să-i plătească taxă şi să-l îmbrace.
Papu speră ca în toamnă să meargă la şcoală. El adună bănuţ cu bănuţ, muncind pe lângă buticul din colţul străzii. Îi place să-şi spună pentru sine: -Mă duc la treabă!
El pune sticlele goale în lăzi, duce ambalajele la tomberon, se învârte printre oamenii care cumpără. Nu întinde niciodată mâna , să ceară un ban. Când vede un bănuţ pe jos, îl ia şi-l întinde celui de-l scapă. Păgubitul, poate din jenă morală faţă de cei care îl observă, sau de milă când îl vede pe omuleţul cu faţa ciocolatie, ochii negri şi ageri, că-i întinde bănuţul, îi spune să şi-l ţină .

Cât îi ziulica de lungă, nu stă locului, în casă. Îi place să meargă în părculeţul de joacă.

Aici auzise, deunăzi, din gura a două mămici: -Ştii vecino, că luni va apare la chioşcul de ziare, Cartea Junglei? Cartea se dă moca, doar ziarul se plăteşte.
Nepricepând Papu înţelesul cuvâtului moca, intră sfios în vorbă:

- Ce-i aia moca, tanti? Este o ciocolată?

Una dintre cele două conversante, după ce-şi gătă râsul, i-a răspuns băiatului rămas cu gura căscată:

- Moca înseamnă gratuit băieţaş, adică primeşti fără să dai bani.

- Si ziarul e moca? – îndrăzni mai mult Papu.

- La un leu căt costă, e chiar moca.

Apoi Papu nu le mai auzi ce-şi spuneau, oricum ele se dăduse mai încolo, să nu fie auzite.Îşi făceau planul : – Musai trebuie să ne sculăm cu noapte-n cap. Până şi puiul ăsta de ţigan se interesează de Carte. Altminteri, riscăm să nu mai prindem nicio Carte. – Ce vorbeşti dragă, nici nu concep să nu îi iau Cartea, se apropie Întâi Iunie!

Papu se gîndea că nu-i trebuie mulţi bănuţi pentru ziar, dacă cele două mămici care ciorovăise nu s-au plâns, cum des o auzise pe mama lui. Nu a avut niciodată jucării. Îşi doreşte Cartea ca pe o jucărie.

Noaptea dinaintea zilei de luni, a fost pentru Papu ca Noaptea cînd aştepta să vină şi la el Moş Crăciun. Spre ziua l-a prins în mreje un somn adânc. Soarele care dădu năvală în cameră, îl trezi. Mamă-sa întârzia să o facă, ştiind că nu are ce să-i pună pe masă, în afara unui ceai cu pâine uscată.

Primul gând nu i-a fost la mâncare ci la Cartea junglei.
O zbughise pe uşă afară, cu bănuţii strâşi în pumn pentru a plăti cu ei ziarul, fără de care nu va primi Cartea.

Nu fusese niciodată să cumpere ziar, nu-l trimitea nimeni. Papu stia cum arată un ziar, o singură dată tatăl adusese un ziar în casă, şi de la el se iscase o ceartă cu mama, care îi repeta de una: Vrei mâncare? Citeşte ziarul!

Era multă lume în staţia de autobuz, unde era şi chioşcul. Ajungând la gemuşorul prin care văzu faţa vânzătoarei de ziare, îi ceru aceteia:

- Vreau şi eu să cumpăr ziarul cu Cartea Junglei, moca.

- De unde să-ţi dau, tu pe ce lume trăieşti? Du-te repede şi aşează-te la rând, nu ştiu dacă vei mai prinde! Vin doar 15 exemplare!

Papu, cu dezamăgirea întipărită pe faţă, înţelese de ce era atâta lume în staţie!
Se aşeză cuminte la coadă, nu ştia câţi sunt la număr. Erau vreo cinzeci de persoane.
Papu deveni martor la discuţiile inerente unei cozi, fie aceasta la ziare şi cărţi, o coadă cultă s-ar numi!

- Ce nesimţit e şoferul asta de ne aduce presa. Nu-i prima dată când întârzie.E înţeles cu fufa de vinde ziarele.

- E un animal, nene! Îl bag în pizda fufei cu toate ziarele lui!

- Bine că nu intră şi cărţile!

- Hi, Hi, Hi! – scoase câteva sunete o doamnă care părea liniştită, era pensionară, putea să stea până la zece, nu o deranja.

- Este un copil acilea, lângă noi. Mai cu perdea. Nu sunteţi în junglă!

- Ştie că cartea este moca, şi numai de-al dracului, ne lasă să fierbem. E puţin zis dobitoc! E ipochimen!!

- Ha,ha,ha!

- Plătim cartea cu ore de aşteptare, stând ca magarul în soare. Nu se face domnule. Asta este prostituţie pe faţă. Dacă nu vine în zece minute, am plecat.

- Peste cinci minute trece şi ultimul autobuz, cu care pot să mai ajung la timp la serviciu.

- Dacă întârzii şi astăzi, cred că înebuneşte şefa, înainte de a mă vedea.

- Şeful meu a înebunit joia trecută, când am umplut paharul întârzierelor mele. La ora asta sunt deja trecută pe lista disponibilizaţilor.

- Şoferul este mână-n mână cu vânzătoarea. Aşteaptă să treacă ora şapte, să plece cei care au slujbe, şi să le rămână lor cărţile. Crezi că numai 15 exemplare aduce?

- Uite, vreau să o văd şi p-asta, nu plec de-acilea nici de-al dreacului, vreau să văd câte cărţi aduce!- îi sări supapa unei înţepate, sigură pe ea ca o funcţionară de ghiseu.

Încetul cu încetul , coada la care stătea, ultimul, Papu, se scurtă din ce în ce mai mult , pe măsură ce se apropia ora şapte.
Îninte de a se urca în ultimul autobuz pentru a ajunge la timp, la muncă, cei care renunţară la Cartea ce se distribuia moca, treceau pe la geamlâcul vânzătoarei, să-i mulţumească:

- E bătaie de joc ce ne faci, tuu! Eşti cinci litere! Nu putea să o facă c…ă pe faţă, lăsă loc de bună ziua, pentru joia viitoare, când va apărea altă carte, altă coadă, poate mai scurtă în timp ca asta.

… şi alte şi alte conversaţii atât de “elevate”, încât nu am spaţiu şi timp să le reproduc acilea.
Se iscă o isterie generală, vorbeau toţi deodată, înjurau de mamă, de tată , de boc, de basescu, cu verbe, adverbe, adjective demne de cartea junglei urbane.

Fix la ora opt, cînd coada se scurtase atât de mult, încât nu mai corespundea standardului de coadă sănătoasă, maşina mult aşteptată , se opri în dreptul chioşcului, în scârţâit de roţi frânate.
Nu mai era nimeni nervos, chiar îl întâmpinară pe şofer cu salutări de bine.Toţi erau mulţumiţi că sigur vor prinde Cartea. Coada devenise uşor de de numărat. Erau 15 persoane, câte exemplare de Cărţi stabilise vănzătoarea că le va da gratis, plus Papu. El era fericit, neştiind să numere până la şaisprezece, aştepta să primeasacă pentru prima dată în viaţă, o jucărie, fie ea o carte.

Un domn bine, adică: ţinută atletică, bărbierit proaspăt, părul grizonat, stătuse înaintea lui Papu, citind, tot timpul scurs la coadă, dintr-o revistă! El fu ultimul care mai prinse Cartea junglei. Nu a plecat imediat, era de un calm englezesc, întorcea cartea pe o parte şi pe alta, poate că el dorise să ia numai ziarul.

Papu se înălţă la ferestruică , întinzând mâna în care ţinuse până atunci bănuţii şi îi ceru vânzătoarei:

- Vreau şi eu o Carte, ca aceea a lui nenea!

- Nu mai am, copile! Le-am dat pe toate!

Papu îşi dorise mult această Carte, o visase noaptea de trecu. Pe faţă i se citi supărarea, colţurile gurii se lăsă în jos, se porni pe un plâns încet, îi era ruşine să şi plângă. Lacrimile i se vărsau pe faţă, lasându-i urme cum ploaia lasă pe o uliţă prăfuită şanţuri murdare. Plângeau în el toate dorinţele neîmplinite.

Domunul elegant cu păr grizonat, ultimul care primise, împreună cu ziarul, Cartea, se apropie de Papu. Îl privi lung, îşi imagină nepoţelul care se născuse , de curând , departe în Canada. Îi întinse Cartea junglei, şi-l mângâie apoi drăgostos pe creştet.
Papu trase încet Cartea din mâinile domnului, lacrimile i se opri de îndată, o apropie încet de faţă, o sărută …

Patania zeului pitic BES

Zeii se hotărâra sa părăsescă Pământul. Trufia oamenilor depăsise orice limită. Nici vorbă de orfande. Se intrezărea chiar răzvrătirea oamenilor.
Intr-o zi mohorâtă, zeul zeilor, TINIA, ii chema pe cei 12 zei care alcătuiau consiliul, pe cel mai înalt munte, unde oamenii nu puteu sa ajungă.
Să nu credeti că au fost scurte dezbaterile, au durat zile si nopti.
Au fost si propuneri de a nu-i lăsa de izbeliste pe oameni:
- Eu as vrea sa rămân, mai este un dram de sperantă, au nevoie de întelepciunea mea, îndrăzni un zeu să cuvânte.
- Nu trebuie să-i părăsim de tot. Oamenii nu pot trăi numai în ură si dusmănie, au nevoie de iubirea mea, prinse curaj a spune, un alt zeu.
Toti asteptau de la intelepciunea universului, zeul zeilor , o solutie. Intr-un târziu TINIA a hotarât sa rămână un singur zeu, care sã întruchipeze iubirea, dragostea , intelepciunea, binele si să aibă înfatisarea unui pitic, pentru a nu mai atrage invidia oamenilor.
A transmis datele unei entităti creatoare, care lucra de zor pe o altă planeta din Univers. A fost un proiect greu dar până la urmă s-a născut zeul pitic cu numele BES, care a sosit pe Pământ călare pe un meteorit.
Inaite de a părăsi Pământul, zeul suprem TINIA l-a chemat pe BES si i-a spus că la vremea vremii se va întoarce pentru a vedea dacă solutia aleasă a fost bună si de folos oamenilor. Nu i-a spus ce va păti, dacă nu va fi multumit.
Zeul pitic BES nu a avut viata usoara printre oameni. S-a incărcat cu toate necazurile, bolile, păcatele si fărădelegile oamenilor, asa incât ajunsese la vremea acestei povesti să arate ca un monstru. Ati vazut un pitic monstru?
BES avea capul jumătate cât trupul (avea creier deosebit de mare, pentru a găsi solutii la toate solicitările oamenilor), ochii iesiti din orbite (trebuia să stea mai tot timpul treaz, iar când mai apuca să doarma, ii avea tot deschisi), urechi mari de măgar, barba din câlti, dintii mari si rari, solzi pe spate, pene pe mâini, păr de leu pe burtă, coadă lungă si la capat cu un smoc de păr, intr-un cuvânt era un monstru. Mai putea sa fie invidiat de oameni? Nici vorbă.
In clipele lui de răgaz,si avea tot mai multe in ultimul timp, oamenii aproape ca-l uitasera, BES avea mustrări de constiinta, nu era multumit, oamenii nu erau mai buni decât in vremurile când zeii hotăraseră să-i părăsească pe oameni.
In această stare l-a găsit zeul TINIA când s-a intors pe Pamânt.
Nu i-a fost greu să-si dea seama că solutia aleasă nu a dat roade.
Văzând hidosenia de BES, a avut sentimente de mila, de compătimire, amestecate cu dorinta fermă de a salva in ultimul moment prestigiul zeilor.
A decis sa-l faca dispărut din fata oamenilor pentru totdeauna.
In calitate de stăpân absolut a chemat o creatura inteleaptă, care se odihnea pe o planetă de la marginea Universului, căreia i-a cerut să realizeze holograma lui BES pe care apoi să o transfere in creierul acestuia, impreună cu o sursa coerenta de lumină. Creatura a luat imaginea lui BES pe o placă fotografică si a plecat pe o planeta vecină cu Pământul pentru a procesa imaginea si apoi să o implementeze in teasta, incăpăatoare de altfel, a piticului.
Dupa ceva vreme,zeul pitic BES era pe o insula exotica, când văzu o străfulgerare (atât cât a mai apucat sa vadă). Un fulger il lovi in frunte , intra in capul lui urias iar pe partea opusă iesi un pic de fum. Cât era el de zeu se pierdu cu firea, căzu pe spate cu mâinile si picioarele tepene spre cer, unde ochii lui bulbucati repera un nor negru, care incetul cu incetul se apropie si pe măsură ce se apropie, mai intâi se vedea ca in ceată, apoi tot mai clar până imaginea se opri la un metru deasupra lui. BES il vede pentru prima dată pe BES in toată hidosenia lui si nu-i vine sa creadă. Se freca pe ochii bulbucati (a suportat greu durerea-i pricinuită ), se uita la dreapta si-l văzu pe BES cum se uită la dreapta. Se ridica repede pe picioarele lui scurte si butucanoase, scutura capul, se uita in spate, il văzut pe BES cum se uită in spate. Atunci se infurie, se intoarce si da să-l prindă de gât, să-l sugrume cu labele lui uriase si puternice, să se termine tot cosmarul. Nu avusese, până să-l trăznească acea lumină albastră, asemenea gânduri ucigase.
Pe masura ce BES alerga spre aratarea din fata lui, aceasta se depărtă si rămanea tot timpul la aceiasi distantă atât cât să nu-l poată prinde de gât. Din acel moment BES nu a mai raspuns la chemarile oamnenilor, atâtia cât mai stiau cum sa-l cheme in ajutor, fiindca alerga zi si noapte după monstrul din fata sa.
Astfel BES isi consumă si ultimul nivel de energie, mai apucă să se prindă de o liana care se rupse si astfel căzu peste Dionaea muscipula, o planta lacoma , care nu iarta nici o vietate care ii cade in plasa. Nu se stie ce s-a intanplat , planata l-a devorat pe zeul pitic sau acesta a consumat-o ca pe o ultima speranta de a-si incarca nivelurile energetice. Zeul zeilor isi retinu cu greu o lacrima, se intoarse pe cel mai inalt munte, unde ii convoca pe cei 12 zei-consilieri. Mijeau zorii unei noi ere, urmând să se decidă, pe Pamânt sau pe o altă planetă.