Îndurare

Foto: Gandul

Ea se luptă cu omul, ce aducea a câine turbat, până reuşi să-i zmulgă, din mână, biciul. Ea nu mai îndură s-o audă cum îi cere îndurare, s-o vadă şiroindu-i sângele.

- Ai înebunit? Ţi-a întuncat, Necuratul, minţile? Nu vezi c-o omori cu zile?

Civintele îl paraliză. Omul o slobozi. O lăsă din mână să-i cadă, o lăsă ca pe o rufă murdară. Ea o luă de pe jos şi-o duse-n casă, ţinând-o pe braţe. O aşeză pe pat, pe o pânză de turban. Îi obloji rănile cu ir de gălbenele. Îi da să bea absint, o linguriţă, două. O mângîie uşor pe faţă până îi uscă şi ultimile lacrimi. Ea plângea înăbuşit, ca un animal rănit, plângea şi sughiţa ca un prunc părăsit.

- De ce nu-l laşi?, copila mumii dragă! O să te bage-n pământ!

Afară, omul, animalul, nici gând să se potolească. Fierbea sângele în el ca lava într-un vulcan, ca zmoala într-un cazan. El îşi rotea privirea încruntată, avea ochii înjectaţi ca a unui lup înfometat. Îşi pierdudu-se prada. Scoase un muget ca a unui taur în arenă, se năpusti spre casă, se izbi cu capul în uşă, uşa nu voia să se deschidă.
Era năucit. Nu mai ştia în care dintre cele două case, ele intrase. Se duse-n şură, luă un şomoiog de paie, îl aprinse şi-l aruncă pe casa ridicată cu mâinile ei şi-ale lui…
(aici s-a rupt filmul)

Pe urmele paşilor

Laptop-ul, Tableta, SmartPhone-ul – şi alte asemenea “drăcovenii” ce vor mai apărea- dau şi vor da noţiunii de călătorie o altă conotaţie. Avantajul călătoriei virtuale e că nu capeţi febră musculară în muşchii picioareleor, ci mai degrabă te alegi cu durere de cap sau ochi obosiţi. Indiferent cât de mult morcov ai mânca, şi câtă cafea ai bea, pentru a nu-ţi obosi ochii şi mintea când priveşti lumea prin ecranul LCD, tot nu ajungi la acea stare afectivă, de confort spiritual, pe care o dobândeşti în timpul şi mai ales după o călătorie în lumea reală.
Mijloacele, de astăzi, ce te ajută să te muţi rapid dintr-un loc în altul, un fel de pseudoteleportare, te văduvesc de a te îmbogăţi sufleteşte pe drumul dintre punctual de plecare şi cel de sosire – să intri în legătură cu fel de fel de oameni, să vezi altfel de lucruri decât cele de acasă.
Ce poţi să vezi prin hubloul avionului? Mai nimic faţă de cât şi câte vezi mergând pe jos, la pas. Deşi obositoare şi lungă ca durată, călătoria pe jos e ca o rostogolire a unui tambur magnetic pe care se păstrează din tot ceea ce vezi, doar ceea ce te frapează: ineditul, noutatea, şi chiar absurditatea, de ce nu?

În ziua de azi, sunt puţini cei care să se încumete la a face călătorii îndepărtate, fie mergând numai pe jos, fie călare pe bicicletă. La drum dacă se strică bicicleta se poate găsi un măgar or o cămilă (mai repede găseşti un măgar!).

În anul 1325, la un an după moartea lui Marco Polo, un musulman, Ibn Battutah, a plecat din ţara sa, Maroc, colindând Nordul Africii, Europa de Est, Asia – din Iran până în China-, acoperind o distanţă de 75 mile terestre, străbătând 40 de ţări. S-a întors acasă, în oraşul Fez din Maroc, după 30 de ani de peregrinare. A rămas mărturie cartea: Călătoriile lui Ibn Battutah.
Tim Mackintosh Smith, un temerar al zilelor noastre, a mers pe urmele ( cu eroarea de rigoare ) călătorului şi geografului arab.

Pe site-ul The Man Who Walked Across the World se pot viziona trei doumentare video.

Pinguri:
Alex’andra, Cella, Lorena, Luminita, Vania, Vlad.

Banane disparate

Foto: graphicdesignblog.org

Drăguţele de ele! Ce să crezi, la ce te duce gândul când le vezi într-o postură nefirească pentru regnul din care fac parte? Numai punându-te în locul lor, am elucida misterul. Îmi par căzute la pat, ca după un drum lung şi anevoios. În fond, de ce să nu luăm în calcul şi această ipoteză. Ele cresc în locuri tropicale. De acolo până la noi au călătorit în baxuri, în condiţii greu de înţeles pentru noi. Dacă mai adăugăm şi stresul căpătat în urma administrării unei soluţii injectabile, pentru a le păstra prospeţimea, avem tabloul clinic al stării de sănătate. Cred, nu sunt chiar aşa de sigur, că schimbarea de fus orar le-a dat peste cap ceasul vegetal. Dacă la plecare, de acolo din ţinutul Esmeralda, aveau tenul de culoarea frunzei de palmier, la sosire, în portul Euxin, sunt de nerecunoscut, au o faţă de o culoare verde-galben, de zici că suferă cu ficatul, dacă ele ar fi înzestrate cu aşa ceva. Să nu uităm că au trecut dintr-o emisferă în alta, de la o climă cu aer cald şi umed la o climă temperat-continentală.
Dar, să nu le compătim prea mult! Sunt şi rămân nişte banale banane, dacă ne rezumăm numai a le consuma! Vom vedea si partea cealaltă a medaliei!
Şi-au revenit după câteva zile când s-au trezit expuse pe raftul unui supermarket. Aici nu s-au plâns de plictiseală. Au şi uitat de unde au venit. Au fost luate la palme-unele aspre, altele moi, catifelate-, au fost întoarse pe toate feţele de le-au trecut toate apele. Norocul lor, dacă se poate spune aşa, e că au încăput pe mîinile delicate a unei doamne- dintre acelea cu gusturi pentru fructele tropicale.
Două banane îngemănate au tresărit când au fost luate dintre celelate surate. Au simţit delicateţea unei mâini catifelate ce le-a întors pe o parte şi pe alta, ca apoi să fie puse în coş, printre alte legume şi fructe.
Mare le-a fost mirarea când, acasă la ea, acea doamnă nu s-a repezit să le folosească, adică să le consume, pentru aportul lor de minerale şi vitamine. Le-a dezbrăcat de coajă, cu mişcări încete, ca într-un ritual, nu chiar ca în acela ce presupune integrarea în absolut, până au rămas goale. Şi mai mare le-a fost mirarea, dacă nu supărarea, când ele s-au văzut dezbrăcate şi abandonate. Au revenit la sentimente mai bune, când doamna le-a aşezat pe un suport, un fel de pătuţ. Iar când le-a învelit cu un şerveţel, ele de de emoţie au adormit de-ndată, după ce s-au luat în braţe.
Ele, bananele, n-au mai ştiut ce s-a întâmplat cu cojile lor- hainele în care au crescut mari şi frumoase.
Nu aruncaţi cojile de banană, sunt bune pentru îndepărtarea negilor, care ne apar pe ici şi pe dincolo!

Ajungând aici cu povestea celor două banane, mi-am dat seama că ar mai fi un motiv care să le justifice poziţia în care au fost surprinse: dormind dezbrăcate, adică decojite.

De la o vreme, plantaţiile cu arbori de banane din Taiwan, Indonezia, Malaiezia sunt atacate de Race 4, o ciupercă rapace şi greu de combătut, un fel de SIDA.

Bananele simt acest pericol de moarte. Şi cum nu au instinct de conservare, sau poate că da, banana de Esmeralda, din America Centrală, cade imediat la pat când este curtată de o altă banană de pe meleaguri indoneziene. Aceasta din urmă o face din disperare – e pe cale să dispară.

Nu trebuie să le lăsăm să-şi facă de cap! Este sinucidere curată! Trebuie întreprins ceva, la scară planetară!
Să nu lăsăm bananele la cheremul unei ciuperci distrugătoare.
Dacă ele dispar, cu ce le vom înlocui? Este cel mai frumos şi atrăgător fruct. Se poate consuma natural, caz în care nici nu trebuie să spălate. Mai pot fi pregătie sub formă de băuturi sau prăjituri; şi alte şi alte utilităţi după fantezia culinară a fiecăruia! Salvaţi bananele, cât nu este prea târziu!

Recomndări:
Ioan Usca, Gabriela Satvisky, Cella .

Cuvântul de onoare

Sursa foto: Mircea Teorean .

În camera mare, unde urma să se întrunească întreaga familie pentru masa de dimineaţă, din a doua zi de Paşti, deşi orele erau târzii, prin ferestre pătrundea o lumină slabă, palidă. Din lumina trimisă, fără zgârcenie, de bunul Soare spre Pământ, norii groşi şi negri furaseră o bună parte din ea. Şi pentru ca decorul să fie complet, ploaia bătea darabana în tabla de pe acoperişul casei.
Am fost nevoit să aprind lumina din lampa agăţată de tavan pentru a ne vdea şi a se vedea bucatele de pe masă… Erau aceleaşi ca în prima zi de Paşti, cu mici diferenţe, de cantitate şi de prospeţime.
Mă aşezai în capul mesei, nevasta în partea opusă, şi băiatul nostru pe latura mesei. El venise acasă, pentru a sărbători împreună Paştele, tocmai din Italia, de la cea mai veche universitate din Europa, unde îşi finalizează studiile.
Eu îmi turnai un deget de whiskey, fiindcă pe ţuica de prună o băusem toată, nu ştiu de ce, carnea de miel îmi păruse a fi prea grasă.
Nevasta stâmbă din nas când mă apropiai să-i torn şi ei. Băiatul, făcu o grimasă, o imita pe maică-sa. Cred că este împotriva alcoolului. Nu e un lucru rău pentru un student!

- Cum poţi să bei, aşa pe stomacul gol? Nu te arde gâtul, stomacul nu se strânge ghem?

- Dimpotrivă. Am stomacul adormit şi vreau să-l trezesc, să-l pregătesc pentru a primi drobul şi friptura de miel.

- Eu o să mănânc un ou cu o bucăţică de pască, înainte de a bea cafeaua îm amestec cu o linguriţă de lapte. Spunând asta, cu atâtea detalii, în fond, nimicuri culinare, ea voia să dea un semnal că e spre binele nostru şi a frigiderului, să fim mai cumpătaţi.

- Eu încep cu o salată, spuse băiatul nostru, cu emfază de vegetarian convins.

- Atunci, haideţi să ciocnim!… Hristos a înviat! Adevărat a înviat!… Hristos a Înviat!… Am rămas cu oul teafăr. M-am servit din bunătăţile de pe platou, atâtea câte erau.

- Dacă mânânci totul astăzi, mâine n-o să am ce-ţi mai pune pe masă? O să fac un borş de leurdă şi un spanac cu ou şi hrean…

- Am o rugăminte: dacă pentru a treia zi de Paşti găteşti un curcan la cuptor, îţi promit că nu te vei mai apropia de bucătărie cel puţin o săptămână.

- Care curcan? De unde iei curcan, în a doua zi de Paşti!? se întrebă şi mă întrebă soţia, nedumerită.

- Cum? Curcan să nu găseşti! Peneş e deschis astăzi! Îi vorbii cu atâta siguranţă, încât credeam şi eu.

- Hai, să zicem că o să găseşti curcan, deşi mă îndoiesc, dar, cum se va întâmpla ca eu să nu mai intru în bucătărie? De când ştii tu să găteşti? sau angajezi o bucătăreasă tânără!

- Mami nu te lua după ce spune el. Promite marea cu sarea!

- Hai, nu da înapoi. ii că eu nu glumesc! Spune, cum vei face?

- Să ştii, că eu nu glumesc! E cât se poate de simplu! … Am locuri rezervate (minţeam, nu aveam!) … pentru un circuit turistic … prin Europa!
Mă aşteptam la o reacţie spontană de bucurie. M-am înşelat. Nevasta îşi cenuzarase, bine, sentimentul de bucurie vecin cu extazul.

- Mami, tu chiar crezi ce spune? Să-ţi arate biletele, înainte de a te apuca să găteşti curcanul! Glumeşte!

- Să zicem că e adevărat ce spui!…

- Crede şi nu cerceta! Parcă aşa spune evanghelia!

- Lasă, nu te da popă. Dă-mi detalii. Pe unde şi până unde mergem? Europa e mare.

- Îţi spun după ce te apuci să găteşti de curcanul!

- Nu-l crede! Tata joacă la cacealma!

- Pe cuvânt de onoare!

Am apelat la asemenea formulă, pentru a pune capăt speculaţiilor pe seama propunerii mele. Astfel, masa, din dimineaţa celei de-a doua zi de Paşti, se terminase mai repede decât mă aşteptam.
Nevasta s-a dus în bucătărie, probail să vadă ce-i trebuie pentru a pregăti curcanul promis. Căpătase un tonus bun. Se vedea că îi revenise cheful de a găti. Uitase de oboseala din Sâmbăta Mare.
Eu am ieşit din casă. M-am dus spre piaţa de lângă gară. Ştiam că acolo e un magazin, Peneş, special pentru curcani…

Când am revenit şi am intrat în bucătărie, soţia mă aştepta cu satârul în mână. Pentru a o dezarma, am lăsat curcanul pe masă, am ridicat mâinile în semn că mă predau, am ieşit cu spatele, spunându-i, precipitat, să mă aştepte, că mă întorc cu promisunea făcută contra curcan la cuptor.
Am deschis laptopul, am intrat pe Google, am scris: circuit turistic spania…Din două clikuri am găsit ce căutam. Am ales o perioadă aprilie-mai, am trimis un e-mail şi… aşteaptă frate minunea!… Timpul trecea… În caz de răspuns negativ, mă gândeam la ce putea să fie mai rău: nevasta de supărare, că a fost tradusă, să arunce curcanul pe fereastră! … După un sfert de oră am primit contractul şi factura proforma. Yes! Le-am tipărit, gândindu-mă, în acel timp, câţi bani mai am pe pe card, şi cu ele în dinţi am intrat în bucătărie. Soţia bătea darabana, cu satârul, pe fundul de lemn de pe masă. Curcanul era neatins.

- Dovada! Unde e dovada?, soţia îmi cerea pe un ton autoritar să-i arăt biletele de călătorie sau orice altceva care să probeze că va pleca în excursie.
…

Ce a urmat? E lesne de imaginat! Bucătăria prinsese din nou viaţă! Soţia gătea murmurând un cântec, de fapt singurul din palmaresul ei: Trandafir de la Moldova…

Recomandări:
Ioan Usca, Cella, Sandu

Mormântul Sfânt

Sfântul mormânt din Biserica Învierii de la Ierusalim

Mormântul lui Iisus a fost descoperit de către împărăteasa Elena, mama împăratului Constantin  cel Mare. Ea se afla la Ierusalim, când într-un vis i s-a arăta locul unde a fost îngropat şi a înviat Domnul nostru Iisus Hristos.
După Consiliul de la Nicea ( 325 e.n.) împăratul Constantin cel Mare a dat ordin să se construiască Biserica Mormântului sau a Învierii (cum o numesc creştinii ortodocşi). Ea fost distrusă de către persani în  anul  614, a fost reconstruită, apoi a fost distrusă, de data aceasta, de către califul Hakim în anul 1009.
Biserica Învierii, aşa cum arată astăzi, a fost restaurată de către cruciaţi în  1149 după ce cuceriseră Ierusalimul.

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos să ne umple de LUMINA casa sufletului!

Vania, Sandu, Gabriela, Cella, Maria, Oana, Luminiţa, Livia , Octavian, Nea Costache.