Dragostea la Eminescu

Sara pe deal buciumul sună cu jale, turmele-l urc, stele le scapără-n cale,
Apele plîng, clar izvorînd în fîntîne; sub un salcîm dragă m-aştepţi tu pe mine.

La geamul tău ce strălucea privii atît de des;
O lume toată înţelegea – tu nu m-ai înţeles.

De câte ori am aşteptat o şoaptă de răspuns!
O zi din viaţă să-mi fi dat- o zi mi-era deajuns.

Pe aceeaşi ulicioară bate luna la fereşti,
Numai tu de după gratii vecinic nu te mai iveşti.

Atît de fragedă, te-asemeni cu floarea albă de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni în calea vieţii mele ieşi…

Ţi-aduci aminte cum pe-atunci, cînd ne plimbam prin văi şi lunci,
Te ridicam de subsuori, de-atîtea ori, de-atîtea ori?

Şi dacă se întîmplă pe tine să te văz, desigur că la noapte un tei o să visez;
Şi dacă se întîmplă să întîlnesc un tei, desigur toată noaptea visez la ochii tăi.

Şi eu trec de-a lung de maluri, parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară şi să-mi cadă lin pe piept.

Pe genunchii mei şedea-vei, vom fi singuri-singurei,
Iar în păr, înfiorate, o să-ţi cadă fori de tei.

A fost odată ca-n poveşti a fost ca niciodată,
Din rude mari împărăteşti, o prea frumoasă fată.

Şi era una la părinţi şi mândră-n toate cele,
Cum e fecioara între sfinţi şi luna între stele.

Iar ea vorbind cu el în somn, oftînd din greu suspină:
-O, dulce-al nopţii mele domn, de ce nu vii tu? Vină!

O, vin’! odorul meu nespus, şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus, iat tu să-mi fii mireasă.

Cobori în jos, luceafăr blînd, alunecînd pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gînd, şi viaţa-mi luminează!

Dar nu vine…Singuratic în zadar suspin şi sufăr
Lîngă lacul cel albastru încărcat cu flori de nufăr.