Aşa se face că înainte de a pleca de pe Marte, Anton mai avea tonus, nu-şi pierduse de tot cheful de viaţă, iar la câtva timp după ce a ajunse cu nava pe inelul lui Saturn devenise ursuz, îi ploua şi îi ningea mai tot timpul. Fiecare mebru al expediţiei interplanetare locuia separat într-o capsulă sferică cu un volum de o sută de metri cubi. Capsulele erau dispuse pe inelul saturniana la interval de patru ani pământeni. Din cel puţin două motive. Primul motiv: pentru a diminua probabilitatea ca în urma unui impact cu meteoriţii interstelari să dipară toţi oamenii expediţiei, fără de care roboţii nu s-ar fi descurcat. Al doilea motiv: pentru a avea mai multe ferestre cu vizibilitate directă spre staţia orbitală din jurul Pămâtului, pentru transmiterea şi recepţionarea hologramelor laser.
Anton locuia într-o capsulă, o biosferă, instalată pe o stâncă uriaşă de titan, o mică parte din conglomeratul ce alăctuia inelul saturnian. N-avea motive să se plângă de singurătate. Îi ţinea de urât doi roboţi, doi oameni bionici.
Pe unul îl chema Kapa. Era un colos printre ceilaţi de teapa lui. El prelucra în timp real datele, informaţiile culese prin mii de senzori. El înlocuia pe Anton în misiuni pline de risc în spaţiul din afara navei. Desigur, el nu conştientiza că putea să-şi piardă viaţa, adică softul inteligent. Oricând o piatră de titan cu vieteză şi energie foarte mari putea să-i străpungă ca un glonţ cutia craniană, adică locul unde era înmagazinată cea mai mare parte din softul bionic.
Pe celălat robot îl chema Koko. Ăsta făcea de toate, dar, la o scară mai redusă, privind riscul şi complexitatea. Era pe post de back-up pentru sistemul biosferei. În cutia toracică păstra în duplicat toate datele de intrare şi ieşire ale programelor de cercetare. Mai avea şi menirea de a supraveghea toate funcţiile vitale ale lui Anton, de a interveni la nevoie, atunci când acesta ajungea în pragul unui colaps. Anton nu era robot, era om în carne şi oase, el conştientiza că oricând putea să dispară în neant. Probabilitatea ca nava sferică să se desprindă de stânca de platină era mare. Stătea într-un minuscul scaun a unui carusel cosmic. Uneori se simţea ca un fluture ce se zbenguie în lumina unui bec. Periodic Koko îl citea pe Anton, îi analiza stările sufleteşti. Când observa că e pe cale să se blegească, adică să-l prindă depresia siderală, Koko făcea tot ce ţinea de el pentru a-l întrema sufleteşte. În funcţie de gravitate, fie deschidea video proiectorul de holograme laser, şi de îndată întreg spaţiul din interiorul biosferei era umplut cu imagini de acasă: peisaje,oameni, cântece, dansuri, fie juca rolul unui măscărici, a unui bufon. De multe ori era nevoit să-i spună şi bancuri.
Într-una din zilele alea saturniene, Anton, cu ochii închişi şi cu nasul lipit de sticla biosferei, îşi imagina că este acasă, în Pioana Mărului, împreună cu Elvira. Trăia cu ochii minţii ultima noapte înainte de a pleca pe staţia orbitală. Se iubiseră până se iviră zorii. Aşa se deconecta de stresul de dinaintea plecării în misunile din spaţiul extraterestru. Au fost ultimile lor clipe de viaţă tihnită. Dacă ar fi ştiut atunci că acea nouă zi era ultima trăită pe Pământ, nu ar mai fi plecat spre cosmodromul de pe platoul Bucegilor. Îşi aminti cu lux de amănunte acea zi, acele clipe.
Cum ajunsese pe staţie, intrase în tură. Ca biofizician analiza datele primite de la sondele ce explorau solul şi atmosfera planetei Marte. Găsise printre acele date, după procesare lor, că pe planeta roşie ar exista apă. Anton comunicase această descoperire chiar în momentul când pe staţie sosise ştirea că un meteorit de dimensiuni uriaşe se apropia de Pământ. Cu toate eforturile depuse, cei care se pregătiseră din timp pentru a preveni acest tip de catastrofă nu au reuşit distrugerea lui, sau devierea de la traiectoria lui spre Pământ. Meteoritul a lovit Pământul în punctual cel mai vulnerabil, în calota de gheaţă a Polului Nord. De acolo de sus, de pe staţia orbitală, el a privit îngrozit la acea imagine Pământului cu o gaură neagră în loc de calota albă de gheaţă. Era hidos. Au primit veşti uluitoare. Imaginile holografice era greu de privit. Din pricina cutremurelor iscate după impact, aşezările umane erau făcute una cu pământul. Nu mai existau autostrăzi, poduri peste fluvii, căi ferate, clădiri aeroportuare şi navale. Unele centrale nucleare explodaseră, altele luaseră foc. De la căldura degajată în urma impactului s-au topit gheţarii. Au urmat inundaţii devastatoare. Pământul devenise un infern. Continentele au fost acoperite de ape, rămăseseră câteva insule pitice, cândva semeţe platouri sau piscuri montane. Cu un nivel mare de radiaţii nucleare era greu de anticipat existenţa în continuare vieţii pe Pământ.
Atunci s-a dat startul misunii interplanetare. O navă uriaşă, o platformă, condusă de un echipaj uman, bărbaţi şi femei, dar şi de către roboţi, oameni bionici, a plecat spre planeta Marte iar de acolo spre Saturn…
Pe inelul din jurul planetei se afla agăţată şi capsula lui Anton.
Anton refuză să deschidă ochii. Nu voia ca în locul ultimilor imagini din livada de la Poiana Mărului, să vadă aburi verzi-sîngerii ce se preling, se încolăcesc ca nişte şerpi, desenând forme bizare pe sticla translucidă a biosferei.
Se întoarse brusc spre Koko. Atunci îl văzu cum ţopăia ca o maimuţă sărind de pe o creangă pe alta, ca într-un pom imaginar. Aruncă în el cu paharul din care băuse cafeaua, o băutura scârboasă, alta nu avea, un amestec de ceai, cu arome de tei, şi lapte de soia.
– Futui mama ei de viaţă, Koko, te bag în matriţa de unde ai ieşit!
– Calmează-te, şefu, fără mine eşti mort! Calmează-te, şefu, fără mine eşti mort!
– Papagalule! Să taci! Opreşte toată sarabanda asta de trei parale! Nu-mi arde de distracţie.
Privind ceasul atomic, Anton văzu că se împlineau patru ani de la ultima legătură video cu staţia orbitală din jurul Pământului.
- Idiotule, treci şi deschide staţia şi recepţionează hologramele laser!
- De ce nervos şefu? Asta nu treaba mea.
- O fi treaba bunicii! Ha! Eşti simpatic!
- Jobul Kapa, şefu.
- Nu-mi mai spune şefu! Unde-i cretinul ăla de Kapa?
- A ieşit în eter. Repară ciocanul laser.
- Nu sta şi te uita ca o paparudă la mine, şterge praful de pe taste şi ecrane.
- Nu există particulă praf, sunt urmele degetelor…
- Nu comenta! Du-te afară şi ajută-l pe Kapa să termine mai repede treaba.
Pe când părăsea habitaclul, Koko făcea ca toţi dracii, era nervos în felul lui, scotea sunete ca nişte păcănituri, bâzâia, de fapt îşi seta programul pentru o misiune în afara biosferei.
Anton căuta să iese singur din sindromul depresivo-sideral:
„ Ce caut eu aici, atăt de departe de Soare? De ce nu am rămas acasă, să-mi trăiesc ultimile zile alături de Elvira, să simt pământul sub picioare? O mai trăi Elvira? O mai trăi vreun om pe Pământ? Refuz să cred că acolo nu mai este un locşor cât de mic unde să poată trăi omul. O să mă-ntorc acasă! O să mă-ntorc acasă! O să mă-ntorc acasă!…
Recomandări:
Cella, Gabriela, Gabriela, Luminiţa, Ioan Usca, Ioan Usca.
