S-a născut lângă Amur (4)

4. Prigoniţi

Peste Cegaia, sat de pescari aşezat pe malul stâng al Amurului, coborâse iadul. Nu se rupseseră băierile cerului! Era stihia dezlănţuită de noua putere ce se instalase, mai întâi peste vechea Rusie, apoi peste vechiul imperiu ţarist.
Soldaţi călare sărind peste garduri în gospodăriile sărăcăcioase ale oamenilor din acel sat, case şi bordeie distruse, foc, fum, ţipete, plânsete, câini urlând, zbierete de animale, femei, copii, bătrâni, înspâimântaţi ca de moarte, fugind din calea hoardei, -fiare cu chip de om, soldaţii „armatei roşii”.

Un detaşament de soldaţi, de mărimea unei companii, avea misiunea de a curăţa satul Cegaia, şi alte sate din apropierea oraşului Svobodino, de elemente ostile noii orânduiri instaurate de după Marea Revoluţie din Octombrie. Regiunea Amursk, ce se întindea pe o suprafaţă mare, în sudul Siberiei orientale, de-a lungul fluviului Amur, i se anulase statutul de regiune autonomă, pe care îl câştigase cu doi ani în urmă. Regiunea urma să fie inclusă într-una dintre republicile sovitice ale Uniunii.

Căpitanul, în zorii acelei dimineţi, intrase pe uliţa satului ca să caute o casă mai arătoasă unde să se instaleze cu locotenenţii lui, comandanţii de plutoane. Lăsase totul baltă, când el zărise, mai jos de el, pe uliţă, în ceaţa lăptoasă ce se ridicase din vale, o femeie şi mai la vale de ea un călăreţ, părea a fi un cazac- pe cap avea o căciulă neagră de oaie. Căpitanul dădu pinteni calului. Femeia, când îl zări, se întoarse şi intră în ograda de unde ieşise. Călăreţul cu căciulă neagră pe cap o luă la fugă îndărăt. Era Yuan, bărbatul Zhenei. Căpitanul mai apucă să se întoarcă ca să de-a ordin celor din urma sa, să urmărească femeia, apoi se năpusti în josul uliţei, pe urma cazacului.
Yuan simţi slăbiciunea calului de sub el. Aruncă o scurtă privire înapoia sa. Îl văzu cât de aproape de el era acel cavalerist. Steaua roşie de pe chipiul acestuia îl înfurie, îl întărâtă. Îşi aduse aminte de măcelul de lângă lacul Baikal, ultima lui luptă dintre „albi” şi „roşii” la care el luase parte. Uită de oboseală, de dorul Zhenei şi a copiilor, de dorul casei pe care tocmai o lăsase în urmă. „Stai! Stai că trag!” urlă căpitanul. Yuan, deodată, auzi o plescăitură, un şuierat, apoi simţi o fierbinţeală în piciorul stâng, undeva mai jos de genunchi. Calul de sub el se oprise speriat de focul de armă, dar, şi de oboseala adunată în ultimile zile. Yuan prinse cu putere de mânerul sabiei. Piciorul îi amorţise. I se părea greu, ca de fier. El se aplecă pe grumazul calului. Când îl simţi pe urmăritor că era destul de aproape, se roti în şa, şi cu vârful sabiei, ce desena un arc prin aer, despică vestonul căpitanului în diagonală, de jos în sus. Acesta nu mai avu altceva de făcut decât să se lase pe spate, pentru a se feri. Nu reuşi. Vârful sabiei îl tăiase peste piept şi mână. Prin tăietura hainelor ţâşni săngele. El rămase pe spate, răstignit pe crupa calului. Yuan, din avântul ce şi-l luase, se rostogoli de pe cal, dar, nu căzu cu totul, se prinse cu mâinile de şa, de hamul calului. Cu el spânzurat de hamuri, calul o luă din loc, la trap, pe o uliţă lăturalnică. Ceaţa lăptoasă, ca o nălucă uriaşă, îi înghiţi de îndată.
Soldaţii, doar cât auziseră că le fusese ucis căpitanul, şi se năpustiseră asupra sătenilor. Începu prigoana roşie.

Mama Zhena cobora treaptă cu treaptă, pe bâjbâite, în beciul de sub casă. Era întuneric beznă. „Mamăăă! Unde eşti?”„Ţineţi-vă gura, o să ne audă, blestemaţii de bolşevici! Unde sunteţi?” „Aici! Aici! Mi-e frică!”
Când se găsiră, mama şi fetele se prinseră cu braţele unele de altele, iar între ele era Mişa, bebeluşul. Şi de foame dar, şi de frig el plângea. Plângea din ce în ce mai tare. Mama Zhena nu mai ştia cum să-l liniştească. Auzi bufnituri în uşă, zgomt de geamuri sparte. Ea trebuia să-l liniştească cumva, să nu mai plângă. Fără aşi da seama ce face îşi deschide bluza în dreptul pieptului, şi pe bâjbâite îi dă o ţâţa să sugă. Ştia că sânul ei nu mai are lapte. Doar, aşa ca să-l păcălească, ca să nu mai ţipe. Ea simţi o durere ca o împunsătură de ac. Mişa trăgea de sfârc cu puterea lui de bebeluş. De durere, ei îi dă lacrimile. Trebuie să îndure chinul. Nu are altă cale pentru a-i opri plânsul. Soldaţii bolşevicii intraseră în casă. Aude tropăit de ciubote, oale trântite, lovituri înfundate. Ei loveau cu patul armelor, parcă înebuniseră, când văzură că nu găsiră pe nimeni în casă. De furie trăgeau focuri de armă de se cutremurau casa şi beciul. Din tavanul de piatră şi pământ al beciului cădeau pietre, curgea ţărână. Zhena simţi o bufnitură de piatră în spate. Se lasă deodată jos trăgând fetele după ea. O cuprinde groaza. În hărmălaia stârnită auzi behăitul caprelor, şi tropăitul lor în grajdiul de deasupra beciului. Atunci în disperarea ei, la gândul că vor fi îngropaţi de vii, îşi aminti de Cel puternic. Începe a se ruga, aşa cum ştia ea. „Nu ne lăsa Doamne. Luminează-ne calea. Fie-ţi milă de noi! Apără-ne, şi nu lua minţile vrăjmaşilor mei.” În timp ce se rugă, ridică privirea. Era beznă în jur. În acel întuneric de undeva din faţa ei cineva picura lumină. Firicele de praf jucau în acea dâră de lumină. Ţinând copilul strâns la piept, în genunchi şi pe coate se duce într-acolo trâgând după ea şi pe cele două fetiţe. De frică, ele se agăţaseră, cu mânuţele lor mici, de şalvarii mamei.

Cu Yuan agăţat de curelele hamului, calul se oprise sub un copac, pe dealul din apropierea satului. Calul voise să pască fire de iarbă verde răsărite ici şi colo. Îi tremurau picioarele, de foame, de povara drumului străbătut în ultimile zile. El îngenunche, apoi se lăsă pe o parte pe covorul de frunze şi ierburi moarte de sub acel copac. Odată cu el căzu pe pământ şi stăpânul. Yuan era vlăguit, moale ca o cârpă. Îşi desfăcu cu greu piciorul rănit din scăriţa şeii. Ridică capul, atât cât să vadă peste cal, peste dâmb. Văzu casele învăluite de limbi de foc şi fum. Fumul se amestecase cu ceaţa. Casele ardeau. Cu greu îşi recunoscu căsuţa lui – părea un stog de paie. Din acoperiş se ridicau fuioare groase de fum negru. Nu văzu niciun soldat. Cu ultimile puteri se târî pe o parte, ajutându-se de o mână şi, proptindu-se cu piciorul sănătos de câte o ridicătură de pământ, de un muşuroi, or de o piatră, se îndreptă încet, încet. Se întorcea acasă. Ajunsese aproape de adăpostul animalelor din camera lipită de casă. În uşă apăru o iadă. Speriată, ea alergă pe ogor. El o vedea ca prin ceaţă. Prin faţa ochilor îi trecu un văl negru. El leşină, acolo, pe ogor, la câţiva paşi de casă. Nu mai văzu, nu mai auzi nimic.
…
[1.]
[2.]
[3.].

Recomandări: Gabriela Savitsky, CELLA, Maria Barbu, Ioan Usca, Teo Negura.