S-a născut lângă Amur (3)

3. Pâcla Amurului

Pe cerul de un albastru deschis nu era niciun nor. Soarele dimineţii acelei zile de sfârşit de aprilie lovea, cu razele lui, geamul casei. Un şuvoi de lumină aurie poposi pe leagănul copilului. Căldura luminii, ca şi căldura dorului de mamă, mângâia copilul, mângâia obrăjorul lui Mitenka. El adormise spre ziuă. Plânsul îl obosise. Plânsese toată noaptea. Luminei, ce o simţise ca pe un sân de mamă, bebeluşul îi răspunse instinctiv printr-un zâmbet abia schiţat şi un sughiţ. Burtica îi era goală. Nu mai avea putere nici să plângă. Dragostea razei de soare îi era lapte, căldura îi era mângâiere. Deschise pentru o clipă ochii, erau rotunzi şi albaştri, apoi îi închise la loc. Îşi ţuguia buzele, îşi sugea limba, visa că era cu guriţa la sân. Îşi scoase mânuţele, ele fuseseră legate pe lângă corp cu o faşă, ca să prindă cu ele acel sân pe care instictiv şi-l imagina. Mânuţele căutau cu neastâmpăr, ele nu păreau că fac altceva decât că se agăţau de acel şuvoi de lumină, o punte între geam şi leagăn, între el şi bunul soare. Această stare ce-l cuprinse pe copil, ca şi fericira, nu poate să ţină o veşnicie. Leagănul şi casa, cu ele, pământul se rotise faţă de soare, atât cât razele calde să fugă de pe faţa îmbujorată a copilului. Asta simţi şi el. Se răsuci în leagăn. Întoarse capul într-o parte, reveni, apoi, îl întoarse în cealaltă parte. Deschise gura. Scâncea, plângea. Avea un plâns ca un mieunat.

Mama – mamă, de puţin timp, a lui Mitenka, mamă fără de voia ei- căzuse într-un somn adânc, tot spre ziua, după ce se linişti şi copilul. De oboseală, venită nu atât de la treburile casei, cât de la stările sufleteşti prin care trecuse după acea zi când îl primise în casa ei, ajusese să vorbească prin somn. Avea un somn agitat. Cine poate bănui ce vise avea? Poate că în vis îl căuta pe bărbatul ei, Yuan. El plecase cu armata „albilor” în ţinuturile din vest, spre lacul Baikal. Se făceau aproape doi ani de atunci. Nici o veste nu primise de la el. Circulau multe zvonuri. Unul i-a întors sufletul pe dos – Amiralul Kolceak, cel care luptase cu „armata albă” împotriva „armatei roşii”, cea care voia să pună stăpânire pe întreaga Rusie, ar fi fost prins şi omorât. De când auzise această veste, pierduse orice speranţă să-l mai vadă în viaţă pe omul ei.
„ Nu! Nu! Nu pleca! … Yuan întoarce-te! …Fetele te aşteaptă!…Amurul, da… Nu-mi trebuie aur!… Lasă-l şi vino acasă!… Nuuu! Lasă sabia! … De ce? ” Ea plângea prin somn.

Plânsul cu sughiţuri ale copilului din leagăn o trezise. Deschise, cu greu, ochii. Îi şterseră cu amândouă mâinile. Palmele se umeziseră. Acum îşi aduse aminte ce visase. Îi era ruşine că plânsese. Nu vrea să o vadă fetele ei. Oricum, ele nu au cum să o vadă, ele dorm încă în patul de alăturea.
Dă să descidă ochii, însă nu putu, îi închise repede. Era prea multă lumină în casă. Era prima zi cu soare a începutului de primăvară. Gândul îi fugi din cameră, afară pe ogorul care aşteapta să fie scormonit cu plugul de lemn şi însămânţat. Se întoarse, cu gândul, înapoi în casă. O întoarse plânsul tot mai tare al copilului din leagăn. Se dădu jos, repede, din pat. Era numai în cămaşă. Luă copilul din leagăn. Îl duse uşor la piept. Îl legăna. „ Mitenka, Mitenka, taci cu mama… Ce să-ţi dea mama?… Nu are mama lapte!” Căldura femeii şi vorbele ei şoptite îl liniştiră pe copil.

- Hai, sus leneşelor! Sculaţi-vă! E soarele sus! De sub plapumă apar doar feţele lor pe jumătate. Aşa, par a fi a două pisici. Clipesc des din ochi. Zâmbesc. Au motive. Dormiseră pe săturate.

- Cha Ni du-te şi fă focul. Shu Ni, tu să mulgi caprele. Eu mă duc cu Mitenka…, ştiţi voi, unde! ” De când le-am spus că mă duc cu el la vecina ca să-i dea să mânâce lapte de la sân, nu mai scap de întrebările lor”

Zhena ieşi afară din casă. În spate ducea un coş împletit din paie. În coş aşezase copilul. Ea se oprise în prag. Era uimită. Nu mai văzuse aşa ceva, vreodată. Doar până la a treia casă, mai la vale, totul era la vedere. De acolo mai în jos, până departe, de unde se vedea altădată apele Amurului, totul era acoperit de ceva alb, ca o pânză albicioasă, vălurită. Păreau vălătuci de bumbac, ca o mare de lapte. Din cer, norii căzuseră pe pământ. Din acea mare albicioasă se stârniră, nu deodată, lătratul câinilor, cotcodăcitul găinilor, behăitul caprelor. Se auzeau vagi frânturi de glasuri.
Zhena ieşi în uliţă. Făcu câţiva paşi spre stânga pe uliţă. Se opri. Din acea pâclă albicioasă, văzu cum iese un câine. Îl văzu cum miroase cu botul, parcă căuta ceva, când prin aer, când pe jos. Apoi se opri şi se întoarse de unde apăruse. După un timp iară apăru cu botul mişunând pe jos şi dând din coadă. Zhena nu-l mai văzu. Privirea ei fugi mai jos, deasupra mării albicioase. O arătare neagră, părea o căciulă, plutea pe valurile albe ale pâclei. Venea spre ea. De sub acea căciulă apăru o faţă negricioasă. Era totuşi departe. Ea nu putea să desluşească fruntea, ochii, nasul, gura. Vedea o faţă de om, prinsă între căciulă şi o barbă lăţoasă şi neagră. Ar fi crezut că a fost într-adevăr o arătare, dacă nu şi-ar fi ascuţit privirea pentru a căuta şi trupul prin acea perdea albicioasă. Un timp asta văzu: o jumătate de om, de la mijloc în sus, venea pe uliţă în sus, legănându-se, stânga, dreapta, ca o haină bătută de vânt. Ea a prins curaj, sau poate altceva o întări, şi făcu câţiva paşi în jos pe uliţă. Se opri din nou. Apele mării lăptoase se retrăseseră. Rămase pe uscat un om călare pe un cal. Omul avea privirea în jos. Capul i se legăna. Părea că doarme. Era mic de statură, părea un copil. Avea pe el haine de o culoare indecisă, erau murdare, purta o scurtă încinsă cu o curea lată de care era legată o sabie lungă. Vârful tecii atingea calul, se sprijinea pe pulpa piciorului din spate. În picioare, omul acela avea cizme vechi, scâlciate. Calul de sub el nu era mare, era pe măsura stăpânului. Căinele se opri şi scoase un lătrat. Călăreţul struni calul. Calul scoase apoi un nechezat scurt. Câinele se întoarse şi trecu pe sub cal. Zhena, femeia cu copilaşul în spate, continua să privească pe omul acela care i se ivise din nori. Văzu cum călăreţul înghionti calul cu vărful cizmei. Calul zvâcni, îşi scutură capul, dar, la fel de încet mergea. Femeia nu-l recunoscu pe călăreţ. Era Yuan.

Mitenka, bebeluşul, plângea. Plânsul lui aducea a ceva de jale. Prin coşul de paie, el nu simţea căldura ca atunci când l-ar fi ţinut la piept. O adiere de vânt duse frânturi de plânset până la urechile călăreţului. El îşi ridică privirea. De-abia acum el o văzu. Văzu cum o femeie se uita lung spre el. O recunoscu. Era femeia lui, Zena. De când nu o mai văzuse? I se păru că trecu o veşnicie. Nu crezuse vreodată cât timp a fost plecat că va mai rămâne în viaţă ca să o vadă pe ea, ca să-şi vadă fetele. Se gândea la ele de fiecare dată când îi şuierau gloanţele pe lângă cap sau atunci când îi trecea tăişul săbiei prin faţa ochilor. A avut noroc, doar atât, nimic altceva. Ultima dată căzuse cu tot cu cal într-o râpă. Se duse la vale rostogolindu-se, şi el şi cal. Se opriseră în apa rece a lacului Baikal. El reuşi să se prindă de coama calului. Calul îl scoase la mal. Au mers apoi, pe marginea lacului, multe nopţi, ziua se ascundea să nu fie văzut de duşmani, de oamenii din armata celor care îl omorâseră pe ţar. A lăsat marginea lacului, a intrat în munţi. A mers prin văi de munte. A urmărit albia unui râu. Aşa a ajuns după zile şi nopţi la apele fluviului Amur. De aici i-a fost uşor. Găsise o casă părăsită într-o margine de pădure. Oamenii plecaseră, doar un câinele rămase, cu speranţa că ei se vor întoarce. Acolo, cu ce găsi în acea gospodărie, reuşi să facă o plută din buşteni… Aşa au venit pe apele Amurului, pe o plută, toţi trei, Yuan, calul şi acel câine… “Zhena…”

- Zhenaaa!

Dădu frâu calului înghiontindu-l cu vărful cizmei. Calul zvâcni, îşi scutură capul, dar, la fel de încet mergea.

Auzind acea voce ce o strigase, Zhena tresări. „ Yuan?” Ea nu mai credea că-l va mai vedea vreodată. Doar ieri oamenii din sat se îngrosizeră ce văsuseră, aşa cum o femeie îi povesti ei. În apele tulburi ale Amurului pluteau oameni şi cai înecaţi, cu burţile în sus printre butuci, haine militare, roţi de căruţe… Apa Amurului era mânjită cu sânge. Când tocmai voia să-l strige, auzi plânsetul copilului. „ Cum îi voi spune? Oare, mă va crede? Oricum, n-are cum să fie al lui, s-au scurs doi ani de când a plecat de-acasă. Mă v-a înţelege când îi voi spune că o femeie deportată, o puşcăriaşă mi l-a adus în pragul casei? Îl ştiu că se mânie din te miri ce.”
Într-o clipită îşi aminti visul de cu noapte. „Mai bine mă întorc în casă. Călăreţul acela îmbrăcat în straie de cazac nu este omul meu, Yuan”
Zhena se întoarse şi intră pe portiţa ce rămasese deschisă. Dar, nu făcu decât doi paşi. Se opri. Auzise un foc de armă. Se uită înapoia ei. Dinspre susul uliţei venea un călăreţ. Ea iute se piti lângă gardul împletit din nuiele. Printre găurile gardului văzu: şapca cu cozoroc, mustaţa blondă, guler de blană, un epolet, mâneca hainei, pantalonul kaki cu o linie roşie, cizma de piele, scăriţa, burta calului… Doar atât văzu, Zhena, în acea clipită cât a durat trecerea călăreţului prin dreptul ei. Se ridică cu grijă să-l vadă de peste gard. Copilul scoase un scâncet ascuţit.
Călăreţul, ce de-abia trecuse, trase iute de hăţuri şi se săltă în şa. Calul se lăsă pe picioarele din spate, cabră, apoi reveni cu piciorele din faţă în pietrişul uliţei. Tropăia,dar, nu voia să se întoarcă. Călăreţul se răsuci în şa şi se uită să vadă de unde venise acel zgomot, ca un plânset de copil. Calul se dădu bătut, se răsuci după voia stăpânului. Călăreţul avea la chipiu o insignă metalică, o stea roşie cu cinci colţuri. Era un ofiţer al armatei bolşevice. Femeia nu mai apucă să-l vadă la faţă, ea, de frică, se piti iară lângă gardul de nuiele. Printr-o deschizătură mică a gardului, ea mai văzu pe acel călăreţ cum îşi ridică iute braţul în sus, apoi îl lasă în jos până la nivelul umărului, cu degetul arătător întins spre casa ei.De îndată el întoarse calul nărăvaş, trăgând focuri de armă, şi-o luă la galop în jos pe uliţă. Femeia se ridică repede în picioare pentru a-l vedea mai bine. Cavaleristul era înghiţit de norii de ceaţă, exact acolo de unde apăruse mai înainte acel călăreţ, pe care pentru o clipă femeii i s-a părut a fi omul ei, Yuan. Privirea i se îndreptă, fără voia ei, spre susul uliţei. De ce văzu, se înspăimântă. Îşi duse repede mâna la gură. De sus, din pădurea de pini şi mesteceni, alergau spre sat mulţi oameni cu săbii şi puşti lungi în spate, unii pe jos, alţii călare. Caii nechezau, oamenii scoteau chiote. Unii, după felul cum era îmbrăcaţi, semănau cu cel care trecuse înaintea lor. Îşi dădu seama că este în pericol atunci când văzu doi călăreţi cum sar peste gard pe ogorul aflat mai sus în spatele casei.
Ea o luă la fugă spre uşa casei. Intră val-vârtej. Fetele o priveau speriate. În timp ce-şi scotea coşul din spate în care bebeluşul plăngea de se îneca, le spunea fetelor să intre repede sub pat.
- Daţi capacul de sub pat la o parte, coborâţi în beci, repede! Vin şi eu după voi!
Se uită prin casă, gândindu-se ce-ar putea să ia cu ea. Nu găsi lumânarea. Căuta oala cu lapte. Oala, în care trebuia să fie laptele proaspăt muls, era goală. De afară, de undeva din spatele casei auzi zgomote înfundate ca nişte trăznete. Erau focuri de armă. Luă copilul sub un braţ, se lăsă pe vine, apoi târâindu-se pe burtă se băgă sub patul sub care şi fetele ei intraseră.

……………..
Pinggg! Salutări de pe Amur!
Gabriela Savitsky, Maria Barbu, CELLA, Caius , Octavian Blaga