S-a născut lângă Amur

La începutul celei de-a treia decade a veacului douăzeci, Siberia, iadul deportaţilor, se trezea din amorţeală. Peste întinsa taiga bătea un vânt turbat. Lagările de exterminare prin muncă, a celor ce se împotriveau noii orânduiri, intrau într-o nouă eră, nu strălucitoare ca de aur ci neagră ca de cărbune. Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie îşi devora duşmanii. Adepţii noii revoluţii, ei nu erau puţini, se înmulţeau de la o zi la alta, se luau la trântă pe viaţă şi pe moarte, se băteau cu săbii şi pistoale cu adepţii regimului ţarist. “Roşii” se luptau cu “Albii”. Ca -duşmani ai Armatei Roşii- erau stigmatizaţi şi cei care erau legaţi prin filiaţie cu “albii!, cât şi aceia care simpatizau cu lupta lor. După ce au fost nimiciţi “albii! erau stigmatizaţi ca duşmani ai noii orânduiri toţi cei care sub o formă sau alta nu se supuneau legilor emanate de regimul bolşevic. Se purta o luptă acerbă, prin care se cernea făina noii orînduiri a proletariatului, neghina- pleava societăţii, duşmanii de clasă-, era aruncată în pământurile îngheţate ale Siberiei. Cum puşcăriile ajunseseră neîncăpătoare, iar muniţia era scumpă ca să fie risipită pentru lichidarea nesupuşilor, s-a găsit o cale umană, educarea prin muncă, departe de văzul lumii, adică tocmai la dracu’ în praznic, în taigaua siberiană. Şi nu erau trimişi aici doar pentru a se gândi la nemurirea sufletului, ci pentru a se jertfi pe altarul noii orânduri, un mod cu totul onorabil de a muri. Şi le-au fost dat de roboteală cu vârf şi îndesat, nu pentru că nu aveau altceva mai bun să facă, ci pentru îndeplinirea unui ţel înalt: cât mai mult cărbune pentru energie, cât mai mult aur pentru visterie, cât mai multe mineuri de multe feluri pentru tânărul stat sovietic. Până la minele cu zăcăminte din estul îndepărtat al Siberiei nu se putea ajunge decât pe drumuri de fier. Zile de-a rândul, din zori şi până-n noapte răsuna taigaua de loviturile topoarelor şi de scârţâitul joagărilor, ferăstraielor. Taigaua se tânguia. Deportaţii, oropsiţi ai sorţii, scoteau cioatele din rădăcini, săpau pământul, cărau pietrele cu sacii, bătătoreau stratul de prundiş cu maiul, lăsau în urma lor terasament pentru şinele drumului de fier… şi sânge. Pe calea nouă veneau trenuri cu alţi duşmani ai sovietelor. Aşa, din sudoare amestecată cu sânge, s-au făurit noi drumuri – artere de hrănit inima tânărului stat. Şi fiindcă nu era de dorit ca după primele luni de zile să cadă toţi la datorie, osândiţii primeau un blid de mâncare şi timp de repaus, amândouă la sfârşitul zilei. În barăcile de lemn – frigidere pe timp de iarnă, cu vântul ce şuiera pe la ferestre şi uşi, saune pe timp de vară cu aerul umed şi sufocant -, ei, cei osândiţi, îşi trăgeau sufletul să nu piară, preţ de câteva ceasuri. Într-una din aceste sălaşe de noapte, undeva în îndepărtata Siberie, în regiunea fluviului Amur, două suflete s-au găsit – Cum de s-au găsit?, şi s-au iubit! – Când au avut timp? El, cu numele arhanghelului Mihail, un bărbat robust, înalt, blond, cu plete şi barbă, se trăgea din neam de cazaci, oameni liberi şi cu stare materială, adică cu pământ, turme de oi şi herghelii de cai. Ea, purtând numele fecioarei Maria, o femeie frumoasă, atât cât mai rămăsese din frumuseţea ei după primul an de educaţie prin muncă. Ea se trăgea din neam cu sânge albastru, din a nu se ştie câta spiţă a ţarului Nicolae, fiică de moşier, din acea clasă socială pe care revoluţia bolşevică o desfiinţase.
Înainte de se împlini nouă luni, din motiv lesne de înţeles – se afla într-un lagăr nu într-o staţiune de odihnă -, a născut, în cumplite chinuri, un băiat. A născut şi a murit. Nu avea cum să rămână în viaţă, pierduse mult sânge. Unde a prins-o durerile facerii, lângă terasamentul căii ferate, acolo a căzut. Era într-o zi friguroasă de aprilie. Ningea. Maria s-a văitat, a ţipat, a leşinat. Din grupul celor care munceau cu ea, o femeie, după cum era îmbrăcată părea a fi bărbat, s-a aproiat de Maria, şi-a şters mâinele de dosul hainei, a prins fătul de picioruşe să-l ajute să iese. După ce l-a ridicat şi i-a ars o palmă, copilul a ţipat. Era viu. Moaşa l-a luat în braţe, apoi l-a acoperit cu jumătatea ei de pufoaică. Îl ţinea strâns la piept să-l încălzească. Ce să fac cu el? În timp ce asta gândea şi se legăna, se uită la oamenii care lăsaseră lucrul, apoi la cei care îi supravegheau. Aceştia din urmă înţeleseră ceva din privirea ei rugătoare sau mai degrabă erau hipnotizaţi. Femeia se întoarse de îndată cu spatele la ei şi o rupse la fugă în pădurea de mesteceni. Ea a mers aşa cu el în braţe, încălzind copilul sub pufoiacă, până la primul sătuc aflat dincolo de păduri, pe malul fluviului Amur. S-a oprit gâfâind la poarta primei case, o colibă acoperită cu paie. Uitându-se peste umăr a văzut cum un soldat cu arma la spate alerga spre sat. A dat fuga în curte, s-a apropiat de uşă, nu a mai apucat să ciocăne, uşa se deschisese, o femeie mică de statură, tuciurie, cu ochii înguşti se ivi în prag. În spatele ei de după şalvari apărură de o parte şi de alta două feţe rotunde de copii cu ochii înguşti ca de pisică.

- Fie-ţi milă. Astăzi s- a născut. Mama lui nu mai trăieşte, a murit la naştere. În timp ce vorbea ea îşi aruncă o privire repede în spate. Soldatul o văzuse. Ea îi întinde copilul gol şi vânăt.- Nu am timp prea mult să rămîn. O să mai trec dacă voi putea.

- Cum îl cheamă? O întrebase într-o rusă stâlcită femeia cu ochii înguşti, în timp ce cu sfială luă copilul din mâna femeii îmbrăcată gros, şi murdară. Moaşa îşi aminti că în agonia naşterii, Maria striga pe …

- Mihail! Dacă ar mai fi avut ceva să-i spună acelei femei nu mai avea cum să o facă, soldatul o înşfăcase de un braţ şi o trase după el afară din curtea acelei case sărăcăcioase.

Pe drumul de întoarcere spre iadul vieţii ei, moaşa i-a îngânat câteva cuvinte copilului, îndeplinind şi rolul de ursitoare:

Mare Amur, slăvit să fii, ai fost martor la venirea pe lume a unui suflet chinuit de copil. Siberie ucigaşă nu fi şi laşă, ocroteşte acest suflet fără de mamă şi tată, pe nume Mihail!
…

Scriu de bine:
Ioan Usca
CELLA
Oana