În lacrimi se trezise, Ana. Lacrimile şiroaie îi curg pe obraz. Adusă de spate, ea stă sprijinită pe marginea patului. Un tremur o străbate prin tot corpul. Suspină. Îşi ascunde faţa în palme. Păru-i despletit îi curge pe umeri, îi acoperă palmele. Cu picioarele caută sprijin pe ţolul de lână. Parcă s-ar ascunde să nu fie privită. Dar cine să o vadă aşa?
A trezit-o scârţâitul uşii, când Petru ieşise. Atunci ea nu s-a dat jos, din pat. Voia să mai lenevească.
Aici, la casa părinţilor ei, lui Petru îi place să-şi găsească de treabă, prin ogradă, prin livadă. Îşi face poftă de mâcare şi de băut. Curge mai uşor pe gât o ţuică de prună sau un vin de buturugă. Le bea ca pe apă. Uneori îi place să bea şi o cafea, alături de Ana, la masa de pe prispa casei, stand în fotoliile împletite din răchită. Aseară când ei reveniseră aici, trecuse ceva vreme de la ultima şedere, s-au speriat de iarba mare din livadă. Petru o liniştise: “ Lasă Ană, nu te necăji ! Mâine, de cu ziuă, o s-o dau jos. Pe rouă se taie mai bine iarba. N-avem ce face! Ăştia-s oamenii! Când i-am dat iarba lui Vasile, i-am spus să nu o lase să crească mare, că devine lemnoasă şi nu o mănâncă animalul. Şi dacă le-aş dau-o de pomană, tot nu vin să o cosească!”
Ana nu ştie cum de-a prins-o din nou somnul, după ce omul ei ieşise din odaie. Ea avu un somn greu, adânc. Se întâlnise cu mama ei. O văzuse aievea-n vis, întâiaşi dată de când ea plecase pe drumul fără de întoarcere. Deşi se trezise, cu ochii minţii ea căuta visul – imagini şterse, aidoma unor icoane vechi pictate pe lemn.
“Stăteam lângă ea, chiar aici pe acest pat, aşa cum obişnuiam, noi două, cu mult timp în urmă. Sprijinte de perne, vorbeam, treceam de la una la alta, când deodată mama pe un ton dojenitor îmi spune:
- Tu Ană, nu credeam c-ai să mă uiţi.
- De ce vorbeşti aşa, mamă ?
- Ce te-am rugat atunci, înainte de a pleca?
- Să ştii că eu merg la biserică, la biserica din cartierul unde îmi am casa. Ţi-am dat cozonaci şi plăcinte cu mere.
- Dar colivă de …
- Să ştii că uneori îţi dau şi pacheţele.
- arpacaş, de ce …
- De fiecare dată, când ies cu tava din biserică, îmi iese-n cale o băbuţă îmbrăcată-n negru, hainele îi sunt curăţele. Deşi nu întinde mâna, cum stă ea aşa, cu privirea în jos, parcă ar cere de pomană. Aşa de liniştită mă simt după ce îi dau o pungă cu de-ale gurii!
- De ce nu-mi faci colivă din arpacaş?
- Să ştii că părintele mi-a spus că la orice biserică de merg c-un pomelnic şi-o colivă, este primit.
- Înainte, când eram acasă, cum de aveaţi timp, tu şi Petru, să veniţi, chiar de două ori pe lună. Şi nu vă lăsam să plecati cu mâna goală. Vă plăcea brânza dulce, telemeaua!
- Parcă au dat năvală necazurile peste noi! În ultima vreme, Petru a pierdut locul de muncă. Greu mai câştigăm un ban. A trebuit să ne vindem maşina.
- Cand iţi spuneam că am să mă duc, că o să mă găseşti în spatele bisericii, îmi răstălmaceai vorbele, râdeai.
- Nu credeam că va veni o vreme când n-o să mai fii!
- Mamă! Mai rămâi, mai stai, nu pleca! Mamă! Unde pleci, de ce te grăbeşti?
Înainte să iese, din uşorul uşii mama îmi spuse:
-Să mergi la casa din deal…la Nataliţa… să-ţi dea boabe de arpacaş… o colivă, îndulcită cu miere, să-mi faci !”
Ana are faţa brăzdată de lacrimi. Din plans se mai aud rare sughiţuri. Se ridică, îşi şterge faţa udată de lacrimi, se întinde peste masă, deschide larg fereastra… In livadă, Petru al ei, aplecat de spate, duce coasa prin iarbă, stânga, dreapta, stânga, dreapta… Făş!… Fâş!… Iarba cade secerată. Iarba, încă vie, se asează cuminte-n brazdă. Făş!… Fâş!… Petru inainteaza cu paşi mici şi apăsaţi lăsând în urma lui un şir de iarbă şi două cărărui înrourate.
Ana se luptă cu visul ce-i răscolise sufletul:” Cum de am uitat să aduc arpacaş pentru colivă? De ce să merg la Nataliţa? Ea îi cea mai nevoiaşă femeie din sat.
Doamne!, de unde să iau arpacaş? Până în oraş este aşa departe. Să merg la Nataliţa?”
Ana se spală cu apă rece pe faţă, se piaptănă, se îmbracă, se închină, pregăteşte masa, pune pe o farfurie întinsă mâncare pentru omul ei, iese din casă, se-ndreptă grăbită spre poartă.
- Da-unde pleci, Ană, cu dimineaţa-n cap?
- Mai lasă şi tu coasa să se odihnească! Ţe aşteaptă mâncarea în farfurie! Eu mă-ntorc de îndată. Mă duc până la Nataliţa.
- Până vii tu, eu o să mai trag câteva brazde … ştii că nu-mi place să mănânc de unul singur!
- Mâine este sâmbăta morţilor! Trebuie să fac colivă, să dăm de sufletul mamei.
Ana vorbea mergând spre poartă cu privirea-n pământ. Petru se sprijină în coada coasei. Se simte obosit. Se dezvăţase de cosit. Inima îi bate ca două ciocănele pe toaca de la mănăstire.
- Nu numai pentru ea! Avem destule suflete de pomenit!
Ana să-l mai audă, ba, se depărtase. Un pic adusă de spate, ieşise prin portiţă, poarta rămase întredeschisă. Cu paşi iuţi, ea se-ndreaptă spre casele din vale.
“Am şi uitat unde stă Nataliţa! … parcă în stânga, pe o ulicioară ce ducea spre deal. De mult timp n-am mai mers pe la ea. De atunci de când mama m-a trimis să-i duc de pomană o strachină cu sarmale. Era hramul bisericii. Oare câţi ani să se fi scurs de-atunci? – Când dai de pomană, să-i dai unui om flămând, sufletul celui dus mănâncă odată cu el!- Aşa imi spunea, biata de ea. Aceea să fie casa? … Da! E mică şi văruită cu albăstreală!”
Peste drum de căsuţa albastră, o femeie stătea la poartă. O văzuse pe Ana venind! Când Ana ajunge mai aproape, ea îi spune :
- Bună să-ţi fie inima, Ană!
- … Şi dumitale!… Doamne ajută !
Ana, plecată demult din sat, nu mai ştie cum o cheamă pe femeia din poartă. Îi dăduse bineţe înainte ca Ana să o vadă.
- Sunt Sofica! M-ai uitat!… Unde te duci ? Cum de te-ai abătut pe la noi?
- O caut pe Nataliţa…
- Aseară am fost pe la ea! Poate mi s-a părut mie, dar să ştii că nu-i în apele ei. Parcă nu vorbea cu mine, mă confunda cu Anica, cu mamă-ta, fie iertată, că tare bună la suflet mai era! I-am şi spus: – Eu sunt Sofica, Nataliţo!, vecina ta.
- A ajuns-o şi pe ea bătrâneţele! Mama se înţelegea tare bine cu ea. Dar omul ei, mai trăieşte?
- Ştefan?… S-a dus!… A rămas singură, sărmana de ea! Bine că-ţi faci un pic de timp şi trecii pe la ea.
Ana zâmbind îi face cu mâna semn de rămas bun, apoi se întoarce păşind rar spre spre căsuţa văruită cu sineală. Se apropie de portiţa veche, din şindrilă de brad. Işi reproşează : „ Am plecat de-acasă cu mâna goală!”
Ana împinge portiţa, face doi paşi… Un câine negru ieşit din cuşcă, latră, se zbate în lanţ. Lanţul îl ţine departe de femeia ce intrase pe teritoriul lui. Ana aşteaptă să iese afară Nataliţa, să potolească câinele. Ham! Ham! Ham! Ham!… Câinele se opreşte din lătrat, se uită îndărăt spre casă… Revine cu privirea către portiţă, reia lătratul, mai rar şi domol… Într-un târziu renunţă, nu mai are putere să latre.
Ana aşteaptă până ce câinele intră-n cuşcă, cu mişcări greoaie, ca un om la bătrâneţe. Ea închide portiţa. Cu privirea întoarsă spre el, ea păşeşte de-a-ndărătelea până e sigură că dacă ar ieşi din cuşcă, câinele n-ar mai ajunge-o.
Ea îşi îndreaptă privirea spre casă, păşeşte pe cărarea înecată-n iarbă, care o duce spre singura usă de intrare-n casă. Urcă două trepte mici de piatră, ciocăne-n uşă … îşi aude glasul :
– Eşti acasă Nataliţo ?
– …
O mâţă zbugheşte de pe prispa îngustă de lut, se opreşte la colţul casei, de acolo îi aruncă o privire… apoi se scurge încet după perete. Ana aude un scheunat de câine. Ea întoarce încet privirea,… câinele, cu botul ridicat, latră şăgalnic. Mai mult de frica ce se cuibărea în inima ei, ea se-mpinge-n uşă, uşa se duce-năuntru… păşeşte-n holul întunecos, acompaniată de plânsul scârţâit al uşii.
Stă pe loc!… Încet, încet, întunericul este împrăştiat de lumina slabă ce vine prin geamurile mici ale uşilor din stânga şi din dreapta… Nu ştie pe care să o deschidă…
- Nataliţăă? Pare un strigăt, dar vocea ei este sugrumată de frică.
- …
- Eşti acasa ? … E atâta linişte! Ana aude doar cum îi ţiuie urechile.
Încearcă clanţa uşii din dreapta… o apasă… o impinge … Un val de aer cu miros înecăcios iese din camera slab luminată. Îi trece pragul… La lumina slabă care intră prin geamul acoperit de perdea, descoperă cu privirea patul, plapuma răvăşită, şi-o umbră în cămaşă albă, e o femeie cu faţa ridată şi galbenă ca de ceară! … capul îi stă pe-o parte, o mână o are întinsă, sprijinită pe laiţă, pe laiţă o cană … în cană o lumânare aplecată … alăturea de cană o cutie de chibrituri.
Anei i se strînse ghem stomacul la gândul că a murit biata femeie fără lumânare!
Repede se dezmeticeşte, îşi face semnul crucii când vede acea faţă de culoarea lumânării, cu ochii întredeschişi. Îţi face curaj, se apropie, o prinde uşor de mână, simte mâna ei moale,dar, căduţă. O strange uşor … Bătrâna îşi întoarce greu capul, ochii îi are întredeschişi, buzele gurii se mişcă, vorbe sacadate îi ies din gură:
- Ci… ne-i?
- Sunt eu,… Ana!
- A…ni…ca…
- Nuu!! Sunt fata ei!… E întuneric, nu mă vezi!
- A… ni… ca co… liva… ar… pa… caş… e pe…
- O să-ţi fac eu, mama nu mai poate…
- A… ni… ca ai… ve… nit după mine…
Se mai aud doar sunete slabe… apoi iarăşi aceeaşi tăcere care o întâmpinase la intrarea în odaie… Nataliţa rămase cu gura întredeschisă, iar din ochii de culoarea ceţii privirea îi fugise spre fereastră.
Ana îşi întoarce încet capul… pe laviţă de sub fereastră vede o cană, în cană o lumînare, alăturea chibriturile şi-o farfurie cu arpacaş! De îndată se dezmeticeşte. “ Trebuie să aprind lumânarea!”
Ia un chibrit … cu mâna tremurândă duce flacăra spre capătul de sfoară al lumânării … flacără chibritului se stinge de degete… în lumânare o flacără prinde viaţă … lumina ei, galbenă, palidă, se împrăştie-n odaie… Ana cu lumânarea-n mână priveşte printre genele înecate de lacrimi, priveşte la femeia rămasă ca o umbră… aude un lung şi adânc oftat. Nataliţa îşi dă duhul…
Ana, cu şiroaie de lacrimi pe obraji, de-ndată-şi aminti cuvintele mamei din visul ce-l avusese de dimineaţă: :
“Să mergi acasă la Nataliţa… să-ţi dea arpacaş… colivă îndulcită cu miere, negreşit să-mi faci!”
